Eugen Dorcescu  

Proza lui Marian Drumur sau despre infrarealitate  

Recenta carte de proză scurtă a lui Marian Drumur, În drum spre Nisa, Povestiri cu antracte, eLiteratura, Bucureşti, 2013, continuă, aprofundează şi clarifică liniile de forţă puse în lumină de lucrările sale anterioare, accentuând datele acelei lucidităţi vag sceptice, vag pesimiste, ce s-a impus, în cazul autorului, drept instrumentul de căpetenie în analiza artistică a mediului şi a psihologiilor. Empatia care, la rigoare, o poate însoţi, rămâne, mereu, distantă şi circumspectă.  

Cadrul predilect pentru trama epică pare a fi cartierul (Domnişoara Ilici), eventual, colonia (Prietenul Zulu…), extins, uneori, la dimensiunile unui sat sau ale unui oraş, eroii sunt oameni de toată mâna şi de toate profesiile, timpul se circumscrie, în genere, unui prezent atotcuprinzător, mişcarea – individuală şi colectivă – este sterilă, “browniană”, punctul (şi momentul) de pornire se confundă cu cel (cele) de sosire (cf. “antractul” de la pagina 167), totul bălteşte şi palpită indecis, dezorientat şi asemantic, în indeterminarea, în legitatea ininteligibilă a haosului (Să se vadă, spre exemplu, O zi capitală).  

Atomizarea, incoerenţa, destructurarea, disoluţia au acţionat, desigur, îndelung, erodând, măcinând, aneantizând, în cele din urmă, şi în egală măsură, individ şi grup (familial, profesional), absorbind şi anulând, în acronia nivelatoare a naraţiunii, trecut, viitor, valoare, non-valoare, sens, non-sens, moralitate, a-moralitate, limpezime a minţii, delir.  

Lumea scrierilor lui Marian Drumur nu e nici bună, nici rea. Este derizorie.  

O lume perfect verosimilă, dar inutilă şi inexplicabilă. Am putea-o numi post-realitate, ori, mai exact, infra-realitate  

Vital şi, concomitant, agonic, împăcat, pare-se, cu nevolnicia lui, acest univers schiţează, timid, la răstimpuri, anume tentative de a se salva, de a-şi redobândi existenţa firească, spiritualitatea uitată.  

Una dintre aceste tentative este de ordin structural (vizează re-organizarea); cealaltă – este de ordin dinamic : ţelul, proiectul, vectorul ce poate motiva, reactiva, mobiliza energiiile stinse şi asigura un viitor.  

Astfel, pe de o parte, din masa socială informă se desprind, când şi când, coagulări cât de cât conturate, supuse unor reguli şi unei conduite. Atâta doar că atare substitute, atare întreguri fie îşi contrazic, chiar dacă parţial, statutul (Pulberea pădurii…, Şase executanţi în opturi), fie au o funcţionalitate maladivă (spitalul) sau aberantă (instituţia financiară ori culturală, azilul de bătrâni) (Contribuţia grupei U4…, Ceata lui Smărcău, Domnişoarele de la “Gori”, Matusalem S. A. etc.). În scurt timp, toate aceste insule “de normalitate” îşi abandonează relieful şi dispar în ambianţa amorfă.  

La rândul lor, pe de altă parte, impulsurile schimbării, ale ieşirii din supravieţuirea fără sens, altfel spus evenimentul (concursul, nunta, călătoria, inaugurarea Operei, cenaclul etc.), îşi revelează, curând, vidul, natura iluzorie, strict retorică, sau chiar fantastică, ori fantasmagorică, nimicnicia ( Călătoria lui De trei ori 85…, Boicotarea Operei Mari din Răstoaca, Maratonul lui Bixby ş. a.). Încât, cum ni se spune în Fatalitatea cifrelor, avem de a face cu “…proiecte neterminate pretutindeni”.  

Orice încercare a insului de a-şi depăşi condiţia sfârşeşte, aşadar, în trivialitate. Eul revine şi se destramă în impersonalitatea nimicitoare a lumii. Tot ce pot cunoaşte individul şi comunitatea, ca preţ al efortului lor meliorist, este eşecul (vezi emblematicele Instalarea şefului de punct şi Comorile din stadionul părăsit).  

La limită, se ajunge la dezarticularea logică a limbajului însuşi (nu doar a referentului), la ipostazierea şi etalarea discursivă a demenţei, potrivit unei poetici pseudo-parodice, postmoderne, susţinute de aserţiuni precum: “Oamenii sunt bolovani ruinaţi dar în singură sprânceană ademenesc, ostaşii cerţi ai furtunilor şi idioţilor. Te foarte mulţumesc cu o remuşcare” (Singurătatea vede acoperiş jos).  

Se pot decela, totuşi, trei modalităţi (cel puţin) de a evada din acest infern, din această mlaştină sinistră. Trei modalităţi ne-echivoce. Una este oferită de vis (Amintiri rafinate dintr-o deplasare ). Cealaltă de suprarealitate (delir asumat) (Colapsul unei invenţii…, Donde Casă În Pădure: “lumile paralele fiind interschimbabile”). A treia – de inevitabila moarte (“A” de la amuletă, Vinele citadelei: “Ceilalţi dădeau din cap a nerăbdare şi aşteptau ziua câd lutul îi va astupa gura, cum se întâmplă întotdeauna, fie afară, fie în căsuţă”).  

Acesta ar fi traseul imediat lecturabil, imediat decodabil al volumului, cel descris de povestiri. Vom remarca, însă, că “antractele” ce le secondează şi le separă – texte scurte, dense, concentrate – au un ton şi un mesaj mult diferite. “Antractele” sunt, în plan narativ şi ideatic, un fel de contraforturi pentru edificiul himeric, perforat pretutindeni, figurat de istorisiri. Ele compensează, cu explicitări enigmatice, alegorice, ermetice, suspensia, elipsa, fragmentarismul celor dintâi, umplu cu substanţă auctorială golurile ficţiunii, aidoma unor metatexte. Iată o mostră:  

“Era seară, eram singur când am auzit o Voce, din celălalt capăt al camerei, care spunea că e singură.  

- Vino să mănânci cu mine, i-am spus şi s-a apropiat, clămpănind tânguios.  

Seara, când au venit cei mici, s-au distrat schimbând cu ea vorbe amuzante, cum se disterază copiii.  

Se simţea bine la noi, dar într-o zi mi-a spus că ştirile radioului erau prea deprimante, lumea era urâtă, va merge la război! Şi a dispărut.  

Da, s-a întors după jumătate de an; se plângea că pierduse nişte părţi, că forma i se ciobise; cred că-şi presimţea sfârşitul. Ne-a lăsat, într-o zi locuinţa a devenit tăcută”.  

(Altele, la fel de edificatoare: p. 51, 121, 194 etc.).  

Discursul prozastic dialoghează, astfel, la nesfârşit, cu sine însuşi, îndemnându-l pe cititor să se avânte şi el în acest joc al ficţiunii “infrarealiste”. Compoziţie savantă, gândită până în detaliu, pusă în pagină de un autor al cărui talent şi a cărui intuiţie lucrează în deplină armonie cu subtilităţile inteligenţei.  

Timişoara, 2 februarie 2014