Eugen Dorcescu  

Ideologie şi literatură  

Prozator talentat, instruit, atipic (a debutat la 68 de ani, cu un roman masiv, Martha, 2008, despre care am cuvântat, după apariţie, în Sala Orizont a Filialei USR Timişoara, la o reuşită întâlnire literară, aşa cum sunt, de altfel, mai toate aceste “tertulias” programate în fiecare zi de vineri a săptămânii), Ştefan Ehling a publicat, în scurtă vreme, alte două romane (Profesor Hübner, 2010 şi N-ai de gând, domnule, să laşi garda jos?, 2012), cărora, recent, le-a mai adăugat unul, Nu-l blamaţi pe ambiţios! (trebuie să spun că ultimele două titluri, interogativ-exclamativ-imperative nu mi se par la înălţimea substanţei dense şi complexe a cărţilor în cauză). În legătură cu această din urmă lucrare, lansată şi ea, în acelaşi loc, de curând, intenţionez să notez câte ceva, în cele ce urmează.  

Nu-l blamaţi pe ambiţios!, conceput ca un roman de formaţie, are înfăţişarea şi desfăşurarea unui jurnal. Atipic şi acesta, fiindcă prozatorul recurge la un artificiu, cunoscut, mult uzitat, convenţional, şi asumat ca atare, anume acela al manuscrisului găsit, ori încredinţat, pe care el n-are altceva de făcut decât să-l transcrie, completându-l, ici-colo, cu fapte din propria-i experienţă de viaţă şi, poate, cu unele – foarte parcimonioase – cugetări. Ca urmare, relaţia dintre subiectul enunţului şi subiectul enunţării se ambiguizează, iar discursul prinde a ezita între relatarea strict referenţială şi ficţiune. În plus, epicul este animat, din când în când, cu inserţii meta-textuale, care sprijină, în felul lor, eforturile de autopropulsare ale textului.  

De aici înainte, spre satisfacţia cititorului, fie el ingenuu sau avertizat, lectura şi analiza devin tot mai interesante.  

Cronotopul cărţii (modelul restrâns ar putea fi acel Castel, mereu invocat) include, spaţial, o zonă din Vestul României – satul unde a copilărit profesorul Marchiş, semnatarul (fictiv) al manuscrisului, oraşul în care îşi face studiile medii şi superioare, precum şi, parţial, o altă urbe, situată ceva mai la sud, unde el îşi întemeiază (îşi va întemeia) o familie.  

Din unghi temporal, avem a face cu un răstimp de peste două decenii (anii 40 – 60 ai veacului trecut), supraîncărcate, şi supratensionate, de transformări politice şi sociale, marcate de mari drame colective şi individuale, printre care (şi prin care) firul vieţii continuă să curgă - stăvilit adesea, tulburat continuu, meandric, chiar chinuit, dar misterios şi fascinant, ca pretutindeni, şi ca întotdeauna (de nealterat, în esenţa lui intimă, în esenţa lui ultimă, definitorie).  

Ceea ce surprinde plăcut (şi devine foarte productiv, în plan literar-estetic) este tocmai această capacitate a lui Ştefan Ehling de a evoca realitatea non-accidentală, natura neschimbătoare a lumii şi a individului – de a o evoca neostentativ, fără efort, şi fără a oculta nimic din ce a văzut şi a trăit, fără a renunţa la detaliile concrete, la realismul decis, uneori crud, al relatării. Altfel spus, Ştefan Ehling rămâne, de la un capăt la celălalt al cărţii sale, scriitor, în accepţiunea deplină a cuvântului. El nu se grăbeşte să ia atitudine, nu-şi îngăduie să emită fraze retorice, încărcate de emoţie (negativă ori pozitivă, după caz), nu elogiază, nu vituperează, nu ţine, făţiş, partea nimănui, el consemnează selectând, şi selectează consemnând, se străduieşte a instaura un dialog cu cititorul numai şi numai prin mijlocirea limbajului polisemantic al evenimentelor, gesturilor, obiectelor, comportamentelor, caracterelor.  

Cartea se referă, să ne amintim, la un fragment de istorie intens ideologizat. Pe de altă parte, ea a fost scrisă, şi este receptată, într-un timp, în care, în mod fatal, acţionează, energic, şi, poate, necesar, o ideologie inversă celei de-atunci. Dar romanul nu se angajează, propagandistic, ori polemic, în nici unul din aceste demersuri, lasă faptele să aducă mărturie şi, eventual, să convingă. Iar ele sunt elocvente şi persuasive.  

