Aveam un loc unde alergam desculţă, pentru a fi prima la întâlnirea cu soarele. La capătul grădinii era o fâneaţă acoperită cu mulţime de flori sălbatice din care albinele culegeau polenul şi nectarul, în fiecare dimineaţă.  

Joiana, vaca ţaţei Corina, întâmpina şi ea soarele în acelaşi loc. De cum mijea de ziuă, păştea priponită de un ţăruş iarbă proaspătă, spălată de rouă. Nucii uriaşi din grădină nu lăsau soarele să încingă pământul. Aproape toată ziua aerul era răcoros şi umed, dar când ajungeai la movila cu fâneaţă, soarele strălucea în toată splendoarea cât era ziua de lungă, spre bucuria plantelor, a vietăţilor şi mai ales a mea. Alergam prin trifoiul mărunt scăldat în rouă, culegeam câte o floare din fiecare, le aşezam lângă mine şi după ce le atingeam de obraz şi constatam că sunt mai delicate decât acesta, le miroseam, le gustam, apoi căutam locul acela dulce de unde albinele culegeau nectarul. Era o plantă care mă preocupa în fiecare an şi anume cucuta căreia i se mai spunea prin acele locuri ruşinea fetelor. Se numea aşa deoarece în mijlocul inflorescenţei albe erau câteva flori mici fosrte roşii. Îmi explicase bunica despre aceasta în vara când am stat pentru prima oară cu ea la fâneaţă:  

– Puţină ruşine au fetele din ziua de azi, nu ca pe vremea mea.  

– Dar de ce spui aşa, bunică? o întrebam curioasă.  

– Când eram ca tine floarea de cucută era aproape jumătate roşie.  

„O fi vreo legătură între această floare şi copiii din flori?” mă întrebam de fiecare dată când o revedeam.  

Priveam ore în şir insectele, albinele, fluturii. În toată acea mişcare continuă şi muncă neobosită doar eu trândaveam, întinsă pe iarbă şi mă gândeam cât de mare eram pentru gâzele acelea neajutorate. Ma simteam Dumnezeu printre ele sau Guliver in Ţara piticilor. Minute în şir, priveam fascinată muşuroaiele de furnici. Îmi plăcea să le văd cum cărau firimiturile ce cadeau cand mancam bucata de pâine, micul meu dejun!  

Căutam trifoiul cu patru foi, iar când îl găseam, strigam cât puteam de tare: „Fetelor, avem trifoi cu patru foi! Dă norocul peste noi!” şi îl băgam repede în sân. Aveam mare grijă să nu-l pierd, fiindcă nu se întâmpla în fiecare zi să găsesc un trifoi cu patru foi! Prindeam din zbor pufi de păpădie. Îi scuipam puţin să nu-i pierd, apoi îi băgam şi pe aceştia tot în sân. Auzisem că şi ei aduc noroc.  

Aveam o înţelegere cu tanti Corina, care a văzut cât de mult îmi place locul acela. Corina mi-a propus să am grijă de vacă. Mă recompensa cu o oală de lapte la două zile şi cu una prinsă nesmântânită sâmbătă seara. Dumnica eram libera. Credeţi că aşteptam să-mi dea ea lapte? Când ugerul era plin, mă distram servindu-mă direct de la ţâţa vacii. Joiana era de fiecare dată recunoscătoare pentru serviciul ce i-l făceam! Îi uşuram ugerul greu pe care trebuia să-l poarte până seara târziu. Dacă ar fi ştiut stăpâna ei… Era totuşi o vaca cumsecade şi nu i-a spus niciodată Corinei secretul nostru.  

( din cartea de povestiri "Raiul în care am fost" de Dorina Stoica)