Andy e un bărbat fără vârstă. Uşor cocoşat, mereu elegant şi respectuos, însoţit de femei superbe...urcă tacticos scările blocului sau coboară, ca o pisică, fără să-l auzi.  

Deşi stau de aproape 10 ani cu el, pe aceeaşi scară, până acum câteva zile nici n-am ştiut cum îl cheamă sau la ce etaj stă. E ca o umbră. Era uşor de remarcat prin magazine sau pe stradă...atât datorită particularităţii fizicului, cât şi paradoxului frapant: un cuplu format dintr-o femeie superbă, agăţată ca o liană de un bărbat urâţel, cocoşat (iertată să-mi fie observaţia, dar e sinceră şi obiectivă). Eu nici măcar n-am observat ca femeile…erau tot altele. Blonde, înalte, gen manechin…elegante…puternic parfumate (era suficient să ies în holul blocului, ca să ghicesc că trecuse vreuna…în sus sau în jos), cu tocuri cui…  

Bărbaţii din vecini, invidioşi, îşi muşcau buzele când trecea înlănţuit cu vreo blondă…Vecinele căutau o explicaţie: ”Ce Dumnezeu le face, de vin ca unse cu miere la el? Tot una şi una! Ai văzut cum le ţine de mână şi se pupă cu ele la maşină? Dar cu ce maşini vin astea! La banii lor, ar putea să-i vrea pe DiCaprio, pe Brad Pitt...Ce găsesc la el? Uite, e şi restanţier la bloc...că ai zice, de, vin la el pentru bani...”  

Îmi amintesc bine discuţia asta, cu vecina mea, care o cunoscuse pe soţia lui: “Şi are, nenorocitul, un înger de copil şi o nevastă cuminte şi frumoasă...De groaza lui au plecat în America...că mereu a fost un afemeiat!”  

Poveştile astea, pline de mister, mi-au plăcut...Devenisem, o vreme, şi eu mai atentă la...pleiada de blonde parfumate. Apoi am uitat...  

...până acum câteva zile, când am primit un mesaj, de la el...pe un site de socializare. Intru foarte rar acolo. La poza de profil am nişte flori de primăvară şi ataşată, la album, am şi o poză cu mine.  

“Vrei să vorbim şi despre altceva decât despre flori?“…îmi scrisese.  

Acum, nu ştiam…văzuse şi poza? Realiza că sunt vecina lui? Voiam să mă asigur…pentru că, în urmă cu un an, îmi mai scria, plin de amor, un alt vecin, care nu observase poza…si se dădea om singur…în căutare de relaţie serioasă…în timp ce mă întâlneam zilnic cu el şi cu soţia, cu fata…la cumpărături…sau îi vedeam (familia model!) cum pleacă şi vin duminica la/de la biserică. Atunci, după câteva luni de joacă…i-am spus cine sunt. Mă aşteptam să fie…şocat…să se retragă. Reacţia lui m-a făcut să nu regret c-am divorţat: “Şi ce e, scumpo, dacă n-am văzut poza? Cu atât mai bine că eşti…la doi paşi!”  

Am râs şi l-am lăsat în plata Domnului! Nu eram singura nevastă care…nu ştia pe cine are în casă! Aşa visăm multe…căsnicia perfecta!…fără să bănuim ce mizerii pot clocoti sub …liniştea noastră conjugală.  

Aşa că, lui Andy, i-am zis din prima…că sunt vecina lui.  

Până să respir, a fost la uşa mea. Chiar eram curioasă…cine e acest om?  

…un profesor de fizică, reconvertit profesional…în ceva …cu IT.  

…un pasionat căutător pe site-uri de socializare…  

…un admirator de blonde …şi şatene!…(aşa zice el…poate pentru că era acum în casa unei şatene…deşi nu l-am văzut decât cu blonde).  

Vorbea domol…cu o bună voce radiofonică…auzeam şi nu auzeam ce zice…nu mă puteam concentra…nu ştiu de ce…Auzeam frânturi…  

“Ştii de când te ştiu eu mai bine?-zice…De când mi-ai zis într-un an, în faţa blocului: > Jur că nu te-am văzut acolo. Dar de atunci sunt atent să te salut mereu! ”  

Asta îmi amintesc…că l-am văzut la mare cu una…Nici nu era greu să remarci…un cocoşat, răsfăţând o blondină superbă…pe plajă. Dar să-i fi spus ceva despre asta…chiar nu îmi aduc aminte.  

“A murit, săraca...frumoasa aia cu care m-ai văzut! Anul trecut a murit...de cancer. Eram desparţiţi de câteva luni. M-au sunat prietenii...dar eram la Paris...cu alta. Asta mai vine pe la mine...e diabetică...rău...”  

Şi aşa am început să fiu tot mai atentă la ce povestea…  

Vâna pe net…femei frumoase şi muribunde…  

Le însoţea, ca un înger al morţii, în ultimele lor voiaje…cu destinaţii cât mai plăcute…în ţară şi în străinătate. Unele îi plăteau ele, doar să fie însoţite…cu altele făcea nemţeşte.  

Erau femei speriate de perspectiva iminentă a morţii…cărora le oferea tandreţe, sprijin moral…Erau leşinate pe el…de la chimioterapie…  

Femeia…şi diagnosticul…  

Avea chiar un album…Ne-am uitat pe net…la contul lui…poze cu ele…în croaziere…la munte…la pajă…la schi…pe blăniţe la cabane ( poze datate!)…Apoi poze cu ele pe pietre funerare…poza si anul decesului.  

Mă apucase groaza! Mi-am amintit involuntar de Raşela (din Craii de Curtea Veche, a lui Mateiu Caragiale) şi mă rugam din tot sufletul: “Doamne, să nu fiu eu următorul Paşadia!” Acolo, Raşela…presimţea sfârşitul bărbaţilor…se mărita cu ei…şi rămânea mereu o văduvă…tot mai bogată.  

Vecinul meu nu se îmbogăţea…dar trăia clipe de neuitat cu femei pe care în alte situaţii nu le-ar fi avut. Excursii…seri romantice…experienţe…de tot felul. Când ele cădeau la pat…le prelua familia.  

Mă uitam la el cu ochii măriţi de spaimă: e un înger sau un monstru?  

Când am închis uşa după el, m-am ascuns sub plapumă tremurând...  

Dar a sunat telefonul...E Lucian, de la Oradea! El ştie mereu când mi-e rău, frică...  

“Ce-i cu tine, pui moţat?”  

În întunericul nopţii, Îngerul de pace m-a găsit! Am dormit liniştită!  

Mai e vreme până la excursiile cu...vecinu’ Andy!  

Ş-apoi... nici nu-s blondă!  

Timişoara, 03.01.2014 Corina-Lucia Costea