Cum se explică reuşita scriitorului? Fiindcă ea nu se bizuie doar pe simpla si facila abţinere de la pledoarii şi reflecţii, de la portretizări caricaturale, de la încondeieri, de la şabloane discursive etc., ci este determinată, organic, de înseşi structurile generative ale textului. Explicaţia mi se pare a sta exact în consecinţele amintitei convenţii a manuscrisului găsit. Breşa creată de aceasta între jurnal (memorie personală) şi invenţie (ficţiune), breşă ce ambiguizează, cum ziceam, comunicarea, face posibilă apariţia, alături de eroul manifest (Marchiş) şi de mulţimea personajelor din preajma lui (mama, Moş Răvosie, Buligan, unchiul Seppi, Smaranda etc.), a unui erou latent, tutelar, capabil, prin acţiunea sa, validată strict ontologic, să autentifice statutul estetic al cărţii. Acest erou miraculous este timpul, cu salvatoarea lui forţă entropică. El, timpul, atenuează emoţiile, calmează durerile, uneori le şi vindecă, lasă răgaz uitării şi iertării, pune, atât cât este posibil, lucrurile la locul lor, limpezeşte, din perspectiva eternităţii, durata individuală. Timpul dezideologizează istoria, converteşte politicul, socialul în uman. Există numeroase definiţii ale ideologiei. În ce mă priveşte, cea mai pertinentă mi se pare aceea a lui Karl Mannheim: (ideologia este o) “idee transcendentă situaţional, care nu reuşeşte niciodată de facto să-şi realizeze conţinutul”. Or, cine (ce) pune în evidenţă acest eşec, iremediabil, al ideologiilor? Timpul, trecerea vremii. Timpul dă deoparte, după legităţile lui tainice, acest văl, acest delir, care maschează frumuseţea, sau lipsa de frumuseţe a lumii, care ocultează sau falsifică izbânzile ori dramele umanului, care împiedică, oricum, contactul normal al eului cu ambianţa şi cu semenii.  

În acest rol, atribuit, instinctiv (deliberat?), timpului, în acest rol ce i se atribuie tacit, ni se pare a se afla unul din meritele de căpetenie ale cărţii. Tot aici, însă, s-ar putea ascunde şi o posibilă slăbiciune a ei. Anume, nu toate ideologiile sunt caduce. Ştefan Ehling se fereşte, e adevărat, de prelucrările teoretice ale realităţii, lasă în seama timpului grandilocvenţa, necruţarea, deşertăciunea lor. Pe de altă parte, nu ignoră, şi bine face, prelucrarea realităţii după – aşa-zicând – ideologia estetică, după canoanele sigure, îndelung verificate, atestate axiologic, ale realismului clasic, evitând experimentele orgolioase şi sterile. Ignoră, totuşi, sau pare a ignora, determinarea spirituală a lumii văzute. Eu, unul, cred cu tărie că Dumnezeu l-a aruncat pe om în istorie şi, pentru a se descurca, pentru a rămâne om, i-a dat Legea. (“- C’est vrai que le Tout-Puissant nous a donné la vie et l’intelligence. Il nous a donné la Loi et avec elle nous a jetés dans l’Histoire” – Marek Halter, La mémoire d’Abraham, Robert Laffont, Paris, 1983, p. 492). Or, această dimensiune, această perspectivă, această adâncime şi, deopotrivă, această planare înaltă îi lipsesc poveştii scrise de Ştefan Ehling, în ciuda faptului că ea, povestea, vorbeşte despre întâmplările unui secol în care lucrarea Providenţei a fost (şi este) atât de prezentă. Aşa se explică, poate, şi apariţia, deocamdată timidă, în locul abandonat de ideologiile pasagere, a egoului, cu tendinţele lui acaparatoare, aşa s-ar putea explica şi alegerea acestui titlu (egocentric), mult prea restrictiv, în raport cu anvergura şi diversitatea mesajului vehiculat de cele 367 de pagini…  

Nu e, desigur, un reproş, la adresa autorului şi a cărţii sale, ci doar un regret, care îmi aparţine. O părere de rău, ce nu trebuie, neapărat, să fie împărtăşită şi de alţii.  

Timişoara, 5 martie 2014