strigătul,
care a fost tăcere mai întâi,
îşi duce mâna către fruntea zidului
fost înainte de a fi.

nimic nu e dinainte,
spune strigătul unei privighetori prinse în laţ,
nimic nu s-a născut înaintea luciului
ca să îşi fie sieşi urmaş,
nimic nu a fost noapte
înainte de a se fi descoperit întunericul
iar zi,
nu a fost niciodată zi
înainte de a striga eu Cerului să se despartă
în atingeri.

luaţi seama, luaţi seama,
doar eu am fost înainte de firea existentenţei,
doar eu am tăcut şi am strigat
în hoardele liniştii
care va e vouă vlăstar de incest,
şi tot eu, strigătul, tril al tăcerii, pot întoarce lumea
din adaosul ploii,
întunecat.

gândul, spectator mut, nevăzut interlocutor,
îi şopteşte din dosul urechii:
taci, strigăt,
taci urlet,
taci vânt.
pe prispa existenţialităţii mişună mult prea multe risipe
ca cineva să te asculte,
plângând.
taci!