Toamnă la Voroneţ 

Cer albastru-pur, nobil ca o coroană princiară, romantic ca spiritul unei fete frumoase. Pajişti cu otavă de un verde-deschis intens. Frunze sclipind sub razele soarelui prietenos şi dulce. 

O pasăre necunoscută din când în când îşi deschide aripile albe pentru a-şi ţine cumpănitul pe o ramură înaltă de pin, profilată lung pe azurul cerului. 

La mânăstire – ritual tăcut şi solemn de vizitare: turişti simandicoşi şi evlavioşi rotesc privirile peste frescele minunate create de meşterii de demult. Se cumpără vederi, se fac poze. Ţăranii ajunşi aici de prin satele din împrejurimi, risipesc mătănii în stânga şi-n dreapta, pe la tainiţe şi pe la icoane. 

Stau tihnind pe o laviţă din curtea mânăstirii, încălzindu-mi sufletul la razele mângâietoare ale soarelui de după amiază şi tânjind după căldură precum un pui de-o zi! 

De ce venisem aici? Doar vizitasem mânăstirea de nu ştiu câte ori până atunci. Cunoşteam pe de rost icoanele şi toate frescele pictate pe zidurile ei. Ştiam demult inscripţiile şi comentariile savante despre ele.  

Cu toate acestea obişnuiesc să vin aici pur şi simplu ca să mă încălzesc la razele soarelui stând pe această laviţㅠ

Simt cerul ca pe un acoperiş albastru-cristalin ce închide în el silueta cu sclipiri de argint a mânăstirii. Cupola lui cuprinde până departe văile şi satele, munţii şi poienile, pădurile cu vietăţile din ţinutul nobil şi sfânt al Bucovinei. 

Îmi pare că bolta cerului reflectă infinitele glasuri omeneşti de prin sate şi târguri, de prin văile obcinelor şi lanurilor din câmpuri. Orice s-ar zice, un bucovinean nu e deloc un taciturn: vorbeşte mult şi sfătos, rostind într-una cuvinte de laudă. Îşi laudă ce-i al lui, dar adesea şi lucrul bun văzut la altul. Nimeni nu-şi laudă însă propria bundiţă înflorată, din blană de dihor. Nici casele arătoase, ca nişte bijuterii. Nici caii semeţi de la înaltele faetoane. Fiecare bucovinean însă se simte bine când este lăudat de altul! 

Unul de la munte laudă şi suspină după coşarele pline cu ştiuleti de porumb ale ţăranilor de la câmpie. Altul de la ţară priveşte cu sfinţenie şi jinduieşte vârfurile înalte ale molizilor şi brazilor de la munte, cu trunchiurile drepte ca nişte coloane de catedrală, numai bune de zidit case. 

Coasele celor de la munte ar tăia cu hărnicie, chiar cu lăcomie, lanurile de lucernă ale celor de la şes. La fel, cei de la şes, cu vitele priponite-n lanţuri, tânjesc după libertatea vitelor lăsate slobode prin poienile de la munte. 

Cuvintele de laudă ale bucovinenilor nu contenesc nici când se adună prin târguri, pe la Humor sau pe la Rădăuţi. Laudă caii, viţeii, prosoapele şi covoarele lor înflorate. Ciobanii îşi laudă câinii, orăşenii se laudă adesea cu sălbăticiunile întâlnite prin păduri. Un bun tată nu va rezista ispitei să nu-şi laude fata când află că ia note frumoase la liceul de la oraş. 

Uneori se mai întâmplă, prin locurile acestea, să mai apară câte un “dandy“ de la oraş, plin de aere şi fiţe. Pică pe marţi şi pleacă pe joi. Vine cu un autoturism elegant, cu retrovizoare impozante la bord. Poartă adesea ochelari fumurii de soare. Înşiră gesturi arogante, se dă cineva de vază abia venit tocmai din Germania, în vizită la nişte rude. Părăseşte însă fără de veste comuna, scoţându-şi autoturismul repede pe şoseaua asfaltată. Îşi anunţă plecarea spre Iaşi, spre Vatra Dornei sau spre Cluj. Scump la vorbă, priveşte absent prin parbriz, răsucind alene volanul cu o singură mână. Nu închide poarta pe care tocmai a ieşit semeţul lui autoturism, o lasă să fie închisă în urmă de către cei de-ai casei, care rămân în prag cu suflete pustiite, oftând de dor în plină zi seninㅠ

A plecat “dandy“! Pleacă şi liceenii la oraş, cu geamantanele doldora de lucruri. Rămân suspinele celor de acasă şi melancoliile prietenilor din vecini.  

N-ar fi deloc un paradis acest loc de n-ar fi atâta nostalgie în sufletele oamenilor!... 

Au plecat cei veniţi de la oraş. Rămân singure pajiştile frumoase ca-n basme. Rămân luncile şi poienile pline de turme de tauri întunecaţi şi lucioşi. Rămân caii frumoşi păscând slobozi pe pajişti în tihna duminicilor de toamnă, odihnindu-se după câte o săptămână mai grea. Rămân femeile şi bătrânii din sat aşezând cu grijă pentru iarnă otava şi lemnele, porumbul şi merele. Rămân copiii de şcoală trimişi cu treburi prin livezi, să pască vitele sau gâştele, cu gândul la noile cărţi de şcoală, la uniformele fetelor din vecini – ceva mai albastre decât albastrul de Voroneţ!... 

Mă trezesc din visare. Soarele se află spre asfinţit. Totuşi, razele lui blânde încă mai încălzesc. Deasupra - acelaşi cer albastru-senin. Frescele de pe ziduri reflectă mai departe lucirile, când albastre când verzi, ale împrejurimilor. 

Cupola sfântă a cerului, iarba mătăsoasă aşternută prin curtea mânăstirii, tihna din jur îl îndeamnă pe oricare venit aici, din orice colţ de lume, să-şi regăsească liniştea sufletului ca în pridvorul propriei case...