Dacă ne uităm cântăreţii e un semn că ceasul inimii începe să nu mai bată pentru viaţă, ci avertizează că timpul e devorat!  

Aproape că l-am uitat pe Dorin Anastasiu. Cântau în cântecele sale şi textul, şi melodia… avea o voce care făcea să fie confundat cu Julio Iglesias… aducea în muzica românească zefirul şansonetelor care n-au să mai prevaleze în sufletul latin, profund şi pentru timp îndelungat combinat cu genuri deziderative noului cu orice preţ şi fără nicio rădăcină. Îi semăna şi lui Adamo (vă aduceţi aminte?: „Tombe la neige”, „Vous permettez Monsieur”...!).  

Ce lin cânta la radiourile de altădată, Dorin Anastasiu! În fiecare dimineaţă: „La microfon melodia preferată”. Apoi, necontenit, ani de-a rândul, întreaga ziuă şi nocturn, aparatul de radio distribuia în eter un nedefinibil bine sufletesc, al cântecelor lui Dorin Anastasiu, pe care românul apăsat din toate părţile îl sorbea ca pe o supremaţie a rezistenţei spirituale: „Plop înfrânt”, „Arlechino”, „Bibelouri de Saxa”, "Merçi Becaud”, „Un băiat dansa”, „Manuela”, „Cinema”...  

Cine nu îl asculta, cine nu îl ştia pe Dorin Anastasiu?! Era un artist unificator al omului cu dragostea, bunătatea, pacea, voioşia. Nu erau note muzicale de subsol în cântecele lui Dorin Anastasiu, nici note muzicale urcate în vârful timpanelor. Erau numai note muzicale line ca apa, uşoare ca aripa, odihnitoare ca visul... Erau note mângâietoare, romantice, inteligente.  

Vocea lui Dorin Anastasiu nu părea să urce la o complexitate stilistică, dar cine putea, sau poate să emită ca el o melodie, atât de redutabil, fără nicio crispare, cu atâta linişte, ca şi cum ar ieşi din alt piept şi ar constrânge altcuiva corzile vocale, cu o vivacitate graţioasă care nu tulbură şi nu clinteşte nimic într-un univers sonor favorabil doar armoniei?!  

Azi, într-o contaminare anglistică fără limită avem de-a face cu o supraproducţie de cântece, fie răcnite, fie sugrumate, fie vorbite, care transmit agitaţie. Dar, ce ne fac în tot acest timp cântăreţii? Plecarea şi tăcerea lor, parcă lasă în libertate partea din caracterul românismului care propune o audibilitate a unei muzici secate de izvor.  

Nu sunt argumente convingătoare pentru a se spune că vreodată viaţa lui Dorin Anastasiu a fost fruntaşă în a beneficia de vreo favoare, de oriunde. Chiar şi în timpul lui Ceauşescu, deşi a fost un cântăreţ care nu putea să displacă nimănui, Dorin Anastasiu a fost nevoit să îşi îmbunătăţească viaţa cu plusuri de venit, de pe taximetrie, practicată cu şapca trasă pe ochi, spre a nu fi recunoscut, la volanul unui Trabant.  

Nu poate fi comparaţie liniară între artiştii români din toate timpurile, dar despre Dorin Anastasiu se poate spune că a fost şi este romanticul care a ales să interpreteze până la sublimitate melodii din şi pentru viaţă sufletească sensibilă, că a fost şi este un artist care, fără să epuizeze toate posibilităţile de exprimare artistică a interpretat inspirat şi cu succes la public, muzică sau actorie (în filme sau la Teatrul „Alexandru Davila” din Piteşti, pe scenă, pe ecran, peliculă, calea undelor, plăci de vinilin...).  

Dorin Anastasiu mai are mult şi semnificativ de spus şi astăzi. Viaţa sa compune o cronică artistică nescrisă până la capăt, nepaginată. Viaţa sa are nu numai ani adunaţi în urmă, cu afirmări, confirmări sau pierderi, ci şi ani care vin pe drumul din faţa sa, încărcaţi cu tot ce nimeni nu ştie acum.  

Pentru publicul român ar fi bine ca anii aceştia să vină cu muzică. Să vină cu melodii de reauzit şi cu melodii necântate încă! (Aurel V. ZGHERAN-aurel.vzgheran@yahoo.com)