Casa pădurarului (5) - ultima parte  

 

Moş Mihuţ era de foarte mulţi ani în slujba pădurarului Niculescu. Nici nu mai ştia câţi ani sunt de atuncea. Pădurarul şi nevasta sa, Anuţa, erau doar la al doilea copil mic atunci când l-au adus în cantonul lor pe Moş Mihuţ, după ce acesta rămăsese singur când i-a murit nevasta. El a văzut cu ochii lui crescând copiii pădurarului, copiii îl luau ca pe un bunic. De fapt, Moş Mihuţ era o rudă apropiată a familiei pădurarului, era venit de undeva dintr-un sat de lângă Rădăuţi, şi era un unchi mai pe departe cu Anuţa, soţia pădurarului.  

 

Moş Mihuţ avea treburile lui foarte bine statornicite în gospodăria cea mare a pădurarului. Trebuia să îngrijească de vite, să le dea fân, să facă curat în grajd, să scoate la adăpat vitele, de două ori pe zi. Când era nevoie, trebuia să ajute şi la cărat fân pentru vite, din ţarină. Mai trebuia să taie calaburi de lemn, pe care-i lua din şură, apoi trebuia să aducă braţe de lemne tăiate în casă, când primea ordin de la soţia pădurarului. În general, treburile-i mergeau bine la cantonul pădurarului. Pentru el era amenajată o odăiţă mică, călduroasă, chiar lângă magazia cu lemne, unde erau ţinute şi toate uneltele gospodăriei.  

 

Îi erau dragi copii casei, i-a ajutat să-i crească de mici, cu ce-i era la îndemână. Acum că s-a dat vacanţă de la şcoală, copiii intrau mai des în odaia lui. Aveau şi un interes special, căci acum se găteau pentru mers în banda Jianu la urături de sărbători, de Crăciun şi de Anul Nou. Nu concepeau să nu se ducă la urat împreună cu copii din sat de vârsta lor. Iar Moş Mihuţ era foarte priceput la a meşteri pentru copii măşti şi bice şi alte podoabe fără de care nu se putea umbla la urat. Cel mai priceput era să meşterească „buhaiul” dintr-un butoiaş şi o băşică de porc, care urma să facă să-i răsune mugetul în tot satul.  

 

Sărbătorile cele mult aşteptate au venit. Încă pe lumina zilei, copiii s-au adunat în cete, şi-au încercat repertoriul de strigături, şi-au plecat prin sat, să strige urături pe la casele oamenilor. Se-nţelege, băieţii pădurarului nu puteau lipsi de la această sărbătoare. Mugurel şi Mihăiţă s-au dus la urat împreuna cu o ceată de băieţi mai mici. În schimb, Ionică, se considera un flăcău mai mare, nu mai putea umbla cu strigături cu copii mici. El se duse tocmai în centrul satului, unde-l aşteptau alţi băieţi mai mari, care întemeiaseră o alta gaşcă înfricoşătoare.  

 

Doar Eliza nu fu lăsată să iasă din casă.  

 

- Mamă, lasă-mă să mă duc şi eu la urat!... Toţi copiii au plecat, iar eu stau închisă în casă!...  

 

- Nici să nu te gândeşti!... Dacă mai încerci, iei bătaie!...  

 

Fata s-a pus pe bocit. Credea că o poate îndupleca pe maică-sa.  

 

- Doar câteva case, până la pod, şi mă-ntorc!...  

 

În timp ce fata se perpelea de jale că nu e lăsată la urat, la poartă apărură doua fete, care veniseră după Eliza, s-o ia la urat. Fetele chiar începură o urătură copilărească.  

 

- Du-te şi dă-le drumul în casă! zise mama către Eliza. Ai grijă sa nu fie dezlegat Leo, dulăul ...  

 

Eliza a adus fetele în casa. Erau deja îngheţate de ger.  

 

- Unde v-aţi pornit voi aşa în noapte, pe gerul ăsta? Nu vă e bine în casă?  

 

Eliza simţea că prezenţa fetelor o va îndupleca pe mama ei s-o lase şi pe ea la urat.  

 

- Mamă, nu vezi că fetele au plecat prin sat? Deja sunt la a patra casă!... Mie de ce nu-mi dai voie să plec cu ele?... Măcar doua-trei case ...  

 

Soţia pădurarului văzu că fetele au mai multă energie când sunt împreună. În cele din urma, consimţi:  

 

- Bine!... Îţi dau voie să pleci prin sat, însă doar aici, printre vecinii noştri. În jumate' de ceas să vii înapoi în casă!... Să nu mă duc eu după tine să te caut pe la casele oamenilor!  

 

Fetele chicotiră bucuroase. După ce Eliza se înfofoli bine la picioare şi pe cap, ceata de fete plecă zglobie prin sat. Umblară cât umblară, până îngheţară bine. Atunci veniră acasă, lăudându-se cu bănuţii şi darurile primite de pe la vecini. Fetele grupului se risipiră şi ele pe la casele lor, încă înainte de a se face noapte târzie.  

 

Cam spre miezul nopţii, când pădurarul cu soţia lui, cu Moş Mihuţ şi cu încă vreo doi pădurari, prieteni de-ai lor, se cinsteau şi-şi povesteau fel de fel de braşoave, se auzi gălăgie mare la poarta dinspre drum: sosise ceata băieţilor, printre care erau Mihăiţă şi Mugurel. Îi primiră în casă. Băieţii traseră o urătură de răsunau odăile şi tinda.  

 

Anuţa, soţia pădurarului, i-a poftit la o masă, repede improvizată doar pentru cei vreo opt copii din ceată. Băieţii n-aveau timp prea mult de stat la masă, mai aveau de colindat mult prin sat.  

 

- Să nu staţi toată noaptea prin sat. Peste un ceas să vă văd în casă!... Aţi înţeles?...  

 

- Da, mamă!... Venim, n-avea grijă!  

 

Şi băieţii au roit-o din nou pe uliţă, cu avânt de urat şi mai mare. S-au ţinut de promisiuni. Au venit acasă puţin după miezul nopţii.  

 

Pădurarul şi invitaţii lui se cinsteau într-una, mai cu ţuiculiţă, mai cu sărmăluţe, mai cu cozonac. S-au şi apucat să joace remmy. Timpul nu mai era pentru ei. Şi-ar fi stat toată noaptea aşa, de n-ar fi venit ceata gălăgioasa a băieţilor mari, îmbrăcaţi în capră, urs şi alte roluri comice. După ce şi-au spus urăturile, băieţii au fost omeniţi şi ei cu ceva gustări, apoi au plecat. Erau obosiţi, nedormiţi. Ionică a spus ca el nu merge mai departe, nu mai poate de somn.  

 

Nici invitaţii pădurarului nu puteau sta mai mult. Plecau şi ei să doarmă pe la casele lor. Când oaspeţii se risipiră, cei ai casei se puseseră pe sforăit adânc, până se lumină de-a binelea a ziuă. Copiii dormeau duşi în continuare, în timp ce Moş Mihuţ se sculă uşurel, se îmbrăcă şi se duse în grajd să îngrijească animalele. La fel de harnic ca şi Moş Minuţ, era şi vătuiul, care se trezi primul, şi se uita după Moş Mihuţ să-i dea nişte otava de ronţăit.  

 

(sfarsit)  

 

PS - Acest foileton ar fi putut să continue indefinit, însă, deocamdată, el se sfârşeşte aici, poate cândva o să revin asupra lui, să-l continui. Mulţumesc tuturor celor care au urmărit acest serial.