Povestire onirică de Al.Florin ŢENE
SUNT O CARTE DESPRE PRIETENUL EMINESCU
Era o vară toridă de juca căldura in aer. Ziua era lungă
„cat o zi de post”. Stăteam tolănit pe iarbă, cu o carte de poezii
scrise de prietenul meu, Eminescu, cel cu care copilărisem, mai
ieri, la Ipoteşti.
Cand am inceput să citesc, iarba din curtea casei imi
ajungea la bărbie. Stelele coboraseră in jurul meu şi ziua era
luminoasă ca o scenă pe care se juca, in dramatizare proprie,
poemul „Luceafărul”.
Simţeam că devenisem altceva, un fel de trup cu multe
pagini. O carte despre mine.
– Chiar o carte eşti. Mi-a şoptit firul de iarbă ce imi
ajunsese, deja, la buze.
– Repede mai creşti, fir de iarbă!
– De-alaităieri tot cresc, imi foşneşte iarba pe la buzele ce
aud cantecul de creştere al acesteia.
De cand tot citesc in ograda părintească urechile mele văd
tot ce mişcă, ochii aud culorile, iar nasul simte orice mişcare a
cuvintelor scrise pe paginile trupului meu. Simţeam că sunt o
carte despre prietenul meu Mihai.
– Dar, de ce nu despre tine?! Doar carte eşti tu. Imi
şopteşte firul de iarbă, ce-mi ajunsese pană la varful nasului.
– Păi, ii şoptesc eu, priveşte cine te calcă.
– Cine este omul acesta? Au, mă doare!
– Este chiar prietenul meu, Eminescu.
– Aşa spune! In felul acesta imi mai trece durerea. Ştiu, e
un inger al poeziei noastre, imi şopteşte firul de iarbă, ajuns,
acum, la fruntea mea pe care scria „Poezii” de Mihai Eminescu.
– Dar pe suratele tale care stau sub mine nu le dor?
Intreabă-le!
– Nu le dor. Ştiu că eşti doar o carte.
– Cum doar o carte? Sunt un om.
– Nu eşti om! Eşti o carte. Priveşte-te in oglinda bobului
de rouă de pe mine şi ai să vezi cate pagini ai.
M-am uitat in acea oglindă. Aveam, doar, 65 de pagini.
Subţirică cărticică, am reflectat. Trebuie s-o mai scriu. Măcar o
sută de pagini.
Firul de iarbă mi-a auzit gandul.
– Mai ai de trăit.
– Mai am, mai am, i-am răspuns, neobservand că firul de
iarbă imi crescuse peste cap, iar prietenul meu Mihai,
confundandu-mă cu o cărticică, m-a luat şi, urcandu-se intr-un
scranciob, m-a aşezat sub fund să nu-l taie sfoara.
– Uţa-uţa...
– Cu căruţa, i! inganam.
– Şi Lenuţa! mă completa firul de iarbă.
Săturandu-mă de acest joc, mi-am lăsat gandul in
scranciob, iar eu mi-am adunat paginile, devenind o cărticică cemi
poartă numele primit in preajma celui de-al Doilea Război
Mondial. Se făcuse toamnă şi firul de iarbă fusese rupt de un elev şi
aşezat intre coperţile acestei „Cărticică de dat in leagăn gandul”,
să-l preseze pentru ierbar.
Mai erau două zile şi incepea şcoala.
Al.Florin ŢENE
