Dr. MITE MĂNEANU, BOIERII ŞIREFORMELE DE MODERNIZARE A
STATULUI NAŢIONAL DIN TIMPUL DOMNIEI LUI
ALEXANDRU IOAN CUZA(2)
Analizând această schimbare, Ion Ionescu de la Brad, care a
vizitat şi studiat atent, în perioada 1865-1866 şi judeţul
Mehedinţi, constata tendinţele unora dintre proprietari de a
îmbunătăţi nivelul exploataţiilor agricole, prin introducerea de
utilaje şi procedee performante, a unor rase sau soiuri mai noi,
mai productive, care să contribuie la sporirea veniturilor
moşiilor’’30. Este interesant de semnalat că în toată această
perioadă boierii olteni, membri ai comisiilor agricole, erau
preocupaţi de îmbunătăţirea situaţiei agriculturii, dar şi a stării
generale economico-sociale din această parte a ţării. Cei din
Gorj, spre exemplu, arătau că trebuie să se ajungă la
îmbunătăţirea “instrumentelor agricole” şi că “rana economica”
a judeţului este lipsa de instruire în care se află locuitorii
comunali încât nu sunt capabili a-şi administra nici puţina
avere de care dispun. Ca o măsură de îmbunătăţire se propunea
colonizarea la câmpie, acţiune dirijată însă de oameni
specializaţi, care să dea cunoştinţe practice “înlesnind şi
maşinile de primă necesitate”. În privinţa comunicaţiilor
(cauza pierderilor din agricultură) aceiaşi membri ai comisiei
din Gorj arătau că “lipsa totală a căilor de comunicaţie este
30 Ion Ionescu, Agricultura română din judeţul Mehedinţi, Bucureşti, 1868;
Dan Berindei, Nichita Adăniloaie, Reforma agrară din 1864, Bucureşti,
1964; Constantin C. Giurescu, Viaţa şi Opera lui Vodă Cuza , Bucureşti,
1966, p.268-290; Nichita Adăniloaie, Cuza Vodă şi problema agrară, în
vol. Cuza Vodă. In memoriam, Editura Junimea, Iaşi, 1973, p.329-362; Ion
Pătroiu, op.cit., p.112-165; Idem, Aspecte ale relaţiilor dintre ţărani şi
proprietari în Oltenia în preajma reformei agrare din 1864, în “Analele
Universităţii din Craiova”, seria Istorie-Geografie, Filologie, an I, 1972,
p.34-42; Mite Măneanu, Agricultura şi comerţul românesc în secolele
XVIII-XIX,Drobeta Tr Severin, 1997, p.219-234; Idem, Reforma agrară din
1864 în judeţul Mehedinţi, în “Mehedinţi – istorie şi cultură”, II, Drobeta
Tr-Severin, 1980, p.347-358; N. Chipurici, Un secol din viaţa satelor
mehedinţene (1800-1907). Catalog de documente, Bucureşti, 1982, p.266-
290; Gheorghe Cristea, Probleme ale modernizării agriculturii României
(1864-1877), în “Studii şi materiale de istorie modernă”, vol .VII, Editura
Academiei, Bucureşti, 1983, p.153-158; ş.a.
