VOLUM POEME 6
Ioan LILA
(France)
JE MEURS DE SOIF AUPRES DE LA FONTAINE
Je meurs de soif auprès de la fontaine
Le ciel accroche mes paupières pesantes
L'eau est vive, claire, pure,
Je brûle,la soif me séche la bouche
Mais je ne désire pas prendre une tasse
Le geste lui-même est un serment
Je meurs de soif auprès de la fontaine
Le ciel accroche mes paupières lourdes
L'eau est vive, claire,pure
Mais je ne veux pas prendre une tasse
Le geste lui-même est un serment
C'est la malédiction qui nous a réunis
Dans cette vie de péchés lourds
La lune du soir s'y brûle
Plongeant dans l'eau douce,
Mais, je ne me plains pas
Je suis mort de soif comme un chameau
J'entends le gargouillis de l'eau
Les étoiles d'automne tombent comme des fruits mùrs
C'est la malédiction qui nous a réunis
Dans cette vie de lourds péchés
&
C'est le temps des cerises mûres
Ecoute comment se heurtent entre elles les étoiles de la nuit
Je te cueille un panier de pensées, comme des fruits.
Le ciel s'est appuyé sur le front d'une montagne
C'est le temps de cueillir camomille et bleuets
De cueillir dans l’herbe un petit panier d'étoiles
Pour te faire un collier,
Tant que j’ai le temps, tant que je peux espérer…
Et je veux aussi te ramener un troupeau de nuages duveteux
Pour que tu puisses faire des beignets.
Et de ces agiles méchantes fées,
Un peu de poudre douce d’étoiles…
Et dansant sur ma tempe, que tu ralentisses le temps,
Car j’entends déjà le vieil ascète,
Qui me séduit avec une éternité,
Ecoute comment se heurtent entre elles les étoiles de la nuit…
Şi soarele a scăpătat
(Sonete disperate)
Frate Pituţ, iartă-mă că plâng
(în memoria lui Gheorghe Pituţ)
Şi soarele a scăpătat
Pe după dealul cu spinarea
Înfiptă-n ceruri precum marea
Învolburată pe-nserat
Şi a căzut din cer lumina
S-au stins şi stelele cernite
Şi toate par a fi silite
Să dea numai pe mine vina
&
Dar eu sunt umbra, nu culoareaJe meurs de soif auprès de la fontaine
Le ciel accroche mes paupières pesantes
L'eau est vive, claire, pure,
Je brûle,la soif me séche la bouche
Mais je ne désire pas prendre une tasse
Le geste lui-même est un serment
Je meurs de soif auprès de la fontaine
Le ciel accroche mes paupières lourdes
L'eau est vive, claire,pure
Mais je ne veux pas prendre une tasse
Le geste lui-même est un serment
C'est la malédiction qui nous a réunis
Dans cette vie de péchés lourds
La lune du soir s'y brûle
Plongeant dans l'eau douce,
Mais, je ne me plains pas
Je suis mort de soif comme un chameau
J'entends le gargouillis de l'eau
Les étoiles d'automne tombent comme des fruits mùrs
C'est la malédiction qui nous a réunis
Dans cette vie de lourds péchés
&
Auzi cum se izbesc fluturii de noapte
E vremea cireşelor coapte.
Auzi cum se izbesc fluturii de noapte!
Îţi culeg un coş de gânduri, ca pe nişte fructe.
Cerul s-a sprijinit de fruntea unui munte.
E timpul să culegem muşeţel şi albăstrele.
Să adunăm din iarbă un coşuleţ cu stele,
Din care să îţi fac un colier,
Cât mai am timp, cât mai pot să sper...
Şi mai vreau să-ţi aduc o turmă de nori pufoşi,
Ca să ai din ce să faci gogoşi.
Şi de la zvârlugele alea de iele
Puţină pulbere dulce de stele...
Şi, dansând pe tâmpla mea, să dai timpul mai încet,
Că deja îl aud pe bătrânul ascet,
Care mă amăgeşte cu o eternitate...
Auzi cum se izbesc fluturii de noapte!
&
Poem BAROC DOI
Am reusit, in fine, sa construim, o, zei,
Un cerc perfect cu laturi ca patratul
Si-o sa va dam o fata de zar cu cifra trei
Sa ne iertati definitiv pacatul
Priviti ce armonie s-a revarsat din unghiuri,
Din linii verticale si fara rotunjimi,
Care ne trag din umbra catifelate junghiuri
Ferite de ispite cu drepte-mprejmuiri.
Cu dogme, ilustratii pierdute intr-o gara
In care n-a oprit vreodata nici un tren.
Sirena ne sfîsie amurgul ca o fiara
Greu de inchis în miezul anostului catren.
