A retrăi într-un vis propria comă pare a fi o naştere-renaştere pentru a infinita oară, o nouă şansă de la Domnul...  

 

*  

De ce m-am întors?  

 

Mamă, floare de gând, de ce m-am întors?  

Îmi răsună mereu în suflet, minte, inimă, toate şi tot. Visul se porneşte năbădăios. Odihnă sau nu, ştiu că totul este rupt din cele trăite, nicicând potrivite de mintea mea nărăvaşă.  

 

O bătaie fină în poarta gândului anunţă solia fulgerului.  

Te ridici stingher din scaunul fără spătar, roteşti privirea jumătate goală, jumătate plină de visele abia părăsite. Deschizi poarta, priveşti în cele patru puncte ale crucii în care, ai lăsat trădările, durerile, fricile, fericirile -jumătăţi de infinit brodat cu licăriri de speranţă, apoi întorci scaunul cu trei picioare şi baţi un cui în mijlocul spaţiului în care aşezi, toată greutatea unui trup pe care nu-l mai vrei.  

Mergi înainte cu el pentru că eşti convins că o ruptură a tunelului te-ar arunca de pe calea spre câmpul în care odată ai plutit fericit... mai degrabă bucuros, oprindu-te la chemarea Lui, oprindu-te în faţa a trei litere şi un semn de întrebare uriaş.  

E o stare şi rog să fie tratată ca atare - scrie undeva la final de delir.  

Serioasă curgere simt prin trupul ars de nerăbdare să plece iar şi iar, pe câmpul în care culorile ierburilor, ale cerului, ale apei, nu seamănă cu cele văzute până în acel punct.  

Curge serul din punga aninată de braţul de fier. E ca un strigăt cu gheare acel braţ şi mă sperie Doamne, mă sperie. Ameţesc şi cer oxigen. Nu mi se răspunde. Rotunjesc buzele a cuvânt, aud o bufnitură, un geamăt uşor apoi mâna binecunoscută a mamei îmi atinge fruntea. A venit odată cu aerul. Ea este oxigenul trăirilor mele, floarea din care sămânţă m-am strecurat pentru a umple un gol, a lăsa altul, a creşte în tulpina frântă, zâmbind mereu soarelui soare.  

Lângă pat, chipul mamei rotunjeşte cuvintele. Mă strigă.  

- Mă sufoc, mamă, mă sufoc.  

- Respiră adânc, fata mea, respiră puiul meu. Copilul te aşteaptă flămând. Băiatul cu ochii din măslinul bucuriei te aşteaptă, fata mea.  

- Mamă, mai am picioare? - întreb şi simt vag atingerea mâinii blânde, a celei care nu uită nicicând să-mi lase pe praguri din ce în ce mai înalte, potirul plin cu viaţă.  

- Mamă, te-am simţit.  

- Hai fata mea, hai, ridică-te! Rămân aici cu tine, apoi mergem la băiat.  

Şi-am mers, şi-am mers, şi-am mers până când, trezită din visul realitate, am revăzut crucea dublă şi salcia fără adăpost în care cuiburile, niciodată nu vor mai cânta.  

Vor lăsa trilul undeva între cer şi pământ, în flacăra fragedă a unei candele duble.  

- Mamă, floare de gând, de ce m-am întors? De ce?  

 

**  

 

Ciudat este că deşi simt fluid în mine dorinţa de viaţă, dorinţa de toate cele ce împlinesc fiinţa umană, sunt momente în care rătăcesc, în care doresc din plin finalul, trecerea de care nu mă mai tem. Aproape am trăit-o. M-a rechemat timpul în care mai aveam nu puţine de realizat. Gesturi, fapte cuvinte aşternute pe falii din vieţile copacilor, fericiri mărunte, fragmente de iubire, păcăleli, nechibzuiala deschiderii din ce în ce mai mult pe patul de fier dintr-un ATI în care un întreg mozaic de ochi te privesc, analizează, înfig bisturiul uitării în tine, te mângâie, alină, apoi lovesc lăcaşul inimii pentru a păstra semnalul pe un ecran ciudat, care nu înregistrează nicicând durerea tainică a fiinţei. Şi atunci ajungi să te priveşti până în străfundul fiinţei tale, să cauţi domoala curgere a firescului, domoala curgere a gândului ce mai poate întrupa mănăstirea bucuriei tainice.  

Ajungi să o vezi, laşi la o parte romantismul, plânsul copilăresc, reînveţi să râzi de tine cu bunătate aspră şi reîntorci clepsidra, în încercarea inversării curgerii unui nisip prea ud acum pentru a mai respecta sensul firesc. Întorci iar clepsidra şi o transformi cu forţa gândului în piramida în care tu eşti faraonul bucuriei.  

Gânduri şi rânduri şi iar gânduri. Singurătatea îmi zâmbeşte. Bonomă în felul ei îmi ia braţul, şi-l aruncă pe după umeri. Simt seriozitatea ei şi atunci surâd nopţii apoi răsăritului apusului înserării. Toate aleargă prin sufletul meu pentru a-mi fi învelişuri de timp trăit-netrăit. Devin încet încet, scoarţa copacului vieţii şi-n acelaşi timp, spirala inelelor în miezul esenţelor cântecului lui.  

Şi dacă gândul este atât de bun cu mine şi curge la vale apoi se înalţă ca un curcubeu voios din adâncuri de ţărmuri virgine, de ce, Doamne, simt că...Fragment de om într-un ulcior crăpat - asta simt că devin din ce în ce mai mult.  

Trăiesc dorul ca piatra de izvorul timpului în care visele erau ovale, ca o coajă de ou gol în care puteam pune tot ceea ce doream pentru a-l umple, a-l împlini oricând oricum cu imaginaţia, chiar şi cu gândul... simplul gând de împlinire.  

Ce poate fi mai complicat decât simplul gând de împlinire întru bucurie?  

S-au răsturnat carele de foc ale cerului în poala viselor mele când soarele a lăsat înserarea să-i învelească urmele. Apoi, ca un tablou viu, mereu în schimbare, umbrele năvalnic au răsărit înaintea lunii în care regăsesc propriul corn, plin de seminţe de timp, de gând, de frustări, de bucurii.  

Mozaicul perfect în care se adună slujitoarele cornului pentru a-i contura recontura forma.  

Cornul, Doamne, nu-i o paranteză plină care răsună în inima omului nătâng atunci când plânge şi uită să râdă în cascadele bucuriei de a fi?  

 

18 ianuarie 2014