Și dintr-odată pari așa de mică
Și într-o clipă ești a nimănui,
Când ce-a fost viu în noi parcă abdică
Singurătății lemnului din cui.
Și dintr-odată carnea ta finită
Ce trepida asemeni unui arc,
A înhumat prin sânge o artrită
Reînghețând aleile din parc.
Pe care au pășit odinioară
Atâtea generații de transfugi,
Ce-au renegat înghețul să nu-i doară
Scheletele din albul lor când fugi.
Însă e rău prin ce ne este bine
Și binele ne strânge uneori,
Când tâmplele iubirii au patine
Cu tenta de-mpărțit in loc de ori.
Dar nimeni nu-i răspunzător de roiuri
Criogenate-n zborul lor lumesc,
Când laptele spre iarbă poartă sloiuri
Din ce-a-nsemnat odată, te iubesc.