41
cauza tuturor relelor din partea locului şi orice altă cercare
spre ameliorare va ramâne vană până nu se va da un rezultat
chestiunii căilor de comunicaţie”. Se propunea îmbunătăţirea
relaţiei Tg-Jiu–Severin, arătându-se că “dacă nu este cu
putiinţă a se face aceasta, din sumele enorme ce s-au
contribuit sub acest titlu de la 1851 până azi, atunci cu bucurie
vor lua angajamentul însăşi proprietarii de a savârşi această
cale cu zile de lucru de pe proprietăţile domniilor lor, numai
comunicaţiunea aceasta, atât de importantă, să se pună odată
în executare”. La rândul lor, proprietarii din comisiile agricole
din Mehedinţi, care răspund la anchetă, indică drept măsuri de
ameliorare a agriculturii, pe lângă înmulţirea populaţiei şi
scoaterea oamenilor de prin văi, dealuri şi munţi, plus
întoarcerea celor plecaţi în Serbia şi Turcia, fertilizarea
pământurilor, dar mai ales deschiderea porturilor pe Dunăre şi
dezvoltarea comerţului. Prin aceste din urmă măsuri, deja
luate,“satele din apropiere de Dunăre îşi transportă productele
la schelele de pe margine, iar cele mai depărtate şi care
formează partea munteană a judeţului, unde nu se pune decât
porumb din cauza transportului, vânzând porumbul pe la
speculanţi, pentru îngrăşarea râmătorilor pe care-i desfac în
Ungaria, Ardeal şi Banat”. La o anchetă cu privire la măsurile
luate pentru îmbunătăţirea tehnologiilor agricole din
Mehedinţi, Vâlcea şi Romanaţi se arată că proprietarii şi
locuitorii au încercat ameliorarea solului şi extinderea locurilor
cultivate, interesaţi fiind de posibilitatea comercializării cu
preţuri bune, însă aceasta nu în măsura necesară datorită lipsei
mijloacelor. În plasa Oltul de Sus – jud. Romanaţi se arăta că
după restabilirea liniştii, “locuitorii ţărani împreună cu
proprietarii şi arendaşii, au simţit adevăratul interes al
agriculturii când au început sa vândă productele cu preţuri
avantajoase pe dată ce s-a văzut liberă navigaţia”. În general,
în rândul foştilor boieri – acum “proprietari” – se observă tot
mai multe inţiative pentru introducerea unor noi soiuri (trifoi,
42
floarea soarelui, dudul etc.) sau preocupări mai insistente
privind defrişările din pădurile unor proprietari din Mehedinţi,
Gorj sau Vâlcea, ca şi pentru mai buna utilizare a locurilor
sterpe, nisipoase din Dolj, Romanaţi aparţinând, de asemenea,
unor mari proprietari.
Aplicarea Legii rurale din 1864 şi înfăptuirea acestei
ample reforme agrare s-a realizat şi în Oltenia, în timp, cu
destule greutăţi. Esenţial a fost faptul că în marea lor majoritate
foştii boieri olteni au cooperat cu autorităţile în transpunerea în
practică a măsurilor stabilite31, iar în unele locuri chiar au adus
“îmbunătăţiri”, în spiritul legii şi politicii generale a timpului,
sprijinind acţiunea de sistematizare rurală, mutarea unor sate pe
alte vetre, “alinierea” la şosea şi drumuri mari, iniţierea
construcţiei de şcoli, biserici sau primării etc.32. În general ei
au căutat să clădească un nou tip de relaţii cu foştii clăcaşi,
bazate pe cointeresarea reciprocă, prin sporirea eforturilor, dar
şi a foloaselor din activitatea pe moşii33. În ansamblu, prin
31 Ion Ionescu, op.cit., p.4-6; 136-143; 338-342; 567-568; Gh. Cristea,
op.cit., p.154-155; 158-159. Analele Economice, an II, 1861, nr.5-8, p.74;
an III, 1862, nr.9-12, p.115-118, 120-124.
32 Documentele timpului şi relatările contemporanilor înregistrează şi în
Oltenia numeroase cazuri de refuz, tergiversare, falsificare a lucrărilor de
delimitare şi de punere în posesie, iniţiate de unii proprietari (Constantin C.
Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, p.279-280; Ion Pătroiu, La cumpăna
a două epoci, p.230-258; Mite Măneanu, Agricultura şi comerţul românesc
în secolul XVIII-XIX, p.223 şi urm.). Treptat însă lucrurile au intrat în
normal, deşi procesele şi neînţelegerile pe această temă au mai durat şi în
deceniile următoare. (Ex. numai pentru Mehedinţi: Arhivele Naţionale
Drobeta Tr-Severin, Tribunalul Judeţului Mehedinţi, dos 67/1865, f.16;
454/1875, f.112-115; 27/1867, f.8, 231/1867, f.129-130369/1867, f.56-58;
ş.a.)
