Mă numesc Nedelcu Gheorghiţa, m-am născut pe 6 iulie 1947, într-un sat din judeţul Dolj. Vacanţele petrecute la ţară, în casa bunicilor, într-un sat de lângă Craiova, dar şi icoana părinţilor, amândoi plecaţi de ani buni dintre noi, sunt tot atâtea amintiri de neuitat pentru mine.
De la vârsta de şase luni am crescut în oraşul Craiova, oraş în care părinţii îşi construiseră o casă din chirpici. Am pus si eu umărul la construirea casei, desi aveam doar 9 ani. Zi de zi făceam chirpici împreună cu părinţii mei. Mama a trecut prin multe greutăţi. La vârsta de douăzeci de ani i-a murit primul copil, iar un an şi jumătate mai târziu, moare sora mea geamănă. După un an şi jumătate de la acest eveniment se mai naşte o fată - sora mea Adriana - care locuieşte în Slatina. Părinţii ne-au crescut cu multă dragoste. Tatăl meu a decedat când aveam vârsta de 12 ani. Cel care pleca pentru totdeauna, lăsa în urma lui, doua fete de 10 şi respectiv 12 ani şi o soţie tânără. Am crescut fără apărarea celui puternic, TATA! Când a murit el, mama nu împlinise 33 de ani. De la cea care m-a adus pe lume, o olteancă frumoasă şi harnică, am moştenit perseverenţa, hotărârea şi rapiditatea de a trece la fapte. În schimb, de la tatăl meu, şofer de cursă lungă - oltean din Siliştea Crucii, am dobândit dorul şi dragostea de necunoscut, dar şi de cuvinte alese şi îmbinate cu măiestrie.
Sunt absolventă a Liceului „Fraţii Buzeşti” din Craiova, promoţia 1966. Am urmat cursurile şcolii profesionale comerciale, apoi am făcut, timp de şase luni, cursuri de croitorie. Neavând posibilitatea de a urma o facultate, am studiat timp de trei ani cursurile de contabilitate.
Am doi băieţi, fiecare la casa lui - şi sunt deja, bunică. Acum 17 ani am rămas văduvă, cu doi copii - studenţi pe atunci. Am muncit din greu ca să îi văd cu o treaptă mai sus decât mine şi am reuşit!
Prin clasa a 6-a, am avut încercări timide la revistele vremii şi apoi... linişte totală. După un timp am început să scriu, dar numai pentru mine. Tot ce am scris de-a lungul timpului, am pus într-un document pe calculatorul primit în dar de la fiul meu cel mic, acum şase ani.
Caietele pe care am scris, mai există ca amintire a orelor de veghe târzie. În tot ceea ce scriu, dăinuie cele mai de preţ momente trăite de-a lungul timpului. Redescoperirea mea de către mine însămi s-a produs abia în 2007 când am cunoscut pe Internet un om care lucra într-o editură la Iaşi. I-am povestit - printre altele - că am un roman scris pe cîteva caiete şi mi-a zis să îl pun într-un document şi să i-l trimit prin adresa de EM-ail. L-a citit, i-a plăcut şi mi-a promis că mă va ajuta la tipărirea romanului. Şi chiar aşa s-a întâmplat. În 10 octombrie 2008, editura ,,Opera Magna” din Iaşi, mi-a tipărit primul meu roman, intitulat: ,,Exmatriculat din viaţă!”, roman lansat sub egida Asociaţiei Universul Prieteniei.
. Fericirea mea a fost fără margini, atunci când am văzut cartea în mână! Mi s-a împlinit un vis: să-mi văd numele pe carte! După acest eveniment am început să scriu zilnic. Un an mai târziu, am scos un volum de poezii intitulat: ,,Cenuşa unui suflet!” sub îngrijirea atentă a editurii Sitech din Craiova - volum ce a fost lansat în 14 noiembrie 2009 la Casa de Cultură Traian Demetrescu şi la Radio Craiova. Au urmat apoi, alte două volume de poezii: ,,De vorbă cu sufletul" şi ,,Destinul, o scuză?", apărute la editura Contrafort din Craiova, în 10 Decembrie 2010, volume ce au fost lansate la Biblioteca Judeţeană ,,Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova şi la Televiziunea Română Craiova..
Parcurgând în clipele de răgaz, scrierile mele, sunt sigură că vă veţi întreba, cine sunt. Am fost şi am rămas un om simplu. Au trecut peste mine veşnicii albastre şi reci de răutate şi uitare, dar am supravieţuit. M-au nins zăpezi ce pe alţii i-ar fi îngropat, dar nu m-au biruit. M-au bântuit doruri ce pe alţii i-ar fi secătuit, am fost minţită şi înşelată cât pentru zece vieţi şi tot pentru atâtea vieţi am vărsat lacrimi, dar am fost precum o stâncă. Au trecut peste mine furtuni ce ar fi putut să-mi spargă carapacea sufletului, dar m-am încăpăţânat să trăiesc şi am visat - chiar şi atunci când sufletu-mi îngenuncheat cerea îndurare, milă şi izbăvire de atâta durere - că într-o zi voi ajunge scriitoare...
Atunci când veţi citi lucrările mele, veţi găsi părticele din sufletul meu. Uitându-mă în urmă, nu îmi pare rău decât de faptul că nu mi-am folosit la turaţie maximă timpul pe care l-am avut în trecut. Cei care mă apreciază nu sunt critici literari, dar mie îmi este suficient să mi se spună : ,,Sunt versuri în care mă regăsesc”. Înseamnă că poezia mea a ajuns unde mi-am dorit şi zâmbesc mulţumită.
Aproape tot ce mi-am propus am realizat. Am avut credinţă şi speranţa sinceră că nu voi ceda în faţa obstacolelor şi am reuşit să merg înainte, pe drumul pe care Divinul Creator mi l-a hărăzit. Dacă cineva m-a nedreptăţit sau mi-a luat ceva pe nedrept, DUMNEZEU mi-a dat cu prisosinţă pe altă parte. Nu am cucerit lumea, nu am stabilit recorduri mondiale, dar am reuşit să trec prin viaţă cu demnitate, cu optimism şi mereu cu zâmbetul pe buze. Poate pentru mulţi pare puţin, dar marele Voltaire spunea: „Numai cei puternici înving valurile vieţii”. Sunt unul dintre oamenii fericiţi care au trăit evenimentul de a păşi din mileniul doi, în mileniul trei (aşa cum spunea Mihai Leonte).
Poate mă întrebaţi cum îmi petrec timpul liber? Scriind şi visând că într-o zi va fi mai bine, că îmi voi răspunde la multele întrebări, şi sperând că oamenii vor deveni mai... buni, că cei care vor veni după noi vor trăi într-o lume mai bună.
Două gânduri să nu te părăsească niciodată - acela de aţi îmbogăţi mintea şi sufletul şi gândul că suntem trecători în lume. ,,Memento mori” nu este un adagio al tristeţii, nici al resemnării, ci un semnal de alarmă care vrea să te ţină într-o permanentă stare de veghe, zicând : ,,Bagă de seamă ce faci cu viaţa ta, că nu e veşnică!”
