Elegii pe Tabla de Şah 

Privirile îmi urmăresc insistent fascinanta tablă de şah. Cu cât o privesc mai mult, cu atât îmi pare că ea, tabla de şah, este cu totul ieşită din uzul comun. Ticăitul ceasului de control mă hipnotizează. 

Îmi pare că tabla de şah e colorată feeric. Unele pătrate sunt albastre, precum cerul Bucovinei sau apa Dunării dintr-un vals vienez. Celelalte pătrate sunt verzi, precum vara iarba din insulele nordice sau pădurile de mesteacăn din stepele ruseşti. 

Tabla de şah e magică, aşa cum, de altfel, sunt şi piesele de pe ea. Jocul fantastic al luminilor mă face să văd pătratele albastre ca pe nişte lacuri misterioase într-o salbă de fiorduri în care plutesc, precum nişte gondole elegante, turnurile şi nebunii. Iar pătratele verzi apar ca nişte insule înconjurate de strâmtori şi lacuri. Pe insulele verzi îmi pare că răsar castele fantastice, iar ramurele sălciilor pletoase se apleacă până spre luciul apei. 

Nu e netedă tabla mea de şah. Unele pătrate sunt situate la mare înălţime, ca nişte piscuri de munte. Altele sunt prăbuşite în adâncuri, ca nişte abisuri. Unele pătrate sunt mici, ca nişte loturi de grădini ale pensionarilor de la oraş. În timp ce altele sunt ca nişte moşii întinse, în jurul cărora regii îşi fac planuri strategice. 

De acolo, de pe înălţimea unui pătrat, o privire agilă şi aprigă a unui nebun advers urmăreşte intens mişcarea pieselor mele! Mă tem de privirea lui! De aceea stau ascuns mai tot timpul în spatele calului meu! 

Trebuie să veghez pionii mei, pe care-i sfătuiesc mereu să nu se aventureze prea mult de acasă, momiţi cumva de ceva anume în pădurile de variante adânci şi înfricoşătoare. Mi-e frică să nu-mi pierd pionii, ei sunt sufletul jocului de şah. Ori să nu cadă în acele capcane de genune din faţa poziţiei inamicului. Căci acolo, de partea adversă, sunt nişte zmei, de fapt nişte cai fioroşi, gata-gata să-mi înghită toţi pionii!... 

Însă pionii mei, copiii mei de suflet, nu mă ascultă: cu toţii se îndepărtează de zidul castelului meu, ajung până aproape de tabăra adversă unde sunt de îndată capturţi şi răpuşi cu cruzime. Rămân aproape singur, într-un câmp primejdios. Căci şi regina mea tocmai a fost ademenită într-o capcană şi s-a prăpădit! 

Văd piesele grele adverse zburdând în jurul meu, ameninţându-mă de peste tot. Doar turnurile mele mai luptă din răsputeri. De la un timp însă, pier şi ele, căzute la datorie. 

Simt că sfârşitul mi se apropie. Mai am însă un gând, doar unul: să părăsesc poziţia de siguranţă şi să apar eroic, prin surpriză, în mijlocul tablei. De acolo, săltând din pătrat în pătrat, să ajung la acel colţ de tablă unde regele advers cam moţăie, prea sigur pe el şi pe armata sa, deşi în realitate numai regina lui domneşte cu autoritate. Ea este regina şahului programat! 

Ah, cerule îndurător! Am şi văzut-o! Ce splendid arată! Acum pot să trec resemnat pe marginea tablei şi să aştept liniştit sfârşitul partidei.