Este o situaţie, să-i zic comună. El sau ea rămas să crească pruncii deveniţi probabil liceeni sau chiar studenţi. Munca nu numai că-ţi creează mijloace de trai dar alină răni ale sufletului. Cu cât eşti mai ocupat, oră de oră, cu atât devii mai puţin pradă amintirilor. Sunt mii de ocazii să rememorezi prezenţa pierdută. Unele amintiri duioase care privesc viaţa de zi cu zi. Prima cireaşă a anului îmi aminteşte, de pildă, idila petrecută cu ani buni în urmă când i-am pus o pereche la fiecare ureche. În afară de pupic am primit în schimb o terţă la propria ureche. Vai ce reproşuri hazlii a cauzat. An de an mâncând prima cireaşă zâmbesc amintirii. Copii s-au obişnuit dar un terţ aflat întâmplător de faţă ridică din sprincene şi trebuie să dau explicaţii. Sincer, nu-i plăcut.  

Nu mai zic de comparaţii. Viaţa merge înainte iar un văduv sau văduvioară este o pradă căutată. Cică ar avea experienţa „vieţii”. În fapt este tocmai contrariul. Tocmai „experienţa” făcută stârneşte o comparaţie, garantat nefavorabilă creierii unei noi legături.  

Pur şi simplu nu-i înţeleg pe divorţaţi. Mă refer la divorţuri târzii cu copii măricei. O fi „iubirea” un lucru atât de mare încât să anuleze, să şteargă cu buretele bine umezit, toate momentele frumoase avute în viaţa cotidiană? Sau pur şi simplu ele nu au existat? Este practic imposibil ca primul copil nu-i fi apropiat. Şi totuşi … divorţează.  

Da! Pot fi fericiţi cei care pot uita ceea ce nu se mai poate reface. În opereta „Liliacul” pe o frumoasă melodie se cântă „Este fericit, cel care uită, ce nu mai poate fi modificat”. Amintesc pasajul ca să nu fiu considerat plagiator ca alte mării (nu vă gândiţi la …, mă refer la Caragiale care cică ar fi plagiat „Năpasta”).  

Dacă în dragoste uitarea este un har Dumnezeiesc care din păcate nu este dat multor muritor, în general mulţi fac eroarea de a considera iertarea similară, sau cel puţin implicând, uitarea. Da! Iert o faptă care m-a rănit. Dar nu o uit. Englezul foloseşte în acest caz sintagma „nu s-a petrecut”. Ignoră cu bună ştiinţă. În acest caz uitarea este de la sine înţeles. Nu-mi pot reaminti şi în consecinţă nici nu pot uita un eveniment care nu a existat, ori nu l-am auzit, sau pur şi simplu l-am ignorat la producere.  

În toate celelalte cazuri reamintirea înseamnă deşteptăciune, chiar bun simţ. Mă scuteşte de a cădea a doua oară în aceeaşi groapă. Dacă recidivez nu am dreptul să invoc uitarea. Numai un politician o face şi-mi înţelegeţi părerea despre această profesiune.  

De regulă o promisiune uitată a fost o minciună la data exprimării ei. Şi nu numai politicienii mint!  

Religia Ortodoxă admite divorţul În consecinţă şi uitarea jurământului făcut la cununie. Indirect îmi dă dreptul să-L uit chiar pe Dumnezeu. Nu-i bine!  

Vă rog deci să nu mă condamnaţi că pot considera uitarea drept o crimă. Îmi omor voit sufletul forţând-ul să uite o împrejurare spre a o putea înlocui cu alta de calitate inferioară.  

Nu vă oblig să-mi acceptaţi convingerea. Dar măcar o fac cunoscută.