Ultima saptamana din postul Craciunului era plina de evenimente placute, dintre care cele mai importante erau taiatul porcului, dar mai ales pregatirea turtelor pentru ziua de Ajun. In ultima zi de luni din post mama se scula dis de dimineata si din faina uscata ce statuse dupa soba, framanta un aluat fara drojdie, doar cu apa si sare , peste care facea semnul Sfintei Cruci. Il lasa sa se odihneasca jumatate de ora. Cand ne trezeam, in bucatarie era cald, iar mama cu un facalet lung in mana intindea din multimea de bile de aluat frumos aliniate pe masa, turte subtiri. Le taia in patru si apoi le cocea pe marginea plitei fierbinti. Se misca foarte repede ca sa nu se arda turtele. Odata coapte acestea erau puse pe un stergar mare, din canepa alb ca neaua de afara. Noi ne indeletniceam cu spartul nucilor pe care le curatam de coaja. Miezul era pus intr-o tava din rola sobei. Cu o lingura de lemn ii mestecam intr-una ca sa nu se arda. Odata rumeniti tava era scoasa afara in zapada cateva minute ca sa se raceasca, iar apoi miezii prajiti erau frecati de coaja si vanturati. Nucile astfel pregatite se treceau prin masina de tocat. Furam , cand mama se intorcea cu spatele cate o mana de miez copt sau cate o turta, pe care le rontaiam cu pofta. Noaptea, turtele puse una peste alta pe soba pana in tavan trosneau, aducand parca vestea ca Pruncul Iisus se va naste in curand iar noi vom putea gusta din bunatatile Craciunului.  

Cu o seara inainte de Ajun, mama aseza ceaunul cel mare cu apa la fiert, iar cand clocotea lua cate o turta si o trecea prin clocot cu o palata din plasa, o scutura usor, asezand-o cu indemanare pe un platou. Ne randuiam cate una pentru a presura nuca data prin masina si amestecata cu zahar, coaja de lamiie si vanilie. Ultimele doua turte ramaneau asa, neacoperite. Erau intinse peste toata suprafata, iar mama cu mainile ei fermecate de la care nu ne putem lua ochii, dadea forma de tort acestei prajituri numita “scutecele lui Hristos”. Trebuia sa stea macar o noapte pentru a se inmuia, numai bine pana trecea preotul cu Ajunul Craciunului si le stropea cu putina aghiasma.  

Nu ne placea sa postim, dar o ascultam pe mama care ne spunea ca Domnul Iisus ne vede si ne va ajuta sa crestem mari, destepte, sanatoase si frumoase si ce spunea ea era intodeauna adevarat. Poarta casei statea in acea zi larg deschisa asteptand venirea parintelui si a dascalului. De cum intrau in curte incepeau sa cante “Nasterea Ta Hristose Dumnezeule cu totii sa o-ntampinam…”Adunate in jurul preotului cacesta ne punea patrafirul peste capete si spunea o rugaciune. Sarutam apoi pe rand icoana cu Nasterea Mantuitorului. Mama ii poftea sa guste din turtele taiate si frumos asezate pe o farfurie langa sticla cu vin bun, pastrata special pentru aceasta ocazie, dupa ce saruta si ea icoana:  

- Da-le copiilor sa manance ca au fost cuminti! Craciun cu pace si bucurie!  

Daruindu-ne la fiecare cate o bucatica de busuioc frumos mirositor, pe care o pastram printre lucrurile de pret, parintele pleca, lasand in urma miros de busuioc, de tamaie si de sarbatori.  

de Dorina Stoica din “Raiul in care am fost”