Te iubesc aşa de mult, încât te-aş naşte din nou, eu pe tine, aşa cum eşti tu însă cu mai puţină tristete şi suferinţă în suflet.  

Aş vrea să scriu, să scriu …nu mai ştiu despre ce şi mai ales cum. Mă simt goală de mine, împietrită într-o lume străină, rece fără clipe de iubire. Faci parte din mine, simplu , fără cuvinte şi sentimente “ mari “ care ar anula orice urmă de unamitate, de simplitate a fiinţei. Nu mai ştiu cum ai apărut în viaţa mea, poate ai fost mereu acolo ca să te iubesc, fără măcar să te fi cunoscut. Poate m-ai urmărit în tăcere dintr-o altă viaţă şi lume. Încerc să îmi imaginez cine am fost noi cândva , suflete prinse între trecut –prezent-viitor.Dacă e adevărat că există mai multe vieţi, înseamnă că noi ne apropiem de final. Te simt cum umpli golul lăsat în mine de univers după fiecare naştere, în care nu imi mai amintesc cine am fost şi pentru ce m-am întors aici. Acum e simplu, ştiu că sunt Eu pentru tine şi pentru perfecţiunea care aşteaptă împlinire.  

Tu m-ai găsit, eu am misiunea să adun cele două bucaţi de suflet pentru eternitate, să unesc într-un final de lume ceea ce cândva a fost noi.  

Banal, ai să spui:  

-Vorbe goale, cum un om simplu vorbeşte despre lucruri aşa măreţe pe care nici măcar nu le înţelege uneori ?  

Simplu: dincolo de exprimare, de noi în carne şi oase, lucrurile sunt mult mai mari şi mai profunde, şi nu pot fi pătrunse cu puterea raţiunii.  

Scrie, scrie, scrie…despre ce şi cum ???  

Azi m-am trezit sub o ploaie de sărutări, mi-ai sărutat faţa ca un tată , ca un frate, ca un amant şi iubit.Le simt şi acum,avide, gingaşe,încremenite în visul trăirilor mele: buzele tale mângâindu-mi faţa ,obrazul, ochii, tâmplele,fără însă ca buzele noastre să se regăsescă. Căutăm pacea unul în celălălt, fără ca vreodată să ne fi întâlnit. Doar vocea răzbate de undeva din trecut, şoptind mereu şi mereu numele meu ca o rugăciune, la care speri să nu primeşti nicicând răspuns.  

Atât de multe trăiri şi totuşi aşa de puţine cuvinte, pe care nici măcar străinul din noi nu poate să le redea. Să imaginez acum o poveste de iubire doar pentru a satisface intelectual mi se pare lipsit de esenţă, mai bine vorbesc despre noi doi străini prinşi într-un amalgam de sentimente şi trăiri spastice.  

Nu ştiu dacă te iubesc,de fapt cred că iubirea ca termen nu se poate defini prin alţi termeni şi oricum este abstractă pentru că nimeni niciodată nu a stabilit ce cuprinde în totalitate şi cu adevărat esenţa acestui sentiment transcris simplu prin mult prea banalul cuvant iubire.  

Avem o pleiada întreagă de nevoi pe care noi le numim simplu iubire:  

iubirea de părinţi- nevoia de protecţie;iubirea de copii- nevoia de noi înşine ; iubirea pentru un bărbat /o femeie nevoia de sufletul acelui om, singurul sentiment care spun eu că se apropie cel mai mult de conceptul de iubire divină.  

Chiar aşa, acum îmi amintesc primul tau gând care m-a înălţat înspre cer, însă nu aproape de cerul fizic, de cerul spiritual, am simţit că universul şi-a deschis porţile şi m-a primit in braţele sale. În spaţiul etern, imens unde omul mic şi fără importanţă devine “Eu” stăpân asupra lui aşa cum nu este de fapt nicicând. E momentul in care clipa se dilată şi devine oră, zi şi chiar mai mult, e clipa care rămâne agăţată în sufletul fiecăruia pentru vecie, acel ceva care ne caracterizează pe noi, fiecare în parte.  

“Vorbele” tale s-au adunat în mine una câte una , fără să realizezi mi-ai trimis canavaua pe care eu trebuie să ţes povestea noastră, aşa cum nu va fi niciodată trăită de noi. Uşor, dar şi greu în acelaşi timp,pentru că eu va trebui să urmez întocmai liniile trasate de tine cu gândul, să scot din ele cea mai fină şi delicata dragoste.