La coborâre o aştepta un cavaler, cu pălărie neagră, având boruri mari, cu manşete dantelate la mâini şi o invitase la umbra unui stejar secular care domnea peste pusta fără margini.  

-Ce bine să fii întâmpinată de un cavaler, îmbrăcat cu pantaloni negri, strânşi în cizme înalte, cu cămaşă albă de in topit, cu guler rotund care decorează haina lungă şi albastră ca văzduhul, cu nasturi aurii, culeşi bucată cu bucată din coroana soarelui.  

-Te poftesc, domnişoara Mauve, la un pahar de licoare din miezul zmeurii, bordo ca ultima privire a amurgului de vară. Ia loc pe banca aşezată la umbra stejarului şi urmăreşte o reprezentaţie din repertoriul unui pustnic, descendent dintr-o baronesă exilată în Siberia, apoi eliberată şi recompensată cu ferma din această pustă, cu zeci de hectare.  

După ce terminase micul expozeu, bărbatul fluieră scurt şi prietenos, semn la care apăru din pâlcul de copaci un cal negru şi zvelt. La prima lovitură de corbaci, răsunând sub forma unui ecou spiralat în aer, calul se aşeză în genunchi în faţa stăpânului; la a doua lovitură trimisă tot în aer, el se culcase pe pajişte iar cavalerul se întinsese în faţa lui; la al treilea semn al biciului, calul îşi aşezase un picior peste pieptul lui ca semn al îmbrăţişării eterne dar şi al simbiozei dintre om şi animal. Mauve îi aplauda vădit impresionată.  

-Şi acum ne vom continua drumul cu trăsura, spre a vizita ferma cu diverse animale. Vreau să-ţi arăt străduinţa pusă în slujba unui trai înfrumuseţat.  

-Cu mare plăcere, cavalere, din adâncul pustei! a exclamat Mauve, ridicându-şi rochia lungă, dizolvată în atmosfera întâlnirii şi potrivind umbrela de soare deasupra capului.  

-Aici poţi vedea cai pur-sânge, pregătiţi pentru concursuri sau vulturi antrenaţi în prinderea şoarecilor ori măgari care mănâncă din palmă şi râd dacă le faci poză.  

-Dar lebedele acelea negre şi albe? Care-i povestea lor?  

-Am curăţat o mocirlă plină de mâl şi după cum vezi, ai în faţa ta oglinda unui lac cu apă curată.  

-Un lac fermecat?  

-De unde ştii? Legenda locului spune că înainte de a te uita în adâncul apei, trebuie să intri în ea până la gât, cu ochii închişi.  

-Şi apoi?  

-Apa îţi va şopti un secret.  

-Vreau şi eu! striga domnişoara Mauve, cu gustul aventurii ireale.  

-Aşa să fie! îi răspunse cavalerul, rugând-o să-şi dea jos veşmintele vaporoase, în curbura crengilor de plopi, crescute într-o atingere fizică cu veşnicia. El într-o parte, ea în cealaltă a copacilor primitori şi voluminoşi, scăpară de convenienţa recuzitelor.  

-Şi acum? întreba ea cu o netăgăduită emoţie în voce.  

-Acum îţi vei închide ochii iar cavalerul te va însoţi până te scufunzi în apă, apoi te lasă liberă ca să poţi recepţiona şoaptele ei.  

-Bine, mă predau - zise Mauve - păşind sfioasă sub îndrumarea unui bărbat care nu-şi putea lua privirea de pe trupul ei. Imaginea de ansamblu scoţând în relief un sutien alb ca spuma care susţinea doi bujori perfect rotunzi, apoi un abdomen rozaliu care reproducea emoţia paşilor spre necunoscut ca până la urmă privirea necontrolată să alunece spre lenjeria tăinuitoare de alte secrete.  

-Am ajuns, dragă Mauve, acum te las în voie să înoţi spre destinul tău dacă există aşa ceva. Nu te speria, voi fi mereu în preajmă, încrede-te în mine!  

Şi cu vorbele acestea, fata se lăsa biruită de puterea apei care o purta lin spre secrete seculare. Plutea cu ochii închişi în continuare dar vorbele de duh ale apei se lăsau aşteptate, până când distanţa faţă de cealaltă persoană se mări îndeajuns.  

-Fata mea... susura apa la un moment dat, taina ta rezidă în faptul că eşti o persoană frumoasă la chip şi cumsecade în suflet, tocmai de aceea eu am menirea să te avertizez în ce priveşte viitorul.  

-Şi ce-ţi spune viitorul meu? se auzea glasul ei tremurat.  

-Să ştii că acest cavaler te iubeşte mai mult decât arată el iar dacă vei ajunge vreodată să împarţi şi dragostea cu el, te va sluji întotdeauna. Alege!  

-Între ce şi ce?  

-Între dragostea veşnică şi iubirea trecătoare.  

-Eu nu cred şi nu am crezut niciodată în dragostea veşnică!  

-De aceea trebuie acum să cântăreşti lucrurile mai bine!  

-Vrei să-mi spui că acest cavaler ar putea să mă iubească mereu cu acelaşi foc?  

-Exact! Este o ocazie unică! N-o lua în van!  

-Nu am pretenţia să primesc la fiecare mic dejun un trandafir dar recunosc, din când în când mi-ar plăcea...  

-Aşa va fi!  

-Să nu-mi spună la plecare spre serviciu: “Te iubesc”... mai bine la venire.  

-Bine zici, femeie.  

-Şi să mă întrebe din când în când ce gânduri am? Să-i placă ce găseşte în sufletul meu.  

-Acum să nu exagerăm.  

-Şi să-mi spună că sunt frumoasă şi tânără!  

