Toamna, îmi place să cutreier codrul pe poteci ascunse sub covoare din frunze ce foşnesc plăcut sub tălpi. Mi-e dragă pădurea în toate anotimpurile, dar în toamnă devine magică, semănând cu un tablou pictat în nuanţe de galben, maro, verde gălbui şi ruginiu. Vântul, ce adie plăcut, aduce de pe dealuri miresme de struguri copţi, şi de gutui, pânze de păianjen ce se agăţă de crengi, sunet de tălăngi, şi încă ceva ... ce seamănă cu o chemare-un dor intens. Şi, cum mă plimbam eu, vrăjită de peisaj şi cu gândurile aiurea, descopăr o potecă ce se prelinge printre trunchiurile arborilor seculari. Am senzaţia că am păşit pe o cărare magică, o cărare secretă care nu ştiu unde duce. Privesc nedumerită în jur. Printre coroanele arborilor se zăreşte un colţ de cer albastru, iar lumina soarelui ce răzbate printre coroanele arămii, pare că se scurge dintr-un pocal cu miere, atât de blândă şi aurie este... Se aud paşi şi, deşi uşori, ei fac să reverbereze covorul de frunze uscate în liniştea adâncă a pădurii... Cu precauţie, mă ascund, după o tufă de porumbar, ca să nu deranjez, prin prezenţa mea, femeia ce păşea ca hipnotizată pe potecă. Chipul ei frumos părea pradă unei dureri ascunse. 

E doar una din poveştile de dragoste învăluite de energia stejarului secular, sub care, altădată, iubiţii îşi împărtăşeau, reciproc, patima iubirii lor ... O iubire ce se înfiripase într-o noapte magică de sânziene, când peste câmpuri zburdau nebune ielele prefăcute în fecioare fermecătoare, purtând coroniţe din sânziene, pletele mirosindu-le a flori sălbatice ... Vântul sporea magia acelei nopţi, alergând zănatic printre ramurile copacilor şi peste câmpia acoperită de galbenul florilor de sânziene cărora le purta polenul până la cei doi îndrăgostiţi. El le învăluia trupurile înlănţuite, poleindu-le cu aur. Noaptea se lăsase încetişor, iar licuricii luminau, precum stelele, în "râurile" săpate de timp în scoarţa veche a bătrânului stejar. 

Sub coroana bogată, trupurile îmbrăţişate, în clipa magică, se contopeau cu trunchiul arborelui ce părea bătut în diamante, ca şi cum Cerul le consfinţea dragostea. 

Cărarea secretă, începea sub stejar, şerpuia printre munţii cei bătrâni, urcând, apoi coborând, pierzându-se în zările albastru-străvezii... Ochii le străluceau înrouraţi, în noaptea cu lună plină, când şi-au luat rămas bun la ţărmul mării pe care el avea să călătorească, ochii lui ca cerul, ochii ei ca iarba...Bărbatul străbătea mările lumii de unde se întorcea tot mai îndrăgostit. 

A trecut şi toamna aceasta, au venit zilele reci, mai întâi o adiere, apoi vântul s-a înteţit aducând turma de fulgi de nea ce-au împletit a iernii haină. Viscol, nămeţi-troiene peste noapte aşternute, bătrânul stejar dormind, în straiu-i alb, pân' la poale îmbrăcat ...  

A venit Iarna cea rece, menţinând depărtarea între ei: lungi scrisori de dragoste, fiecare oftând ca vântul în nopţile de iarnă, promisiuni...deşarte. Apoi a sosit Primăvara cu o nouă lumină, cu alai de flori şi fluturi, a urmat Vara, fierbinte ca însăşi patima iubirii lor... 

Cărarea secretă a prins din nou viaţă, iar stejarul gemea sub frunzişul bogat, învăluit în parfumul teilor din jur...Paşii ei călcau pe vechile urme încrustate pe cărare, obrazu-i înfierbântat se lipea tandru, de scoarţa magicului stejar, cu un sărut plin de candoare ... Îi mângâie scoarţa-i bătrână, ridicând ochii spre Cer destăinuindu-i dorinţa-n şoaptă. Ea ştie că, de-i dorinţă curată va ajunge Sus, iar Curcubeul, visu-i va împlini. 

O mână tandră şi catifelată îi mângâie obrazul încins de dor. Cu ochii-nchişi tresare când simte, lin şi delicat, pe buze un sărut suav, proaspăt ca roua dimineţii. 

Tresare, deschide ochii, şi constată că nu-i decât vântul care a atins-o, în treacăt, cu dulcile lui adieri. Din ochi-i verzi că iarba, lacrimi calde curg, smaralde-nestemate, vântu-n calda-i adiere nu-i poate da surâsul înapoi ...  

Nostalgie, lacrimi, smaralde-nestemate se scurg pe raza soarelui, departe... Nu s-a mai auzit strigată pe nume ca altădată, doar parfumul vrăjit al sânzienelor, şi adierea vântului înlănţuindu-i gândurile, şi... urmele paşilor pierdute în ceaţă... 

Pentru fiecare clipă, 

Câte-o frunză. 

Pentru fiecare frunză , 

Câte - un suspin al pădurii. 

Pentru fiecare adiere, 

Suspinul inimii, 

Ce-aşteaptă împlinire... 

Am părăsit pădurea cu gândul de a reveni a doua zi, dar peste noapte s-a schimbat vremea, vântul nemilos despuind arborii de straiele lor. În asemenea momente, clipele devin veşnicie, mai ales când se desprind frunzele din copaci. Astfel de clipe aduc tristeţea şi suspinul pădurii contopit cu dorul inimii ce aşteaptă pe cărare...La fel de schimbătoare sunt şi sentimentele omului...Viaţa este plină de surprize.