Iubesc liniştea pe care mi-o aduce nebunia ta!  

Şi fuga ta de lume, spre viaţa.  

Oare cum ştii sa imi araţi drumul, de fiecare dată cand mă rătăcesc? Cum m-ai gasit, prin negura atâtor existenţe?  

Copil nebun, tu n-ai ştiut ce-i teama! Eu n-am ştiut de unde vine dorul…!  

Oare cum ştii sa preschimbi clipa in veşnicie şi-apoi sa mi-o aşezi in palme, cu nepăsare, ca pe un lucru firesc?  

Oare cum ştii sa-mi spui, fără cuvinte, tot ceea ce imi doresc eu să aud?  

Aş vrea sa le prind, acele nerostiri, să le ascund in mare taină, egoistă si tremurandă, pentru a le putea strivi între degete in nopti de agonie.  

O,da! Sunt bolnavă de aducere aminte, de trezire la viaţă, de cunoaştere!  

Sunt din nou Acasă!