ştii ce culoare are pământul 

din care am construit trupul tău 

această minune ce-şi linişteşte fruntea 

pe un aşternut zburlit de verde? 

priveşte doar 

tăcerea luminii ghemuită pe o parte 

ca  o cădere în moarte 

ce abia mai respiră 

din glasul feţei 

îşi aruncă înainte privirea 

care nu a învăţat încă 

să se încline în tremurul delicat 

al primului pas 

nu ştiu dacă ai avut vreodată nevoie 

de restul secundelor 

rătăcite-n ovalul necunoscut al unei ore 

obligată să se nască 

ştiind că va murii cândva 

poate fiecare înţeles are o voce 

care nu a dezlipit niciodată 

cuvintele din marginea buzelor 

de teamă să nu le spargă 

sau nu a ştiut să le respire 

într-un ocean de culoare 

aruncată-n neliniştea 

unui fragment de povară 

aş vrea să simt în tălpi amurgul 

ca şi cum ar fi o sălbăticiune 

ce-şi poartă-n piept 

gustul temniţei 

să descopăr 

un minut de singurătate 

pe un călcâi adormit 

sub un mănunchi de palme 

ai vrea să-mi cerni o mie de fluturi 

în singurul colţ neumblat 

din inimă?