Descoperea că silnicia vieţii depindea şi de şicanele celor din jur, fiecare trăgând cu înveşunare în jos de destinul aproapelui. Că n-ar fi fost nevoie decât de puţină înţelegere dacă nu iubire, ca cel de lângă noi să nu se mai simtă părăsit.
- Cu tine se petrece ceva ciudat de la un timp, Doriane.
- Ce anume?
- Asta ar trebui să ştii tu. Parcă eşti şi în acelaşi timp nu mai eşti tu. E prea devreme să spun că te-ai maturizat. O schimbare oricum s-a produs sau este pe cale să se producă. Una din cele bune oricum.
Şi pedagogul continuă preocupat:
- S-ar părea că te-ai înălţat dintr-odată deasupra multora dintre colegii tăi, că ai o altă viziune asupra celor ce se întâmplă în jur. Dacă nu vrei să îmi răspunzi, nu mă supăr.
Simte inima bătându-i cu putere în piept. De nu i s-ar citi pe faţă secretul, marele secret al vieţii lui.
O sfială şi o roşeaţă feciorelnică puseseră dintr-odată stăpânire pe obrajii săi împurpuraţi, încât vorbeau de la sine disculpându-l.
M-oi fi dat cumva de gol? Nuse poate. Altminteri nu m-ar mai fi întrebat.
Într-un cămin de orfani, familia este o instituţie sacră şi în acest domeniu să păşeşte în vârful picioarelor. Sufletele copiilor se pot răni foarte uşor.
- Nu ştiu ce sfat pot să-ţi dau dar sunt alături de tine. Mi-ar place să ştiu că la timpul potrivit, voi fi prima persoană care va afla vestea cea mare, dacă despre asta e vorba.
M-a prins totuşi, dar nu-mi pare rău.
- Promit.
Şi ceea ce nu mai făcuse nicioodată, înainte de plecare, pedagogul îl îmbărţişă ca pe propriul său copil şi după felul cum îşi mutase privirea în altă parte, Dorian înţelese că-i dăduseră lacrimile.
Ce s-a întâmplat mai departe, parte a fi povestea unui prinţ care s-a trezit dintr-un vis vrăjit. Un vis neasemuit de frumos, din acelea care înfrumuseţează lumnea în care trăim.
La început l-a chemat administratorul şi după felul grav în care l-a primit, şi-a dat seama că e vorba de ceva ieşit din comun.
Trebuie să fie răspunsul negativ la cele două scrisori. Nu îmi pare rău că le-am scris, nu îmi pare rău că mă va mustra. Mi-ar pare şi mai rău dacă nu m-ar înţelege şi nu m-ar ierta. Conduce el treburile unui cămin de orfani, dar el nu a fost orfan să ştie.
- Dumneata ai făcut ultimul timp cercetări, ca să spun aşa, pe cont propriu ca să îţi descoperi familia?
Să-mi dea înapoi scrisorile dacă vrea. Dar să nu mă mai chinuie fără rost.
…
- De ce nu răspunzi?
- Orice copil în situaţia mea doreşte să-şi cunoască părinţii.
Mai bine aşa: nici da, nici nu.
- În cămin sunt şi copii abandonaţi.
- Nu e cazul tău, Doriane.
Înseamnă că a ajuns până aici. Părinţii mei nu sunt părinţii mei.
- Am spus că nu e cazul tău. Pe tine te recunoaşte familia şi duminică vine în vizită mama dumitale. În întinde o telegramă.
Literele îi fug din faţa ochilor şi nu poate să citească. În cele dionn urmă mai mult intuieşte decât reuşeşte să descifreze: Primit scrisorile stop. Sosesc duminică stop. Te îmbrăţişează mama stop.
Şi pentru că el continuă să-lm privească buimac pe administrator.
- Te felicit. Mama dumitale vine să te vadă. Mai mult ca sigur că te va cere acasă. E un lucru nemaipomenit. Mă bucur pentru dumneata.
Acasă? Acasă la cine? Acasă la mine? Ce frumos răsună aceste cuvinte! Îi vine să chiuie de bucurie. Reuşeşte doar să bâiguie: Da, mulţumesc.
Pe urmă vestea a zburat din gură în gură în tot căminul. I se părea că se află dintr-odată în pragul altei lumi. O lume la care visase în permanenţă dar de care tocmai acum începuse să se teamă. O lume nouă în pragul căreia îl va aştepta femeia aceea. Mama lui.
- Înseamnă că părinţii tăi trăiesc? A fost o eroare când te-a declarat cineva orfan sau eroarea e pe cale să se producă tocmai acum?
La administrator găsise totdeauna înţelegere dar el aşteaptă acum un răspuns concret.
- Nu cred. Nici atunci, şi nici acum…. Cred că ma degarbă este vorba de o minune.
- Îmi este de ajuns. Nici nu trebuie sămi spui mai mult. Eu îţi mulţumesc. Eşti un băiat bun şi eu îţi doresc tot binele din lume.
Apoi duminica l-a găsiut pe Doriian îmbrăcat ca de obicei, tanti Ana îi stopase costumul în câteva locuri, mai păstra în cufă o cămaşă aproape nouă, niţţel mai strâmtă dar nu se vedea, cravat o împrumutase de la un coleg, pantofii bine lustruiţi. Se sculase devreme şi patruala pe culoar făsă să scape o clipă din vedere poarta căminului.
- Doriane, eşti aici?
- Da, domnule administrator.
- Poftim înăuntru. A venit mama dumitale.
Parcă aude pentru prima dată astfel de cuvinte. Ce frumos răsună ele: A venit mama dumitale! Nici nu ştie ce ar trebui să facă mai bine. Ce mic i se pare biroul administraţiei! Şi ce căldură este acum aici! Geamurile, mobilele încep să danseze în faţa lui.
- Doriane, dragul meu.
- Mamă!
Nici o altă femeie nu ar fi putut să pună mai multă căldură în aceste cuvinte.
- Pe mine vă rog să mă scuzaţi puţin.
Administratorul iese.
Au rămas singuri. Amândoi au lacrimi în ochi.
- Mi s-a spus că eşti un elev bun. Sper să fii şi un fiu ascultător. Promiţi?
-. Da, mamă. Promit.
- Câţi ani ai? Ai împlinit paisprezece?
- Nu, treisprezece.
- Nu este un număr cu ghinion, nu?
- Sigur nu e.
- Soţul meu nu a putut să vină cu mine, dar suntem amândoi la fel de hotărâţi să facem acest pas mare. Vrei să vii cu noi la Bucureşti?
- Vreau.
- Nu avem o situaţie materială înfloritoare. Vreau să spun că nu stăm pe roze. Dar avem cu ce trăi. Oricum, o vei duce mai bine ca la cămin.
Se prăbuşeşte cu fruntea înfierbântată sărutându-i mâinile.
- Mulţumesc, mămico!
- Dumnezeu îmi e martor că te voi considera fiul meu până la moarte. Cum de mi-ai scris… tocmai mie?
- Nu ştiu. O minune.