Iubim lucrurile mici
Iubim lucrurile mici, fiinţele mici, acolo este esenţa. Ne stăpâneşte demonul vidului. Ne este teamă de neant, ne tremură mâinile. Soarele ne trezeşte la o realitate prea crudă. Lumina ne cade pe faţă fără a ne linişti. Doamne, oare vom înnebuni cu toţii sau numai cei prea slabi, prea sensibili? Mişcarea, mişcarea este totul, omnia fluunt, mişcarea browniană, umană. Roiuri de ţânţari, precum gândurile zboară în jurul frunţii obosite. Ne trezim încătuşaţi de propriile temeri. Atunci ne punem alte cătuşe. Apoi? Ce va fi apoi? Buzele gustând sângele scurs de pe tâmple. În adâncime se întindeau câmpii luminoase. Ne oprim şi întindem mâinile după ceva. O cătuşă care nu permite nicio săritură e lipsită de sens. Ne strecurăm în jurul focurilor ca în vremurile ancestrale. Ne legănăm, în timp ce alţii întind braţele aşa, în glumă. Omul este contrariul unui spânzurat. Ne mişcăm întocmai ca într-un vis. Putem deosebi conturul, gâtul pieziş, coada cu care biciuim pământul, ţeasta aplecată. Primul lucru care ni se oferă , când ne privim, este corpul, adică o părticică din Univers. Mâinile ca nişte păianjeni pe clape, sunetele ies ca din ape, urcă pe boltă. Nu vă aşteptaţi să-mi sfâşii carnea, să-mi arăt sufletul, porumbei, ciori trec prin Cişmigiu, vagabonzi, nebuni, beţivi, boschetari, pensionari, homo-hetero-trans-sexuali, de toate nuanţele, vom fi faianţele de la marea morgă numită Paradis. Nu vă aşteptaţi, nu! Tăcerea universală, imposibilă, cu dinţii strânşi, o caracatiţă-n mandibulă, a doua zi, oraşul cu ochi plânşi va cere vată, perversul, universul, stresul, neauzita moară măcinând oase, tăcerea din Lhasa, poate mai sus, unde-i raiul hindus. Nu vă aşteptaţi, nu
Boris Marian