BOCET VESEL PE FOND DEPRESIV  

TRATAT DE SINGZURĂTATE, II -poem epic-  

 

 

Vai mie, mă întreb deseori,  

ce caut aici, printre oameni?  

Ce caut pe tărâmul acesta  

şi unde mi-i locul  

de vreme ce nu-l găsesc  

nicăieri şi niciunde?  

 

Singurul lucru bun  

din acest lamento vesel pe fond depresiv  

(Vesel pe fond nervos – zicea Ion Zimbru)  

această plângere scrisă-n derivă  

este că nu va fi citită de nimeni,  

de nimeni, de nimeni,  

nici acum, nici vreodată  

fiindcă am s-o rup în mii de bucăţi,  

fiindcă am s-o ard  

la flacăra ochilor,  

la flacăra inimii, a gândului,  

a propriilor cuvinte...  

 

La ce bun?  

de vreme ce nătărăii  

n-au ştiut să descopere perla din stridie?  

 

Nătărăii pentru care  

zile şi nopţi am scrijelat aceste cuvinte  

de tristeţe, disperare şi ură,  

direct pe inima mea  

cu o aşchie de lumină?  

Cu toţii au adormit  

la jumătatea cuvântului,  

ghiftuiţi de surâsurile fetelor de companie,  

chiar înainte de a fi terminat de citit  

măcar titlul.  

 

 

Puneţi pe foc, nătărăilor,  

jurnalul meu intim,  

după ce voi muri,  

sau chiar în timp ce-mi vor trage sufletul...  

Azvârliţi în flăcări inima mea,  

sufletul meu scindat  

între mine şi mine.  

Suflet care n-a cunoscut liniştea niciodată.  

 

 

Plutesc fără să fi luat droguri,  

ameţesc fără să fi băut alcooluri,  

sunt sleită fără să fi făcut măcar dragoste,  

mă clatin fără să fi fumat ierburi;  

nu-mi regăsesc echilibrul.  

„Cine are credinţă puţină nu va putea să stea pe picioare”  

scrie în Cartea Sfântă.  

 

Cred, Doamne, sporeşte-mi credinţa,  

ajută necredinţei mele!  

Aşa zicea tatăl copilului îndrăcit,  

după ce Învăţătorul i-a vindecat fiul.  

 

Îmi aştept moartea  

(soră bună cu singurătatea)  

din clipă în clipă.  

Je ne regrete rien...  

 

 

În apele tale curgătoare  

mă scald,  

niciodată aceleaşi,  

împletite în jurul grumazului meu  

precum funiile groase de cânepă.  

 

 

Uită-te la tine, îţi zic,  

uită-te la tine  

şi mă vei recunoaşte.  

Uită-te la mine, îţi zic  

uită-te la mine,  

şi te vei recunoaşte  

aşa cum stai în lumina de sine  

scăldându-te  

într-o perfectă abluţiune.  

 

Pe fruntea mea  

s-a întunecat orizontul,  

aura-i neagră  

nici un sfârc de lumină nu se arată  

întuneric pe întuneric înghite.  

 

Drugi de fier şi sârmă ghimpată  

împrejmuie gândurile prizoniere  

în spaţiul târziu.  

Fluturi albi se rotesc pe deasupra  

şi din zidul cunoaşterii răsare o floare de păpădie.  

Dacă nu-i pui stavilă  

deziluzia continuă.  

Până când?  

 

 

Nu vă miraţi!  

Bucuria mea e tristeţea,  

aşa cum spunea Cioran,  

amarnică bucurie – spun eu.  

O-mpart cu Singurătatea  

sora mea de aici şi de dincolo.  

 

Spiritul acestei tristeţi  

pătrunde până la măduva sufletească,  

la-ncheieturile sângelui...  

 

 

Cea de a doua fiinţă din mine surâde  

în timp ce eu plâng.  

Ea e lumina cuvântului.  

 

 

Pentru mine scrisul nu e  

un exerciţiu de fericire.  

Nu, eu lupt pe viaţă şi moarte cu mine,  

mă zbat, mă-ncontrez  

aproape fac spume la gură precum epilepticii.  

Da, da, un confrate, profesor de cercuri  

m-a făcut într-o zi epileptică.  

Ce ironie!  

 

 

Nu, liniştea scrisului n-o cunosc,  

pacea aceea de o mie de ani  

ar trebui instalată. Cine s-o facă?  

 

Scrisul e o durere continuă,  

o durere acută şi cronică totodată  

e o stare imperioasă,  

o stare de necesitate,  

o stare de urgenţă,  

o stare de GRAŢIE...  

 

Mă ard ochii precum o dor pe Mirna,  

izvoditoarea de mir din Damasc  

înainte de a-i vedea pe Isus şi pe Maica Cerească.  