-Vezi că sari gardul, fata mea.  

-Ok. Dar tu de ce mă asiguri în previziunea ta dacă eşti aşa de înţelept şi atotştiutor?  

-Te asigur de acum înainte că dacă te înfăţişezi nudă în faţa cavalerului, te va aprecia foarte mult în următoarele...  

-Ore? Minute? Săptămâni sau luni? Află lacule că mie nu-mi mai ajung nici orele, nici minutele sau lunile!  

-Şi totuşi ce ai vrea, fata mea?  

-Vreau eternitatea! Adică, un trandafir şi o vorbă caldă când mă simt singură. Atât!  

Mauve în sfârşit păşea pe mal cu ochii deschişi şi cu cavalerul în urma ei.  

-Ce ţi-a zis lacul, frumoasa mea?  

-Nu-ţi pot dezvălui.  

-Dar ne potrivim în viziunea sa?  

-Sigur... Hai să încercăm potrivirea...  

-Unde?  

-Tocmai aici pe stânca asta, pe care te poţi căţăra şi mă ajuţi şi pe mine să vin cu tine.  

-Dezbracă-te, sufleţel! Vreau să te văd fără accesorii.  

-De mult sunt transparentă, n-ai observat?  

-Îmi dai voie să dau jos de pe umerii tăi şi suspensiile acestui sutien?  

-Ce vezi? Spune-mi şi mie!  

-Morile vântului care sunt rotunde şi care ar putea fi şi ale mele cu un vânt prielnic la pupă.  

-Altceva?  

-Fierbinţeala trupului tău care emană miros proaspăt de pâine coaptă într-un cuptor ţărănesc.  

-De unde îmi ştii temperatura?  

-Gândurile ... privirea… atingerea ...  

-Te ating pe catargul fierbinte care se cere la viaţă, plin de dorinţă. Care ştie călăuzi paşii în direcţia senzaţiilor aprinse, de la izvorul liniştit până la agitaţia râului şi apoi până la marea de mozaic azuriu.  

-De ce ai vrut tocmai aici, pe stânca strămutată din vârful munţilor?  

-Aici, culcată pe muşchi cu fibre  

scurte, mă simt la înălţimea florilor de colţ,  

preţioase şi ocrotite.  

-Ai culoarea, nevinovăţia şi individualitatea lor! Îmi place să mă pierd între pliurile tapetate, să te pătrund făcând parte din trupul tău, să-ţi ating sâmburii de pruni crescuţi în vârful sânilor de alabastru. Când percep moliciunea pielii parcă aş mângâia pui de o zi, cu un puf scurt şi umed. Are glasul păsărilor cântătoare, în timp ce mă înfundă velele tale zburătoare.  

-Ai mai călărit vreodată?  

-Nu, niciodată.  

-Hai că te ajut să te sui pe murg, vechiul meu prieten.  

-Crezi că mă voi descurca?  

-Ai curaj şi vei vedea.  

Cavalerul îl ţinea calul cu o frânghie şi în timp ce-l plimba roată-roată, o sfătuia pe Mauve să stea drept şi să încerce să preia ritmul mersului. Era un dans frumos, de a pătrunde în armonia carnală a murgului impunător.  

-Şi acum începem să mergem în galop.  

-Dar mi-e frică!  

-Lasă teama! Nu vezi ce uşor te integrasei în salturile murgului?! Faci parte deja din fiinţa lui.  

-Simt că mă pierd într-un zbor  

îndrăzneţ.  

Cavalerul, în timp ce ţinea murgul de frânghie, admira jocul sânilor creionaţi prin bluză, sărind în acelaşi ritm cu calul, părul lung, scăpat din împletitură şi amestecat cu aripile vântului. Ar fi ţinut calul până târziu numai să nu dispară imaginea sirenei sau a florii delicate ori a statuii cu forme rotunde, învăluite în mătase.  

-Ajunge, te rog, am ameţit de-a binelea, striga fata cu steluţe în ochi.  

-Ameţită? Dar să vezi când am să te servesc cu un papricaş de viţel şi un pahar de vin Tokay roşu.  

-Nu vrei să dansez şi pe masă?  

-Bineînţeles că da. Să am o privire şi de jos în sus, asupra ta.  

-Vrei să mă pictezi?  

-Să te fotografiez cu ochii mei ca să trăieşti în mine. Ştii să dansezi ceardaş?  

-Am mai dansat cândva.  

Ameţită de vin, de evenimente, în decorul unor impresii surprinzătoare, îmbrăţişarea lui însemna vârful dorinţelor care vin fără să-şi aştepte rândul. Vin ca să te năpădească, să te zăpăcească, să ajungi să confunzi voinţa cu dorinţa, ziua cu noaptea, visurile cu prispa casei bătută în cuie. Clipe, care prin zvârcolire, amestecă realul cu posibilul, perturbă liniştea interioară ca să producă energia de visare, de a trăi un scurt metraj destinat festivalului de la Cannes.  

Lianele braţelor se întind peste mări şi ţări şi trupul ei, simte avalanşa de zbor care se strecoară în mişcarea membrelor, în culorile soarelui, apoi ale lunii, alternativ, ca să se scufunde ca un submarin iluzoriu în adâncimi suple, pline de peşti galbeni cu picăţele negre şi peşti roşii cu aripioare transparente.  

Îl simte pe el ca pe o caracatiţă care vrea s-o guste apoi s-o înghită sau s-o devoreze, iar pasărea acvatică, subit apărută, s-o înalţe sus spre cer, când se scrie ultima pagină din dragostea lor, păzită de flacăra unei lumânări în descreştere progresivă.  

Ştie de mult, înainte de vreme, că lacul nu poate îndeplini imposibilul.