Prof.dr. Dan Bodea
Postfaţă a antologiei ”Poeţi români slăvind dumnezeirea”
Nu suntem fară semnificaţie în veac. Fiecare om este o revelaţie.
Tainic, în fiecare răsare lumina cea neasfinţită şi cuvântul-jertfă îşi
înalţă altar de inimă.
Martiriul nu-l face pedeapsa, ci cauza pentru care eşti executat.
Şi pe Golgota au fost trei cruci. În aceleaşi chinuri au murit şi cei doi
tâlhari, însă aceştia au sfârşit pentru alte motive în vreme ce Iubirea
salvatoare este imnul pe care Brâncoveanu „îl revărsa peste lume”.
Icoana lui vodă Brâncoveanu aparţine sacrului în vreme ce timpul
istoric parcă nu-şi face simţită prezenţa.
Cu domnul Constantin Brâncoveanu (1688-15 aug.1714)
sfârseşte epoca spadasinilor, a domnilor războinici – Mircea cel
Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul – şi se deschide „periodul”
diplomaţilor, a învăţaţilor, a principilor eleganţi şi încărcaţi de
vrednică „povara a cunoaşterii”. Prin educaţia şi prin chipul său
politic, atât de repede trecător, vodă Brâncoveanu a continuat pe
unchii săi Şerban Cantacuzino şi stolnicul Constantin Cantacuzino, să
fixeze Principatele Române în galaxia forţelor politice de anvergură2.
Cronicile vremii apreciază că domnul era împodobit cu
învăţătură şi a trăit pe deplin conştiinţa unităţii neamului românilor,
indivizibil în întreg spaţiul Daciei de mai înainte. El nu a făcut nicio
deosebire dintre locuitorii Principatelor Române şi pe toţi i-a privit
prin focul credinţei în Cristos, prin Crucea-liturghie, prin Crucea-
lumină şi mai ales prin înţelepciunea ce vine din Crucea-jertfă, din
Crucea-salvatoare.
Prin har politico-diplomatic a reuşit să călăuzească Ţara
Românească în politica continentală a vremii sale şi a dat un nou
suflu culturii naţionale şi europene. Cum s-a spus de către istoricii
neîntinaţi: „vremea lui Brancoveanu are distincţie, are parfum
aristocratic şi este o văpaie de cunoaştere ce împrospătează fiecare
domeniu, iar cultura atinge pragul cel mai ridicat, căci mănăstirile
conferă Europei un stil aparte, un glas aparte, un chip aparte: chipul
brâncovenesc”3.
Icoana în vremelnicie a domnului Vodă Brâncoveanu este
brodată de cuvintele-nestemat venite prin Radu Greceanu: „noul
domnitor era cu daruri vrednice împodobit, cu înţelepciune,
îngăduinţă, pricepere multă şi cu acurateţe în purtare, la care se
adaugă o înaltă priveghere”. La aceste virtuţi trebuie să adăugăm
blândeţea în păstorirea turmei, răbdarea în toate cele ale vieţii,
iar bunătatea era fără seamăn, căci era conştient căci totul vine de
la Dumnezeu care lăcrimează atunci când ocoleşti drumul drept,
atunci când te abaţi din calea luminii neasfinţite (4)
Începutul domniei este sub bune auspicii, căci întreaga ţară
îl strigă spre a fi condusă într-o primăvară dorită şi chemată prin
rugăciuni. Din însemnările vremii aflăm: „boierii, cu mitropolitul
Teodosie şi patriarhul ecumenic Dionisie al IV-lea, Muselinul, se
strânseră la sfat să aleagă, să desemneze un Domn după moartea
lui Şerban Cantacuzino”. Şi curg cuvintele cele mari şi de suflet
întăritoare şi împăciuitoare: „şi făcură socoteala că, Constandin
logofătul Brâncoveanu este neam de-al lui Matei Vodă şi are şi alte
bunătăţi, blândeţe, ştiinţă de carte şi altele, să-l rădice pe dânsul
Domn, ca şi om este în vârstă de va putea chivernisi domnia cum
se cade, în vreme ce ţara este ocolită de oşti şi de primejdii. Şi
aleseseră pe Constandin Logofătul Brâncoveanul să le fie domn şi
să rădicară cu toţii din curtea domnească şi merseră la Mitropolie,
unde este obiceiul de a pune domnii. Şi îndată ce au sositu acolo
au strâns oştile şi au trimis un boiariu de au chemat pe Constandin
Logofătul Brâncoveanu de la Curte, că rămăsese acolo. Şi porunciră
să aducă comişăi şi al doilea cal domnesc. Şi îndată ce sosi acolo
ziseră cu toţii: logofete, noi cu toţii pohtim să ne fii Domn. El zise:
de ce aş vrea eu cu domnia de vreme ce domn sunt în casa mea,
numai trebuiaşte să fiu. Iar ei ziseră: ne rugăm nu lăsa ţara între
alţi oameni răi sau nebuni să o strice, ci fii! Şi-l luară de mâini şi-l
împingeau de la spate. Şi acolo fiind şi un trimis împărătesc pentru
trebi împărătesti, îl duse şi pe el la Mitropolie şi duseră caftan... al
împăratului de l-au îmbrăcat cu caftan, şi intrară în biserică, de i-au
citit moliftele de domnie, şi au mers de i-au sărutat mâna”(5).
