Fata pădurii
Trăia odată într-un sat,
Pe lângă foc bătrânii povestesc,
O fată fără de păcat,
Cu chip şi zâmbet îngeresc.
Era frumoasă mândra
Cu pielea ca amurgul serii,
Iar ochii îi erau ca mura
Coaptă în miezul verii.
Plecă fătuca într-o zi de joi
Până-n pădurea-ntunecată
Dar nu găsi drumu-napoi
Şi teama o cuprinse toată.
Cu cât mai mult se străduia
Să meargă pe cărarea bună,
Cu atât mai mult se afunda
În noaptea tristă fără lună.
Din ochi cad valurile fricii,
Se-aude-un zgomot şi deodată
Apare din noaptea pădurii,
Omul cel negru spre ea cată.
Vrăjită parcă, îl ascultă,
Speranţele i se aprind,
Nu-i ia în seamă faţa mută
Şi îl urmează ea cu jind.
Cu vorbe dulci o-ademeneşte,
El îi promite drumul bun,
Dar în pădure o-mpietreşte
Făcându-i sufletul păgân.
De-atunci acea frumoasă fată,
Ce-avea un suflet bun, curat,
S-a preschimbat în piază blestemată,
Să sperie-n pădure pe-nserat.
Pe fecioraşii singuri îi înspaimântă
Cu ţipăt, plâns sau râs sinistru
O babă urâtă se încruntă
Descoperindu-şi chipul hâtru.
Se-arată adesea ca angelică făptură,
Cu trup şi ochi ademenitori
Şi inima şi mintea lor le-o fură,
Ba chiar adeseori privind-o, mor.
Ori babă, ori fată frumoasă,
În calea sa dac-o intâlneşte,
Biet rătăcit prin pădurea lată
Destinul şi-l nenoroceşte.
după o legendă populară maramureşeană
Ionica Baicu, februarie 2014