33 Procesul de sistematizare rurală (“alinierea” sau “scoaterea la linie”)
începuse încă din 1832 în ambele principate, însă după 1848 se “stinsese”
aproape de tot. În Oltenia, rolul boierimii în derularea acestei acţiuni a fost
deosebit, iar după reforma din 1864 a devenit şi mai pregnant. În bună parte
înfăţişarea satelor olteneşti din perioada de sfârşit a sec. XIX şi primele
decenii ale celui următor, schimbată mult în bine faţă de cea dinainte de
43
poziţia “activă” adoptată de boierimea olteană faţă de cea mai
importantă reformă social-economică a domniei lui Cuza,
această clasă, aflată deja în plină transformare, a probat
capacitatea, verificată şi în trecut, de a prelua impactul unor
evenimente şi evoluţii (chiar revoluţii) dure34/, astfel încât
trecerea într-o nouă stare social-economică, cea a
proprietarilor35/, s-a putut realiza, cu sacrificii importante, însă
fără pierderea poziţiilor şi intereselor economice, sociale,
politice, încă dominante în societate.
Altă reformă, faţă de care boierimea olteană a luat
atitudine, a fost cea electorală deoarece viza însăşi poziţia sa
de clasă politică conducătoare. Dacă dispoziţiile Convenţiei de
la Paris din 1858 privind desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor
boiereşti, precum şi cele care stabileau categoriile de alegători,
primari şi direcţi, cu censul respectiv, nu puteau fi contestate,
încercările de reformare a acestui sistem, în timpul domniei lui
Cuza, au determinat reacţii vii şi diverse. Şi în acest domeniu
se constată două tendinţe – una conservatoare (a marilor boieri
şi a celor mijlocii sau mici ce gravitau în jurul lor) şi alta
liberală, formată dintr-o parte însemnată a boierimii oltene,
Regulamentul Organic, s-a datorat “intervenţiei” pozitive a boierilor
(proprietarilor funciari), călăuziţi de raţiuni umanitare, dar şi socialeconomice
majore. (Ilie Corfus, Agricultura Ţării Româneşti în prima
jumătate a secolului al XIX-lea, p.274-293; Mite Măneanu, Aspecte privind
sistematizarea rurală în judeţul Mehedinţi, în secolul al XIX-lea, în
“Mehedinţiul literar-artistic”, 81, Drobeta Tr-Severin, 1981, p.128-138; Ion
Pătroiu, Aspecte ale aplicării în Oltenia a legislaţiei privind raporturile
dintre ţărani şi proprietari (1864-1872), în “Analele Universităţii din
Craiova”, seria Istorie-geografie, filologie, an II, 1973, p.57-72.
34 Mite Măneanu, Boierimea din Oltenia în primele decenii ale secolului al
XIX-lea, p.1-7; Idem, Boierimea din Oltenia în perioada Regulamentului
Organic, p.1-7; Idem, Repere istorice româneşti (Cap. Boierimea din
Oltenia – clasă de elită a societăţii româneşti), Drobeta Tr Severin, p.135-
152.
35 Ion Pătroiu, La cumpăna a două epoci, p.166-251.
44
racordată la procesele economico-sociale şi politice
transformatoare, moderne, europene.
Gruparea conservatoare din jurul foştilor domnitori Gh.
Bibescu şi Barbu Ştirbei36 urmărea păstrarea controlului politic
în provincie şi a influenţei în Adunarea Legislativă de la
Bucureşti prin menţinerea censului ridicat şi a dispoziţiilor
electorale restrictive din Convenţia de la Paris. Reprezentantul
opiniei acestora era tot Constantin Brăiloiu, care, încă din vara
anului 1860, a luat poziţie fermă în Comisia Centrală de la
Focşani împotriva intenţiei de a lărgi baza electorală37/, prin
micşorarea censului şi alte măsuri. Din aceste considerente,
opoziţia acestei grupări boiereşti faţă de încercările de reformă
politică, precum şi faţă de acţiunile politice sau actele de
guvernare ale lui Cuza s-a menţinut constantă şi a sporit după
Lovitura de stat din 2 mai 1864 şi adoptarea Statutului
dezvoltător şi noii Legi electorale, mai largă şi mai permisivă
faţă de reglementarea din 185838.
