Poem de Al.FLORIN ŢENE  

Ecoul nopţii  

Când ţi se termină fânul şi ţi se dezumflă roata cu spiţe de fag  

şi muştele secolului te asaltează cu zumzet de bombardiere  

dincoace de prag,  

când singurătatea îşi răsuceşte burghiul în inima ta  

când nu ai alt punct de sprijin decât balamaua care  

mai ţine uşa nopţii fără nici-o stea  

iar carul mic pe cer îşi frânge oiştea de sare  

şi crapă limba cotidianului ca într-un tablou  

de Dali  

şi razele de lumină ca două coarne de bou  

îşi lasă gelatina în creierul nostru  

şi nu observă că în ochii nopţii  

se nasc noi melodii iar nepoţii  

nu întrezăresc simbolul pe cer  

când eu tot mai puţin simt copitele cailor  

ca o mângâiere şi cer  

ca siluetele gândurilor să adeste în cuiburi  

ca puii de guguştuc,  

atunci aşez existenţa într-un sandiwici  

şi mă hrănesc metafizic înjurându-l pe Ilici  

devenind mai greu  

de intru câte puţin  

în pământul meu  

pe nesimţite  

iremediabil.  

Al.Florin ŢENE