Poem de Al.FLORIN ŢENE
Ecoul nopţii
Când ţi se termină fânul şi ţi se dezumflă roata cu spiţe de fag
şi muştele secolului te asaltează cu zumzet de bombardiere
dincoace de prag,
când singurătatea îşi răsuceşte burghiul în inima ta
când nu ai alt punct de sprijin decât balamaua care
mai ţine uşa nopţii fără nici-o stea
iar carul mic pe cer îşi frânge oiştea de sare
şi crapă limba cotidianului ca într-un tablou
de Dali
şi razele de lumină ca două coarne de bou
îşi lasă gelatina în creierul nostru
şi nu observă că în ochii nopţii
se nasc noi melodii iar nepoţii
nu întrezăresc simbolul pe cer
când eu tot mai puţin simt copitele cailor
ca o mângâiere şi cer
ca siluetele gândurilor să adeste în cuiburi
ca puii de guguştuc,
atunci aşez existenţa într-un sandiwici
şi mă hrănesc metafizic înjurându-l pe Ilici
devenind mai greu
de intru câte puţin
în pământul meu
pe nesimţite
iremediabil.
Al.Florin ŢENE