A doua grupare boierească era de acord cu lărgirea bazei
electorale care să-i permită alegerea mai multor reprezentanţi ai
săi în Adunare şi un acces mai mare la afacerile politice ale
ţării. Aceasta era în general alcătuită din oameni noi, mulţi cu
boierii şi averi acumulate în epoca regulamentară, marginalizaţi
până atunci din punct de vedere politic de către marea boierime
36 Constantin C. Giurescu, op.cit., p.160, 305. La alegerile de deputaţi din
februarie 1860, gruparea conservatoare condusă de prinţul Barbu Ştirbei
acţionează deschis la Craiova, căutând să convingă pe alegători că ţara se
află în pericol, că proprietatea şi familia de asemenea, determinând
autorităţile să-l “aresteze” la domiciliu pe prinţ şi câţiva apropiaţi, acuzaţi
de complot “contra libertăţii alegerilor”. În cele din urmă victoria revine
reprezentantului boierimii radicale, N. Opran, prefectul unionist de până
atunci (Arhivele Naţionale Dolj, Prefectura Judeţului Dolj, dos 103/1860,
f.12; Luchian Deaconu, Otilia Gherghe, op.cit., p.102).
37 Mihail Kogălniceanu, op.cit., p.115.
38 Istoria României, vol. IV, p.292; p.369, 387; Constantin C.
Giurescu, op cit., p.257-276; p.290-323.
45
olteană. Între aceştia erau şi cei grupaţi în jurul gazetei “Oltul”
de la Craiova: Petru Opran, Petre Qintescu, Ion G. Cernătescu,
Em. Chinezu, N. C. Zătreanu sau mehedinţenii Costache
Cârjeu, D. Viişoreanu, N. Gărdăreanu, Gr. Miculescu;
vâlcenii: Nic. Iancovescu, Ion Otetelişanu, Ioan Pleşoianu,
Barbu Caragic ş.a.; gorjenii Ch. Tell, Ghiţă Urdăreanu, Gh.
Magheru, Ghiţă Săulescu; romanaţenii: Petrache Măinescu,
Grigore Jianu, Gh. Tell, Dimitrie Greceanu, Petrache
Fărcăşanu, Scarlat Murgăşan39 etc. Mulţi dintre aceştia aveau
interese şi afaceri în oraşe, fiind trecuţi între alegătorii
“orăşani”.
Confruntarea dintre cele două grupări, inclusiv în timpul
alegerilor40, avea, aşadar, o miză politică importantă, iar
tendinţa de reformare a sistemului electoral şi politic al ţării
(susţinută de Cuza, Kogălniceanu şi alţi fruntaşi) era
considerată de aceştia ca firească, în condiţiile în care numărul
electorilor era prea mic pentru a reprezenta opţiunile politice
39 C. D. Fortunescu, Alegătorii doljeni pe la 1862, în A.O., V, 1926, nr.25-
26, p.221-232; Contribuţia judeţului Vâlcea la Unirea Pricipatelor,
Rm.Vâlcea, 1982, p.140-163; Arhivele Naţionale Mehedinţi, Colecţia de
documente 1/51; Ion Ionescu, op.cit., p.191-192.