Mă doare tot trupul cum o durea pe  

Caterina Emmerich fiecare celulă  

când primea coroana de spini şi stigmatele.  

Orbesc, asurzesc, ameţesc, mă-ncovoi,  

e o luptă teribilă.  

Toate au un sfârşit, veţi spune  

de tot înţelepţi,  

atunci de ce te tot chinui?  

 

Pentru că n-am încotro,  

pentru că altfel  

n-am stare de respirare...  

 

 

Odată, demult, am văzut o piesă de teatru  

„Bocet vesel pentru un fir de praf rătăcitor”  

de Suto Andras.  

 

Bocetul meu e vesel pe fond disperat.  

E o strigare-n pustiu,  

pentru toate firele de praf  

din sufletul meu,  

adunate-ntr-o viaţă.  

 

Mi-i prăfuit sufletul de-atâta ether,  

atârnă  

ceva mai mult decât 0,14 grame  

ori 14 carate, nici nu mai ştiu,  

mi-e sufletul obosit, sastisit,  

definitiv încovoiat...  

 

 

Amintirile se strecoară tiptil  

printre ruine.  

Aştept să mă vindec  

de maladia de tine.  

 

Viaţa – o spaimă continuă  

în aşteptarea  

unui început absolut  

fără încruntări,  

fără grimase  

fără urmă de rugină  

pe suflet, pe oase...  

 

Sângele palpită în rană,  

lacrimile vorbesc de la sine...  

 

Cuvânt suspendat:  

nici un loc neocupat  

unde poate gândul să se anine...  

 

 

Ignoranţa,  

sfânta ignoranţă  

ne mănâncă de vii,  

Doamne, iartă-mă!  

 

 

Tu nu vezi că te-nvârţi  

într-un spaţiu absurd?  

Din cele trei păsări împăiate  

două îţi sunt complice.  

Pe cine crezi tu că minţi?  

 

Iar ţi-ai pus masca tragică  

în aşteptarea Pandorei ai cărei copii  

nu mai vor să şadă  

în lacră...  

 

Gândul rău se întinde  

pecingine pe ziduri  

mâzgă a privirii lăuntrice...  

 

 

„Ceea ce e mai preţios rămâne nevăzut”  

zicea Saint-Exupery.  

Cu siguranţă.  

Partea bună nu se vede nicicum  

cu ochiul liber.  

Îţi trebuie dioptrii pentru suflet.  

 

Nimic nu e suficient  

pentru Singurătatea mea,  

nimic nu pare s-o satisfacă.  

Veşnic nemulţumită.  

A-mbătrânit şi ea, sărăcuţa,  

a făcut riduri în jurul buzelor.  

Are exact vârsta mea de acuma.  

 

 

Eşti tovarăşa mea de drum,  

însoţitoarea şi călăuza neobosită.  

Mă duci de mână,  

pe braţe  

şi de subţiori mă porţi uneori.  

Îţi merge numele de amarnică  

dar tu eşti bucuria  

şi mângâierea  

o continuă provocare la drum,  

la drumul din urmă.  

 

Eşti glasul mut  

de la capătul firului,  

scrisoarea nescrisă dar recitită,  

umbra unei amintiri de sărut  

eşti eu conjugat  

la diateza pasivă....  

 

 

Singurătatea mă cere  

la fel cum mă cere ţărâna;  

are poftă să nu mă dezlipesc de ea.  

N-am încotro, mă supun  

şi-o urmez pas cu pas pretutindeni.  

 

Fără milă,  

Singurătatea mă izbeşte cu putere de zid  

şi mă lasă lată pe duşumele.  

Nu-mi aruncă nici măcar o privire.  

E o stratagemă de-a ei,  

mă încearcă să vadă  

cât mai rezist lângă dânsa.  

Terapie de şoc,  

asta-mi aplică,  

se-ntrece cu gluma, nu se încurcă.  

 

Câtă suferinţă - tot atâta Poezie  

îmi porunceşte Singurătatea.  

În starea de fericire  

nu-mi prea iese nimic,  

nici pe departe,  

apă de ploaie.  

Fericirea îşi e suficientă sieşi  

n-are nevoie de prezenţa noastră  

o stingherim noi  

două singuratice,  

două coţofene  

bântuite de gânduri funebre,  

două ciori croncănind  

într-un măr înflorit,  

zumzăind de albine.  

 

Singurătatea mă tace, complice.  

şi pe ea o calcă pe nervi  

fericirea obraznică, intempestivă  

nu-i loc pentru noi trei împreună.  

 

Oricum fericirea nu ar avea sorţi de izbândă.  

 

Vârstele singurătăţii  

aidoma vârstelor mele,  

aidoma vârstelor spiritului.  