Domnului Ţării Româneşti, Io Constantin Brâncoveanu Basarab, voievod,
da când Dumnezeu cu domnia l-au încoronat, pentru întamplările ce în
pământul acesta în zilele măririi sale s-au întâmplat, (în Cronicari munteni,
Vol. II, Bucureşti, 1961, p.9)
Urcuşul spre domnie este o adevărată poezie care conferă
istoriei o spaţialitate şi un discurs pe care doar tainele îl dezvăluie
din când în când. Singură poezia desfoliază şi în lumină neîntinată
arată sensurile adânci şi profunde ale timpului istoric. Nicolae
Iorga şi mai apoi Ioan Alexandru apreciază ca timpul istoric are
nevoie de poezie căci ruga este poemă, căci închinarea la cruce
este imn şi psalm, iar sufletele cele alese sunt vase de preţ în mâna
lui Dumnezeu creatorul. Timpul lui Constantin Brâncoveanu este
ieşire în răsărit, în răsăritul Crucii, căci ieslea este început şi jertfa
mielului biruinţa asupra morţii. Privind domnia lui Brâncoveanu – în
deschiderea ei şi în finalul apoteotic – vedem cum umbrele dispar,
cum ispitirile se frâng, cum trădările îşi afla înţelegere, cum iertarea
dă mugur timpului-încercare. Brâncoveanu este definiţia libertăţii,
căci adevărata dezrobire este în slujirea Cuvântului, în ascultarea
discursului pe care Cristos îl samănă prin vremi. Brâncoveanu este
sfânt şi de aceea doar veşnicia îl poate arăta când la Horezu, când la
Sâmbăta, când la Viena, când în dorita întâlnire cu Cantemir Vodă.
Brâncoveanu este un sfânt şi arată că sfinţii se lasă îmbrăţişaţi de
înţelepciunea cerului şi de aceea noaptea nu-i prinde în cursele
ei şi de aceea răul nu-i depărtează de credinţa care-i întăreşte şi-i
întinereşte. Brâncoveanu este un sfânt prin tăria de a crede în
glasul Regelui Unic care cheamă la ieşirea din întunericul cel atât
de spăimos şi intrarea în Ţara Libertăţii, în pământ făgăduit şi de
sângele Mielului sfinţit. Brâncoveanu este un sfânt pentru că a
înţeles că sluga nu poate fi deasupra stăpânului, că omul este vas
de mare preţ lucrat de mâinile lui Dumnezeu şi Dumnezeu trebuie
să liturghisescă acolo în profunzimea creaturii, în inima omului,
adevărat altar de jertfă.
Dumnezeu ne plimbă viaţa prin foc de iubire ca să pricepem, ca
să ne înaprindem după tainică grăire. Brâncoveanu este dincolo de
vremi, este în credinţa pe care doar Cuvântul întrupat o arată din
iesle, iar lemnul, cu jertfa Mielului, o trece din veac în veac: Acolo,
pe lemn vă întăriţi, până când chinul cercării va trece,/ Până când
ura fiarelor se va şterge,/ Iar lumina staulului va grăi despre prunc,/
Despre pruncul care grăieşte-n negrăire călăului,/ Despre pruncul
care mângâie chiar şi fiara,/ Despre pruncul care zâmbeşte,/ Despre
pruncul care ascultă ce părintele îi spune:/ Curajul jertfei este
însoţirea Mielului dincolo de moarte 6.
La capătul suferinţelor nu le mai rămăseseră Brâncovenilor
decât sufletele din ei, nu le mai rămăsese decât nemurirea, căci
trupul se pierdea în hăul veacurilor. Au căutat călăii să le smulgă şi
sufletele, dar de data aceasta hidosul căpcăun n-a avut nicio şansă.
Istoricul francez M. Mignot susţine că muftiul le obţinuse graţierea
cu condiţia ca venerabilul voievod să treacă la mahomedanism.
Voievodul, încă în veac, ca şi fiii lui au rămas constanţi în credinţa lor
„şi apărură la locul supliciului cu o nobilă tărie”7.
Demne de dăltuit sunt cuvintele care apar în cronica bălăce-
nilor, cuvinte-îmbărbătare venite din partea sfântului Constantin
Brâncoveanu: „fiii mei, fiii mei! Iată toate avuţiile şi orice altă am
pierdut. Să nu ne pierdem încai sufletul! Staţi tari, bărbăteşte, dragii
mei, şi nu băgaţi în seamă la moarte. Priviţi la Cristos, mântuitorul
nostru, câte au răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară au murit!
Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa pravoslavnică
pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel
(Paul) ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici altă
orice nu-l va despărţi de Cristos, că nu sunt vrednice muncile şi nev-
oile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Cristos. Acum dară,
dulcii mei fiii, cu sângele nostru să spălam păcatele noastre”8.
Credinţa este ieşirea în lumină: „A călca pe pragul cuvântului
întrupat,/ A te închina lui, singurului împărat,/ Acolo, acolo în
paiele din iesle,/ Şi a jura credinţă pe vecie,/ Iată miezul fiinţial din
adevărata trăire.”9
Sfântul este acela care trăieşte în adevăr, dumnezeiesc şi veşnic,
care pururi există, care ne caută pe căi nevăzute, pentru a ne vorbi
despre smerita închinare. Viaţa sfântului este o rază din lumina
veşnică. El are conştiinţa zidirii, căci înalţarea este ieşire din asfinţitul
vremii celor temători. Sfântul ne vorbeşte de jertfa Mielului şi apoi
despre el care îl însoţeşte pe Golgota pe acela care a salvat lumea
din haosul iernii. Sfântul glăsuieşte despre intervenţia cerului în
veacul care se umblă spre rai. Sfântul este credinţa şi este rănit de
primatul adevărului asupra aparenţelor, asupra iluziilor.
Şi adevărul va da viaţă, căci adevărul consistă în a închipui
lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu: cine crede în mine, nu va muri
în veci. Credinţa a îndreptat vremile strâmbe, a alungat stafiile, a
ars nelegiuirile şi a adus icoana lui Brâncoveanu în vatra sufletului
nostru, atât de doritor de îndreptare.
După un şir de trădări, după o întemniţare crudă, strivitoare,
Vodă Brâncoveanu şi-a privit timpul petrecut în veac realizând că
doar Cuvântul care a biruit moartea îl poate ajuta, îl poate îmbrăţişa,
îi poate da lumina cea fără sfârşit. Anii din urmă ai Domnului sunt
cei inundaţi de măreţia Crucii, sunt anii reali, căci dialogul este cu
nesfârşirea, cu neasfinţirea, trecând peste provocările stafiilor din
veac: „O, foc neoprit,/ O, salbă de rane atât de princiară,/ O, mână
delicată,/ Şi atât de dorită,/ Deşi atingerea-i brutală şi încărcată
de ură,/ O, mână, înşelător judecătoare şi pedepsitoare,/ Prin tine
eu şi pruncuţii mei am intrat în eternitate,/ Am pătruns în viaţa
mereu luminată./ Mână de călău,/ Prin tine am căpătat gustul
vieţii eterne,/ Şi nu prin iudele care mereu m-au încercat,/ În timpul
pierdut în noaptea care a fost,/ Doar punte de accedere în Crucea-
treime/”10.
Cartea de faţă ne apropie, prin spiritul de dăruire a poetesei,
de excepţional parfum regal, Elena Armenescu, de acele măreţe
texte ale zămislitorilor de cuvânt: fântâni nesecate ni se oferă
pentru a ne întrema prin sorbire din apa vieţii fără moarte, din apa
întrămâiară şi sfinţioară. Cartea este un foc ţâşnit din Biblie care
arde sufletul fiecărui poet care se adapă din jertfa Mielului şi a lui
Vodă Brâncoveanu. Atâtea frumuseţi ne întâmpină şi ne poartă nu
în lumi de basm, ci în triumful pe care doar jertfa de pe Golgota îl
întreţine, iar Vodă Brâncoveanu s-a legat de cruce prin neadormită
slujire. Măreţia logosului se vede în fiecare vas de preţ pe care l-a
ales autoarea şi pentru care îi aducem un mulţam din inimă smerită.
Bucureşti, 4 iulie 2013, A.D.
Bibliografie:
2 Ştefan Ionescu si I. Panait, Constantin voda Brâncoveanu. Viaţa şi
domnia, Bucureşti, 1969, p.5-129, 142,171,283
3 Nicolae Cartojan, Istoria literaturii romane vechi, vol. III, Bucureşti,
1945, p.200-210; Nicolae Iorga, Constantin Voda Brancoveanu. Viata si
domnia, Valenii de Munte, 1914, integral.
4 Radu Greceanu, Începătura vieţii luminatului şi preacreştinului.
5 Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717
– Cronica anonimă despre Brâncoveanu, în Cronicari munteni, vol. II,
Bucureşti, 1961, p.275-277; C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria
românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti 1971, p.406-407
6 Dan Bodea, Cogito
7 M. Mignot, Histoire de l'empire Ottoman, vol. IV, Paris, 1773, p.202
8 Ioan Lupaş, Mucenicia Brâncovenilor, în Studii, conferinţe şi comu-
nicări istorice, vol. III, Sibiu, 1941, p.12
9 Dan Bodea, Rostire lângă iesle
10 Dan Bodea, Cânt