40 A se vedea relatările despre asemenea alegeri în “Românul”, an IV, nr.56
din 25 februarie 1860, sau la C.D. Severeanu, Din amintirile mele (1853-
1929), vol. II, Bucureşti, 1930, p. 19 şi la M. Theodorian-Carada, De prin
Mehedinţi, în A.O., XXI, 1942, nr.119-124, p.388-389; Acesta din urmă
oferă un exemplu interesant de mutaţie “politică” prin “cazul” lui Grigore
Miculescu, iniţial fervent susţinător al unirii şi al domnitorului Cuza,
scriind: “Pitarul Grigore Miculescu, deputat al Mehedinţilor în Divanul
Ad-hoc, este cuprins de fumurile domniei pentru că avea censul cerut prin
Convenţia de la Paris spre a fi ales domn în Moldova şi Ţara Românească.
Aceasta era suficient să spere că s-ar putea ridica şi el pe tronul
Basarabilor şi al Ghiciuleştilor. Imaginaţia lui de poet minor fusese aprinsă
şi de înălţarea în scaun domnesc a Bibeştilor, oameni “noi” de care în
secolul XVIII nici nu se pomenea. Din pricina acestui vis, Miculescu şi-a
cheltuit marea lui avere şi şi-a lăsat copii muritori de foame” (Ibidem,
p.388).
46
ale tuturor celor ce se credeau îndreptăţiţi să participe la viaţa
politică. Din Situaţia electorilor (“Recapitulaţiunea
elecţiunilor”) pe anii 1859-186341, publicată de Dionisie Pop
Marţian, precum şi din listele de alegători primari, cu venit
funciar de cel puţin 100 de galbeni şi de cei direcţi, cu venit
funciar anual de cel puţin 1000 de galbeni, la care se adaugă
cele ale alegătorilor direcţi de oraş, cu capital de cel puţin 6000
galbeni (cu specificarea “isvoarelor”, care constituie acest
capital), întocmite în această perioadă de către administraţiile
judeţene, constatăm numărul relativ scăzut al celor cu drept
electoral, faţă de densitatea populaţiei şi numărul total al
boierilor, boiernaşilor şi altora (cu stare materială sau poziţie
socială) ce se considerau îndreptăţiţi.
De asemenea, se observă mai bine evoluţia procesului de
destructurare a clasei boiereşti, prin apariţia a numeroase nume
noi şi amestecul diverselor categorii de proprietari (foşti boieri)
rurali cu cei urbani, deţinători de proprietăţi mixte (moşii,
hanuri, prăvălii, mori, case, alte stabilimente) în oraşe şi sate42.
În fine, reforma politică, cu componenta sa electorală, se
impunea (şi a fost susţinută de mulţi reprezentanţi ai boierimii
oltene) şi pentru anacronismul păstrat încă de Convenţia de la
Paris, reflectat în raportul dintre numărul de alegători direcţi şi
numărul deputaţilor aleşi de aceştia, în comparaţie cu acelaşi
raport în cazul alegătorilor primari şi orăşeni (defavorabil
ultimilor). În ansamblu, poziţia boierimii oltene faţă de reforma
politico-electorală din perioada domniei lui Cuza, diferenţiată în
raport cu grupările şi interesele economice, sociale şi politice,
dar şi în relaţie cu evoluţia evenimentelor, nu urmărea
transformarea radicală a sistemului politic sau a mecanismului
electoral, ci controlul asupra acestora, care urma să fie asigurat
41 Numărul total al electorilor primari, direcţi şi orăşeni era în cele cinci
judeţe ale Olteniei de 811 în 1859 şi 1198 în 1863 – majoritatea boieri
(Analele Statistice, anul IV, nr.13-16/1863, p.153).
42 Mite Măneanu, Boierimea din Otenia,p. 224-225
47
de reprezentanţii celor două tendinţe (conservatoare şi liberală),
în scopul promovării intereselor specifice vizând conducerea
politică a societăţii.
