SPECTACOLUL FLORILOR  

O zi fastă menită să oficiem Poezia. Fiecare în felul său. Şi toţi împreună. Laolaltă cu îngerii, cu Duhul Frumosului şi al Miraculosului. Suntem aici, prieteni cunoscuţi şi necunoscuţi, strânşi în sine, deschişi spre alţii, într-o ocazie fastă de a înfăptui un schimb inefabil, de cuvinte, de afecte, de experienţe, în onoarea Poeziei.  

Mă recunosc printre ceilalţi concelebranţi ai Poeziei, aducând omagii Cuvântului aproape religios, aproape profan, conţinut în cartea cu numele „Strune de dor” – titlu vibrant, încărcat de mister şi de parfum inefabil.q  

Deşi nu se află la vârsta avânturilor juvenile, poeta revarsă spre oameni, candori nedisimulate, care-i oglindesc fiinţa. Ea a rămas la acea juventute, cu prospeţimea şi roua ei, care-i conferă dreptul de a fi înnobilată cu aştrii tuturor constelaţiilor.  

Bijuterii sufleteşti, şlefuite cu migala artizanului stau mărturie între coperte, despre sufletul luminos şi candid al poetei.  

O persoană care nu a aflat încă tribulaţiunile care se iscă între făuritorii de vers (şi nici nu-i dorim!) şi a preferat să-şi păstreze, într-o alchimie intimă, de o suavitate care te cucereşte, curăţia proprie.  

Gingăşie, culoare, parfum, muzicalitate, sonuri măiestre, adunate-n petale de lumină – aşa cum reiese din cuprinsul cărţii, sunt principalele coordonate sufleteşti cu care este înnobilată poeta. Aşadar, cum să-şi mistifice sentimentele? Chiar de la primele pagini, surâsul florilor ne dă bineţe. Şi poeta e îndrăgostită de tot ce înseamnă parfum şi culoare. Ea are braţele pline de crini, flori de iris, orhidee, trandafiri, maci, frezii, dar şi crenguţe de salcie, frunze de trifoi aducătoare de noroc, flori de ceară şi, floarea florilor, adică a dragostei.  

Cu asemenea ofrandă, adusă în chip deosebit mamei sale, căreia i-a închinat acest volum, cu pioasă aducere aminte, poeta ne invită să luăm parte la banchetul florilor aduse în chip de rondeluri şi dăruite nouă ca prieteni ai săi.  

Însă, nu numai florile alcătuiesc universul liric al Verei Crăciun. Poeta meditează asupra unor categorii fundamentale, ori asupra unor virtuţi creştine, cum sunt speranţa, iertarea, sau dedică versurile unor elemente naturale: ploaia, marea, izvorul. Tăcerea, nemurirea, visul, surâsul toamnei, nostalgia, dimineaţa, resemnarea şi alte concepte, sunt alese pentru a ilustra liricitatea şi formularea în vers clasic şi în subspecia rondelului, a poeziei. Eufonia naşte vibraţii adânci sufleteşti şi trimite cititorul la o stare de katharsis, ca după abluţiune cu cenuşă lustrală din crenguţele de finic rămase de la Sărbătoarea Floriilor.  

Celebrarea ritualică a florilor în versuri, dă conţinut şi substanţă cărţii.  

Imaginarul poetic a alcătuit din sunete şi culori, câte un rondel, fiecărei flori şi, aidoma zânei celei bune, cu bagheta fermecată, le-a făcut să înflorească toate deodată, într-un superb buchet sufletesc care, a cărui mireasmă, mai tare decât aerul înălţimilor, face să pătrundă rărunchii privitorilor.  

Fiecare floare are proprietăţi noi în context. De pildă, floarea de ceară picură mir, alină durerea, floarea de dragoste este simfonia fericirii, crinul este un „colţ de stea catifelată”; irisul este „dor în plângere suavă”; laleaua îşi vibrează cupa în dor şi uitare, trandafirul (cum altfel?) este „rege-al florilor de dor”; frezia răspândeşte „sclipirea în mărgăritare”; zambila este „a soarelui copilă”; parfumul florii de cais vesteşte primăvara, crizantema este „surâsul toamnei în lumină”; lăcrămioara este un clopoţel născut din lacrimă. Până şi frunza are dreptul la un rondel când „ascunde-a ploii legănare”. Ca să nu mai vorbim de frunzuliţa de trifoi care e „darul cel cules de Eva-n sărbători”.  

De fapt, toate lucrurile din natură merită câte un rondel. Cum spunea ilustrul Geo Dumitrescu: „Din orice lucru se poate face o poezie”. Şi nu degeaba, poeţii s-au aplecat asupra acestei forme de cântare, acordându-şi strunele viorilor pentru a reda cât mai fidel, frumuseţea şi demnitatea naturii create de Dumnezeu.  

Iubirea ca element de reper, răzbate în fiecare vers, împrăştiindu-şi parfumul în petale care strălucesc în lumină.  

Poeta nu precupeţeşte nici o figură de stil, nici un mijloc de expresie, pentru a-şi manifesta sensibilitatea, duioşia, candoarea faţă de oameni şi faţă de tot ce ne înconjoară, fie că sunt vietăţi, fie elemente naturale, virtuţi morale creştine.  

Virtuţile exultă şi ele în versuri sublime.  

În a doua parte a cărţii, Vera Crăciun se apleacă asupra sinelui şi încearcă să-şi definească personalitatea. E adevărat, poetul poate fi orice, transfigurat în cuvinte: poate fi mamă, toamnă, nor, frunză, muză, for, cer, floare, zare, ler.  

E de ajuns să închizi ochii şi să deschizi urechile.  

Într-o „Rugă fără sfârşit” poeta şi-a propus, de această dată să-şi exulte puterile creatoare, cu îndrăzneală şi perseverenţă. Ea a devenit astfel, o părticică din marele rotund care se numeşte Univers. În această ipostază, lasă libere închipuirea, generozitatea, sensibilitatea să hălăduiască prin spaţiile nesfârşite ale Poeziei, aspirând tot mai mult spre Înalt, spre vibraţia universală, spre dragostea fără de limite a lui Dumnezeu pentru oameni.  

De la macedonskianul „Rondelul florilor ce mor” – Vera Crăciun a ajuns la Spectacolul florilor, la care asistăm astăzi împreună.  

Îi dorim poetei Vera Crăciun să-şi potrivească elitrele şi să-şi ia avânt către zborul pe care, doar pasărea măiastră îl străbate, pe acele culmi unde aerul e cât se poate de curat şi promiţător.  

CEZARINA ADAMESCU  

3 noiembrie 2012