Descoperea că silnicia vieţii depindea şi de şicanele celor din jur, fiecare trăgând cu înveşunare în jos de destinul aproapelui. Că n-ar fi fost nevoie decât de puţină înţelegere dacă nu iubire, ca cel de lângă noi să nu se mai simtă părăsit.  

- Cu tine se petrece ceva ciudat de la un timp, Doriane.  

- Ce anume?  

- Asta ar trebui să ştii tu. Parcă eşti şi în acelaşi timp nu mai eşti tu. E prea devreme să spun că te-ai maturizat. O schimbare oricum s-a produs sau este pe cale să se producă. Una din cele bune oricum.  

Şi pedagogul continuă preocupat:  

- S-ar părea că te-ai înălţat dintr-odată deasupra multora dintre colegii tăi, că ai o altă viziune asupra celor ce se întâmplă în jur. Dacă nu vrei să îmi răspunzi, nu mă supăr.  

Simte inima bătându-i cu putere în piept. De nu i s-ar citi pe faţă secretul, marele secret al vieţii lui.  

O sfială şi o roşeaţă feciorelnică puseseră dintr-odată stăpânire pe obrajii săi împurpuraţi, încât vorbeau de la sine disculpându-l.  

M-oi fi dat cumva de gol? Nuse poate. Altminteri nu m-ar mai fi întrebat.  

Într-un cămin de orfani, familia este o instituţie sacră şi în acest domeniu să păşeşte în vârful picioarelor. Sufletele copiilor se pot răni foarte uşor.  

- Nu ştiu ce sfat pot să-ţi dau dar sunt alături de tine. Mi-ar place să ştiu că la timpul potrivit, voi fi prima persoană care va afla vestea cea mare, dacă despre asta e vorba.  

M-a prins totuşi, dar nu-mi pare rău.  

- Promit.  

Şi ceea ce nu mai făcuse nicioodată, înainte de plecare, pedagogul îl îmbărţişă ca pe propriul său copil şi după felul cum îşi mutase privirea în altă parte, Dorian înţelese că-i dăduseră lacrimile.  

Ce s-a întâmplat mai departe, parte a fi povestea unui prinţ care s-a trezit dintr-un vis vrăjit. Un vis neasemuit de frumos, din acelea care înfrumuseţează lumnea în care trăim.  

La început l-a chemat administratorul şi după felul grav în care l-a primit, şi-a dat seama că e vorba de ceva ieşit din comun.  

Trebuie să fie răspunsul negativ la cele două scrisori. Nu îmi pare rău că le-am scris, nu îmi pare rău că mă va mustra. Mi-ar pare şi mai rău dacă nu m-ar înţelege şi nu m-ar ierta. Conduce el treburile unui cămin de orfani, dar el nu a fost orfan să ştie.  

- Dumneata ai făcut ultimul timp cercetări, ca să spun aşa, pe cont propriu ca să îţi descoperi familia?  

Să-mi dea înapoi scrisorile dacă vrea. Dar să nu mă mai chinuie fără rost.  

…  

- De ce nu răspunzi?  

- Orice copil în situaţia mea doreşte să-şi cunoască părinţii.  

Mai bine aşa: nici da, nici nu.  

- În cămin sunt şi copii abandonaţi.  

- Nu e cazul tău, Doriane.  

Înseamnă că a ajuns până aici. Părinţii mei nu sunt părinţii mei.  

- Am spus că nu e cazul tău. Pe tine te recunoaşte familia şi duminică vine în vizită mama dumitale. În întinde o telegramă.  

Literele îi fug din faţa ochilor şi nu poate să citească. În cele dionn urmă mai mult intuieşte decât reuşeşte să descifreze: Primit scrisorile stop. Sosesc duminică stop. Te îmbrăţişează mama stop.  

Şi pentru că el continuă să-lm privească buimac pe administrator.  

- Te felicit. Mama dumitale vine să te vadă. Mai mult ca sigur că te va cere acasă. E un lucru nemaipomenit. Mă bucur pentru dumneata.  

Acasă? Acasă la cine? Acasă la mine? Ce frumos răsună aceste cuvinte! Îi vine să chiuie de bucurie. Reuşeşte doar să bâiguie: Da, mulţumesc.  

Pe urmă vestea a zburat din gură în gură în tot căminul. I se părea că se află dintr-odată în pragul altei lumi. O lume la care visase în permanenţă dar de care tocmai acum începuse să se teamă. O lume nouă în pragul căreia îl va aştepta femeia aceea. Mama lui.  

- Înseamnă că părinţii tăi trăiesc? A fost o eroare când te-a declarat cineva orfan sau eroarea e pe cale să se producă tocmai acum?  

La administrator găsise totdeauna înţelegere dar el aşteaptă acum un răspuns concret.  

- Nu cred. Nici atunci, şi nici acum…. Cred că ma degarbă este vorba de o minune.  

- Îmi este de ajuns. Nici nu trebuie sămi spui mai mult. Eu îţi mulţumesc. Eşti un băiat bun şi eu îţi doresc tot binele din lume.  

Apoi duminica l-a găsiut pe Doriian îmbrăcat ca de obicei, tanti Ana îi stopase costumul în câteva locuri, mai păstra în cufă o cămaşă aproape nouă, niţţel mai strâmtă dar nu se vedea, cravat o împrumutase de la un coleg, pantofii bine lustruiţi. Se sculase devreme şi patruala pe culoar făsă să scape o clipă din vedere poarta căminului.  

- Doriane, eşti aici?  

- Da, domnule administrator.  

- Poftim înăuntru. A venit mama dumitale.  

Parcă aude pentru prima dată astfel de cuvinte. Ce frumos răsună ele: A venit mama dumitale! Nici nu ştie ce ar trebui să facă mai bine. Ce mic i se pare biroul administraţiei! Şi ce căldură este acum aici! Geamurile, mobilele încep să danseze în faţa lui.  

- Doriane, dragul meu.  

- Mamă!  

Nici o altă femeie nu ar fi putut să pună mai multă căldură în aceste cuvinte.  

- Pe mine vă rog să mă scuzaţi puţin.  

Administratorul iese.  

Au rămas singuri. Amândoi au lacrimi în ochi.  

- Mi s-a spus că eşti un elev bun. Sper să fii şi un fiu ascultător. Promiţi?  

-. Da, mamă. Promit.  

- Câţi ani ai? Ai împlinit paisprezece?  

- Nu, treisprezece.  

- Nu este un număr cu ghinion, nu?  

- Sigur nu e.  

- Soţul meu nu a putut să vină cu mine, dar suntem amândoi la fel de hotărâţi să facem acest pas mare. Vrei să vii cu noi la Bucureşti?  

- Vreau.  

- Nu avem o situaţie materială înfloritoare. Vreau să spun că nu stăm pe roze. Dar avem cu ce trăi. Oricum, o vei duce mai bine ca la cămin.  

Se prăbuşeşte cu fruntea înfierbântată sărutându-i mâinile.  

- Mulţumesc, mămico!  

- Dumnezeu îmi e martor că te voi considera fiul meu până la moarte. Cum de mi-ai scris… tocmai mie?  

- Nu ştiu. O minune.