Fata pădurii  

Trăia odată într-un sat,  

Pe lângă foc bătrânii povestesc,  

O fată fără de păcat,  

Cu chip şi zâmbet îngeresc.  

Era frumoasă mândra  

Cu pielea ca amurgul serii,  

Iar ochii îi erau ca mura  

Coaptă în miezul verii.  

Plecă fătuca într-o zi de joi  

Până-n pădurea-ntunecată  

Dar nu găsi drumu-napoi  

Şi teama o cuprinse toată.  

Cu cât mai mult se străduia  

Să meargă pe cărarea bună,  

Cu atât mai mult se afunda  

În noaptea tristă fără lună.  

Din ochi cad valurile fricii,  

Se-aude-un zgomot şi deodată  

Apare din noaptea pădurii,  

Omul cel negru spre ea cată.  

Vrăjită parcă, îl ascultă,  

Speranţele i se aprind,  

Nu-i ia în seamă faţa mută  

Şi îl urmează ea cu jind.  

Cu vorbe dulci o-ademeneşte,  

El îi promite drumul bun,  

Dar în pădure o-mpietreşte  

Făcându-i sufletul păgân.  

De-atunci acea frumoasă fată,  

Ce-avea un suflet bun, curat,  

S-a preschimbat în piază blestemată,  

Să sperie-n pădure pe-nserat.  

Pe fecioraşii singuri îi înspaimântă  

Cu ţipăt, plâns sau râs sinistru  

O babă urâtă se încruntă  

Descoperindu-şi chipul hâtru.  

Se-arată adesea ca angelică făptură,  

Cu trup şi ochi ademenitori  

Şi inima şi mintea lor le-o fură,  

Ba chiar adeseori privind-o, mor.  

Ori babă, ori fată frumoasă,  

În calea sa dac-o intâlneşte,  

Biet rătăcit prin pădurea lată  

Destinul şi-l nenoroceşte.  

după o legendă populară maramureşeană  

Ionica Baicu, februarie 2014