&
Strânge-mă la pieptul tău (Gabrielei, iubitei mele)
Strânge-mă la pieptul tău
Şi ucide-mă c-un vis
Hai să fim perverşi, iubito, să fugim din paradis
Eu rămân, rămân în tine – blând, supus şi nătărâu
E atât de dulce mierea ce mă-neacă şi-s nebun
De atâta frumuseţe sufletească mă sufoc
Tu mă mângâie trupeşte, mângâerile-ţi întorc
Ce-ar fi viaţa fără tine şi parfumul tău - un fum?
Peste pântecul tău dulce mă aplec îndrăgostit
Tu eşti o minune vie, eu sunt cel ce te-a iubit
Şi mă lasă, mă mai lasă, să mă pierd printre arini
Tu suspini, mă strângi în braţe, mă scufund adânc în tine
Tremuri şi dulceaţa vieţii curge-n valuri cristaline
Când te frângi ca ceru-n două şi pe umăr îmi suspini
&
À perte de vue
À perte de vue
Se-ntinde marea
Pân' departe în infinit
À perte de vue
Nisipul plajei
Pe cerul zilei arde cumplit
À perte de vue
Sunt numai nimfe
Albe ca laptele ce-a clocotit
À perte de vue
Noi doi în valuri
Îngeri sau demoni ne-am nemurit!
&
Oare păpădiile iubesc?
Delicată păpădie
Creşti la mine în livadă,
Vin îngerii să te vadă,
Sfioasa mea păpădie.
Stai în iarbă ca un vis
Şi îmi dai, sfioasă floare,
Din parfumul tău din care
Beau doar zeii-n paradis.
Aş sorbi cu lăcomie
Din pocalul tău de floare,
Dar îl strângi între picioare,
Fată mare, păpădie...
&
Ai plecat...
Ai plecat… cred c-am plins…
Diafana si dulce…
Un aveam un raspuns
Sub un cer ca o cruce...
Si acum... ce sa sper?!
N-am stiut sa exist...
Azi sint singur si pier
In tacere si trist...
Azi respir si mai sint...
Miine vine un val...
Adus poate de vint
Pe o coama de cal…
Sa respir mai incerc,
Sa te-astept… s-a afirsit…
Lumea nu e un cerc,
Ci un biet infinit...
Ce de visuri aveam...
N-am stiut ca visez...
Disperat te iubeam,
Precum Soimul Maltez…
Si regret c-am trait…
Si respir ca in vis...
Poate ca te-am ranit...
Si de-aceea ti-am zis…
Ai plecat… cred c-am plins…
Diafana si dulce…
Nu aveam un raspuns…
Sub un cer ca o cruce...
&
Poem BAROC UNU
Bucaţi imense dintr-un zid de flori,
Cu mila darimate de zorii unei zile
De care-mi aminteam ca de culori
Aduse-n noaptea cruda de camile
Pe-acele vagi carari sau iluzorii
Drumuri care cadeau pe-un colţ de cer
Scrisnind în ritmul tandru al culorii
Care destrama visul în voaluri de mister
Nebun de-ar fi Olimpul, i-ar lepada pe zei?
Nicînd infiorarea acelor jocuri pure
Nu va sminti gindirea grotestilor atei
Care stiau in taina din glorie sa-si fure
Si prefacuţi în stane ningeau pe cer cu stele
Povestile porcoase aveau un iz divin
Atunci cind din zapada confectionau inele
Urlau de fericire si disperaţi beau vin
Si iata ca poemul isi trage peste pintec
Un voal plin de sfiala fecioarelor perene
In care nu patrunde nici izma unui cintec
Cind ele dorm suave şi goale intre perne.
&
Poem BAROC TREI
Cînd noaptea se crapặ-ntr-o stea ca o parặ
Lirismul bezmetic ţine loc de breloc
Şi-nghesuita-n rama acelui gînd de fiarặ,
Aud cum nesfîrşirea îmi zice "N-am, bre, loc!"
Dar fặ-ţi un loc în locu-i, un templu mai hidos
Decît o tuşặ finặ de pensulặ pe-o faţặ,
Care s-a smuls din rama perfidului colos
Ca umbra ce-nfloreşte abia spre dimineaţặ.
Īn timp chiar şi gîndirea e verde sau amarặ,
Ca pasặrea din visul cu îngeri care zboarặ
Cu aripi de zặpadặ şi scrîşnet de vioarặ
Īn care-şi pierd duhoarea sfielnicặ de fiarặ
Iar muza, coloratặ, fardatặ chiar strident,
L-a violat pe zeul oceanelor şi-ndatặ
Acesta şi-a ras barba şi i-a zids decadent:
Tu eşti ceva în jurul unui bujor de fatặ.
FIN