În privinţa altor reforme, adoptate în această perioadă,
poziţia boierimii oltene este mai puţin evidenţiată de
documente, pentru că ele nu afectau direct, imediat şi hotărâtor
situaţia şi interesele sale (precum cele două prezentate mai sus),
ci doar treptat şi individual. În general, în privinţa receptării
acestor numeroase şi cuprinzătoare reforme nu mai înregistrăm
poziţii divergente, tranşante, din partea întregii clase boiereşti,
sau a unor grupări semnificative ale acesteia. Desigur, măsurile
de unificare, reformare şi modernizare a armatei, spre exemplu,
nu au trezit opoziţia boierimii oltene, care avea numeroşi
reprezentanţi printre ofiţerii unităţilor din Ţara Românească, iar
şeful armatei muntene era tot oltean, colonelul (marele spătar)
Barbu Vlădoianu. Acesta a primit, fără comentarii, ordinul de a
deplasa o parte din trupele sale – Regimentul 3 – în Moldova, în
cadrul operaţiunii de schimbare a garnizoanelor din martie
185943.
În privinţa poziţiei faţă de alte reforme (a instrucţiunii
publice, a administraţiei judeţene şi comunale, a justiţiei, a
sistemului sanitar, a bisericii ş.a) credem că o indicaţie în sens
favorabil ne oferă telegramele de felicitare şi adeziune adresate
domnitorului Cuza, în noiembrie 1865, de către membrii
corpului didactic, magistraţii, medicii, preoţii, funcţionarii
administrativi, consilierii municipali şi judeţeni şi mulţi
particulari, în legătură cu poziţia fermă a domnitorului în
răspunsul către Poartă privind evenimentele din august 1865 de
la Bucureşti44. Unii dintre semnatari sunt şi membri ai clasei
boiereşti oltene, sau oameni legaţi, direct sau indirect, de
aceasta.
43 Constantin C. Giurescu, op.cit., p.92-93.
44 Idem, p.348-349.
48
În privinţa importantei reforme a domeniului mănăstiresc
(problema bunurilor funciare mai ales, dar şi a organizării
propriu-zise) atitudinea boierimii oltene nu apare prea mult în
evidenţă, probabil din cauza naturii destul de sensibile a
chestiunii. Poziţiile exprimate de reprezentanţii acesteia în
Adunările Legiuitoare (destul de ponderate) ilustrează, credem,
orientarea proreformă în acest domeniu45. Desigur, în
cristalizarea acestei poziţii au contat nu numai sentimentele şi
raţionamentele de ordin naţional-patriotic, manifestate de
boierimea olteană faţă de situaţia anacronică şi păgubitoare
pentru ţară a averilor tuturor mănăstirilor în general, ci şi un
motiv mai pragmatic care putea fi eliminarea unui concurent
(mănăstirile, Mitropolia, episcopia, bisericile, ca mari
proprietari funciari) şi slăbirea presiunii sociale asupra
proprietăţilor boiereşti, precum şi posibilitatea arendării
acestora (ca moşii sau domenii ale statului). Tot în aceeaşi
ordine de idei credem că trebuie să fi contat realitatea unor
bugete deficitare, din ce în ce mai solicitate, a căror sursă de
alimentare putea fi îndreptată şi spre acest domeniu, protejând
cât mai mult inevitabila impunere a propriilor venituri. Toate
acestea credem că au influenţat atitudinea boierimii oltene faţă
de o problemă deosebit de sensibilă, într-o provincie cu
numeroase lăcaşuri de cult, mari mănăstiri cu domenii funciare
întinse, la edificarea cărora contribuiseră din plin strămoşii
boierilor de la 1863. Dacă la acestea adăugăm şi atitudinea de
respect faţă de credinţă şi instituţiile acesteia, pe care boierii
olteni o întreţineau încă cu sinceritate, ne facem o idee despre
natura situaţiei şi deci a atitudinii acestei clase, legată mai mult
ca altele de tradiţie şi valorile trecutului (create de înaintaşii
lor), dar şi conştientă de necesitatea schimbării, trecerii într-o
45 Constantin C. Giurescu, Suprafaţa moşiilor mănăstireşti secularizate în
1863, în “Studii”, XII (1954), 2, p. 152-156; Istoria României, vol.IV, p
362-363.
49