 

Când sunt cu tine  

alta eu sunt,  

alta care mereu se substituie,  

alta care încearcă mereu să mă mituie.  

 

Te prefaci,  

mă prefac,  

până la măsluire.  

Cine nu ne cunoaşte  

nici nu observă  

grimasele din oglindă,  

doar noi două o ştim  

şi Venus prefăcută-n Minervă.  

 

Singurătatea mea  

strujeşte aerul de legătură  

dintre ea şi mine  

şi de aceea mi-e bine.  

 

Doar tu ştii  

cum arată feţele ticăloşiei,  

doar eu am gustat  

din amarnica mea bucurie,  

Singurătatea, care nu se împarte cu nimeni,  

care nu se împarte cu nimeni...  

 

 

Vezi, ţi-a încolţit grâul în palme.  

Mustul lui devine azimă,  

laptele cu miere  

de frământat pâinea de jertfă.  

 

 

Tare mi-e teamă că n-ai să mă placi,  

nici pe ea, nici pe mine.  

Dar cum nu pot să mă descotorosesc  

ca de propria umbră,  

trebuie s-o îngădui,  

ca parte din lumina înviind  

în sfârcul de umbră care mă defineşte.  

 

 

 

Unde-ai fost până acum  

de n-ai trăit?  

Şi ce-ai aşteptai de te-ai lăsat  

sedusă de tine însăţi?  

 

Treci prin toate uşile închise  

până la mine  

şi nici ferestrele zăbrelite  

nu-ţi sunt stavilă  

prin ziduri te strecori nevăzută,  

neauzită  

şi te instalezi în mine confortabil  

ca-ntr-un cuibar de nelinişte.  

 

Aşa eşti tu,  

de nelepădat,  

de neînlocuit,  

imperios necesară!  

 

Nici nu pleci şi mi se face de tine  

un dor fără saţiu...  

Cum să mai suport aşteptarea?  

 

 

Neliniştită  

îmi şopteşti la ureche  

poeme cu gura coclită.  

Singurătate,  

numai tu poţi să mă  

apropii de viaţă,  

de moarte.  

 

Mă văd doar la lumina privirii tale,  

cu timpanele sparte,  

cea care nu te afli nicicând vinovată  

când vii şi mă aţii.  

Până atunci ne înfruptăm cu voluptate  

una din mustul celeilalte  

pe săturate.  

 

Şi de data aceasta  

mă voi ridica  

cu fiecare cădere mai dreaptă,  

cu fiecare nouă cădere,  

cu fiecare nouă trădare,  

cu fiecare nouă trudire  

spre Cea de veci Înviere.  

 

 

Nu, dragii mei,  

nu sunt tristă,  

sunt doar zdrobită  

şi-n mii de bucăţi împrăştiată.  

 

Cum să mă mai aşez în genunchi  

când genunchii mi-au fost retezaţi?  

Şi cum să te mai nasc  

când nu mai am trup,  

când mierea şi laptele milei  

mi-au secătuit sânul de tot  

şi-am istovit,  

am istovit...  

 

Dragă Singurătate,  

tu faci zidurile toate să dispară  

şi mă duci în locuri fără memorie...  

 

Sunt una cu tine  

până şi-n gând.  

Degeaba te-am dat afară pe uşă  

te-ai strecurat înapoi  

ca o pisică.  

 

Ţie îţi pun în seamă  

toate dovezile mele de slăbiciune  

de parcă mi-ai insufla  

când anume să tac,  

să vorbesc  

şi când să iubesc  

şi eu  

cu toate puterile mă împotrivesc  

mă fac mototol-rostogol  

cu viscerele strânse...  

 

 

Zidul tău se sfarmă  

pe zi ce trece  

tot mai mult se vede din mine de-afară,  

până la bust,  

până la mijloc,  

până la şolduri,  

genunchi şi glezne  

mă despoi de marmură.  

Doar nisipul rămâne  

şi acela în muşuroaie mărunte  

care aşteaptă un vânt  

dinspre nord să se spulbere.  

 

Cine să le adune boabele  

să le prefire prin gâtul clepsidrei,  

de vreme ce clepsidrarul  

e plecat de un timp  

să sufle în sticla fierbinte  

să sufle în foalele clipei.  

 

Mario, Mario,  

ce iubire nebună de legat ar ieşi  

din singurătăţile noastre  

în vreme ce gândurile  

se vor preface în cai,  

alergând, alergând  

pe nisipoase întinderi,  

pe măsura viselor gemene?  

 

Eşti o parte din mine  

la fel cum Poesia  

este doar o aripă dintr-o pasăre.  

 

 

CEZARINA ADAMESCU  

www.agero-stuttgart.de