În istoria zbuciumată a românilor, timp de mai multe secole, codrii, nepătrunşii codri de-atunci au jucat importantul rol al fortăreţelor de pe alte meleaguri: Aici îşi găsea adăpost şi linişte relativă tot românul fugit din calea năvălitorilor, aici se refugiau micuţele dar curajoasele armate româneşti pentru organizarea îndrăzneţelor atacuri asupra ordiilor asiatice şi tot aici şi-au găsit un binemeritat sfârşit trufaşele armate maghiare, turceşti sau poloneze, care au cutezat să se aventureze în necunoscut pentru nimicirea celor ce se încăpăţânau să-şi apere „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”.  

 

Căci pe-atunci codrul era frate bun cu românul. Iată de ce nu-i întâmplător faptul că fundamentele culturii româneşti, durate din substanţa vie a creaţiei populare, se originează în legătura inseparabilă dintre om, munte şi pădure. Din acele vremuri de măreţie teofanică, când românul era mult mai aproape de ceruri prin dragostea lui pătimaşă faţă de pământul natal, din acele vremuri, prin urmare, ne tragem seva de popor respectat, dimpreună cu tot ceea ce încă-i conferă distincţie şi demnitate – iubire de patrie, identitate culturală, cinste, omenie, ospitalitate etc.  

 

Dar întinşii codri de odinioară, astăzi au devenit doar amintiri! Căci românul postdecembrist, modern în năravuri şi profund ticăloşit în esenţă (venerabilul Neagu Djuvara spune cu amărăciune că în românul de azi nu izbuteşte să-l descopere pe românul din perioada interbelică!), românul de-acum, deci, înţelege să scoată bani chiar şi din piatră seacă, fără să-i pese de morală, legi, semeni, ori de ce va urma.  

 

Aşa că, pretutindeni în România pădurile sunt măcelărite, căci pretutindeni gaterele făr' de număr lucrează zi şi noapte. Nu se ştie câte dintre ele lucrează legal, dar se ştie că toate se „hrănesc” cu masă lemnoasă, care, dacă nu este în întregime furată, atunci măcar este procurată pe căi dubioase, şi că stăpânii acestor gatere se descotorosesc de rumeguş pe unde se nimereşte, de regulă îl aruncă pe malul râurilor, încât apele noastre curgătoare, sau, mă rog, cele mai multe dintre el, au devenit nişte împuţiciuni de unde peştele fuge îngrozit, dacă- fireşte – mai are puterea să o facă.  

 

Ţi se rupe inima de jale când vezi ce prăpăd s-a făcut şi continuă să se facă în falnicele noastre păduri de până mai ieri (a se citi până la Decembriadă) – nenumărate cioturi rânjind la privitorul încremenit de uimire, precum resturile de dinţi dintr-o uriaşă gură ştirbă, mormane de crengi, dealuri rase ca-n palmă. Iar de ai cumva ghinionul să fii însoţit de niscaiva străini, apoi realmente îţi crapă obrazul de ruşinea comentariilor şi a exclamaţiilor lor de surprindere, căci noi ştim prea bine cu câtă dragoste şi pricepere îşi ocrotesc ei pădurile.  

 

În apusul Europei, ba chiar şi în nordul doldora de păduri, orice tăiere trebuie autorizată! Mai mult. Îmi spunea un prieten, care s-a mişcat cam peste tot în Europa, că la finlandezi, de pildă, în locul fiecărui copac tăiat, trebuie plantaţi de îndată cinci puieţi! Cu precizarea că la locul tăierii nu rămâne nici măcar o crenguţă. Elocvent, nu-i aşa?...  

 

În aceste condiţii ale nesimţirii şi bunului plac, pe cine mai poate să mire că şi la capitolul suprafeţe împădurite, România este codaşă între ţările din Uniunea Europeană?! Când toate sunt date peste cap, iar parlamentul, guvernul şi cam toate instituţiile statului sunt pline de megarăufăcători (unii chiar cu mai multe dosare penale), de mirare ar fi ca ceva să se normalizeze şi să funcţioneze ca în alte ţări.  

 

Devine tot mai evident că suprafaţa pădurilor viguroase ale unei ţări reprezintă un indicator exact nu doar al gradului de civilizaţie, ci mai ales a stării de sănătate şi echilibru pentru poporul respectiv.  

 

O asemenea relaţie nu este deloc hazardantă dacă se au în vedere imensele foloase (de la cele economice până la cele curative şi estetice) pe care, în marea sa generozitate, pădurea le pune la dispoziţia omului chibzuit: purificarea aerului şi filtrarea apei, fixarea solului, cel mai eficace mijloc de apărare (îndeosebi la câmpie) împotriva vijeliilor. Unde mai punem că pâlcurile şi perdelele de pădure de la şes constituie cea mai economică metodă (verificată şi răsverificată) de sporire a producţiei agricole, întrucât ştiut este din experienţa înaintaşilor că aceste crânguri nu numai că apără plantele de furtuni, dar asigură şi o foarte necesară rezervă de apă pentru perioadele de secetă.  

 

Şi cum instalaţiile de irigare din zonele de câmpie ale României au dispărut aproape cu totul după Decembrie '89, spârcuite fiind de hoţi, este lesne de înţeles importanţa pe care o deţin, mai exact importanţa pe care ar trebui să o deţină pâlcurile şi perdelele de pădure din zonele agricole ale ţării.  

 

Numai că şi la acest capitol, România deţine o nedemnă întâietate: în loc să fie mărite, suprafeţele împădurite de la şes au fost mătrăşite aproape în totalitate!  

 

Atunci, ce să ne mai mire periodicele calamităţi, care – funcţie de anotimp – se abat tot mai pustiitor asupra românilor şi a agoniselii lor: uriaşe alunecări de teren (adevărate morminte pentru comunităţi), primăvara şi toamna furia apelor slobozite de munţii despodobiţi, vara secete prelungite, iarna întroieniri de coşmar şi în tot cursul anului furia cu care vântul îşi face de cap, atâta timp cât nici un obstacol natural mai acătării nu-i curmă avântul. Cu dreptate se spune că fiecare cum îşi aşterne aşa doarme, sau, mă rog, nu doarme...  

 

Dar vânatul? Indiscutabil că vânatul mare şi mic este în inseparabilă legătură cu starea mediului ambiental. Dacă nu se vor lua urgent măsuri prohibitive, se va ajunge în curând să fie mai mulţi vânători decât iepuri, vulpi şi lupi la un loc. Aproape că nu mai există vânat mic (iepuri, dihori, vulpi), necum din cel mare.  

 

Celebrul dicton latin – Non bis in idem, îl consider just: Da, nu poţi fi judecat de două ori pentru acelaşi delict! Atâta doar că la noi n-au fost judecaţi nici măcar o dată marii tâlhari, şperţari şi traficanţi de influenţă. Ba unii dintre aceştia, bine cunoscuţi în ţară şi străinătate, nu numai că ies cu regularitate basma curată din toate potlogăriile, dar chiar sunt răsplătiţi cu înalte demnităţi publice. Bunăoară, gloata puşcăriabililor din actualul parlament şi guvern al României. În adevăr, într-o anumită economie de piaţă, totul este de vânzare...  

 

Iată de ce cu îndreptăţire se poate spune despre actuala învechită stare de lucruri de pe la noi: Sint ut sunt, aut non sint – Să fie lucrurile cum sunt (în altă parte, nota mea, G.P.) sau să nu mai fie!  

 

George PETROVAI  

Sighetul Marmaţiei  

5 aprilie 2013