Oftez fără zâmbet
în oraşul tău, iubito,
cu spaime-atârnând printre blocuri,
drumuri ciobite, oameni-subsoluri,
pe scări de incendiu
trupuri bolnave bântuiau,
aşteptau...
întâlnirea cu Timpul.
Doar o coajă de prescură-nvechită
în mâinile ce-ar ţine măcar pentru o zi,
un timp calendaristic fericit.
Nu-ndrăzniţi să gândiţi!?
E-un vis perisabil contagios!
O caldă durere dementă!
O linişte mută de-armonie stricată!
O vreme-adormită, de secunda otrăvită!
Dar...
Timpul...
apăru de mână cu Adevărul,
ca doi preşcolari tensionaţi
ce nu-şi găseau şcoala...
şi trecură printre noi,
ca un arici imens fără ochi
şi un trol mai mic fără gură,
ca o gorgonă mamă-şerpoaică
şi-o pitică fiară pocită.
Adevăru-mi tăiase calea...
nereuşind să-i implor Timpului
Uitarea !
