În piesa lui Ion Luca Caragiale, „O scrisoare pierdută”, există un personaj secundar, numit „Cetăţeanul turmentat”. Fiind în preajma alegerilor, el umblă în dreapta şi în stânga şi îi întreabă pe toţi: ,,Eu cu cine votez?”. Mi-am amintit de acest „cetăţean” cu prilejul recentei campanii electorale privind referendumul pentru demiterea preşedintelui. Cred că la nici o altă votare românii nu au fost atât de buimăciţi ca acum. Aproape fiecare dintre ei s-a simţit la un moment dat precum „cetăţeanul turmentat” şi a întrebat pe cel de lângă el: „Eu cu cine votez?”. Cred că au fost foarte mulţi, care şi-au pus această întrebare şi în momentul în care au intrat pe uşa cabinei de vot. Chiar cei ce nu au participat, deşi ar fi avut dreptul să voteze, prin neparticiparea lor au exprimat ceva, au dat un mesaj. Au fost tot nişte nehotărâţi.  

 

Situaţia aceasta cred că se datorează în primul rând modului în care s-a făcut campania electorală. Parcă niciodată nu a fost la noi o campanie electorală atât de violentă în limbaj. Cred că niciodată nu s-au folosit atâtea injurii şi calomnii ca de data aceasta. Cele două mari grupări politice ale ţării s-au împroşcat cu acuzaţii dintre cele mai murdare, ca la uşa cortului. Au predominat calificative precum: „hoţi”, „mincinoşi”, „infractori”. Au fost auzite ameninţări, cum că în situaţia în care X va ieşi învingător, îl va băga în puşcărie pe Y. Aceaşi afirmaţie o făcea şi Y despre X. Nu intru în amănunte, fiindcă îmi respect prea mult cititorii şi bunul-simţ. Amintesc doar că personajele respective se puneau într-o situaţie foarte dificilă. Dacă spuneau adevărul, însemna că vor să instaureze o dictatură, în care oamenii politici să decidă ce hotărâri urmează să dea instanţele într-un caz sau altul; dacă ţara este, într-adevăr, un stat de drept, numai instanţele de judecată sunt în măsură să stabilească dacă cineva este hoţ, infractor, corupt etc.  

 

Aşadar, în această situaţie stimabilii minţeau şi ne minţeau ... Această campanie a depăşit orice limită sub aspect moral. Ca cetăţean, ascultându-i, te întrebai, în mod firesc, cine altul ar fi mai în măsură să-i cunoască pe acei domni din fruntea ţării decât ei înşişi. Ani de zile ne-a roşit obrazul, aflând de atâtea hoţii făcute de românii mărunţi peste hotare, de atâtea infracţiuni. Parcă am ajuns oaia neagră a Europei! Măcar credeam că avem conducători integri, corecţi, cinstiţi, patrioţi şi înţelepţi. În timpul campaniei electorale o astfel de convingere ne-a fost dată peste cap. Afirmaţiile mai marilor despre colegii lor, probele materiale aduse împotriva celorlalţi, tot felul de afaceri şi acte infracţionale scoase la iveală cu acest prilej, ne-a dezorientat profund. Să-l auzi pe Domnul Videanu, fost ministru, primar al capitalei, parlamentar din antichitate până azi, spunându-ne despre Domnul Ponta: „Vă dau un sfat: să nu credeţi niciodată ce spune Domnul Ponta!”. Dar Domnul Ponta era (este!) prim-ministrul României! Doamna Roberta Anastase afirma pe un post naţional de televiziune: „Vă spun eu, că cel mai mare mincinos este Domnul Ponta!”. Nu mai dau exemple din exprimările preşedinţilor. Nu-ţi venea să-ţi crezi urechilor. Fiecare a folosit toate informaţiile de care a dispus, pentru ca să dovedească vinovăţia celuilalt faţă de lege.  

 

Mi-ar fi plăcut o campanie civilizată, susţinută de oameni cu maniere elegante, cu discursuri mobilizatoare de energii, cu idei care să redea speranţa neamului de mai bine. Mi-aş fi dorit să fiu pus în situaţia de a vota plângând, fiindcă nu pot să-i votez pe amândoi candidaţii, ci doar pe unu!  

 

Referendumul a trecut. Indiferent de rezultatul lui, oamenii aceia, care au făcut spectacol pentru o ţară şi pentru o lume întreagă în campania electorală, îşi vor relua treaba la cârma ţării. Vor continua să facă legi pentru noi, vor continua să ne înveţe, să ne certe, să ne pedepsească, să conducă ţara. Aceiaşi oameni vor reprezenta ţara în străinătate, vor sta la masă cu marii conducători ai lumii de azi ... Vor mai avea ei credibilitate? Vor mai putea să găsească resursele necesare ca să „se pupe” în faţa lumii, ca să se vadă că s-au împăcat şi că vor să meargă alături mai departe? Vor mai putea să colaboreze unul cu altul, omeneşte, dar şi instituţional?  

 

O veche vorbă înţeleaptă spune: „Tratează-ţi prietenul, ca şi cum mâine ţi-ar fi duşman; tratează-ţi duşmanul, ca şi cum mâine ţi-ar fi prieten!”. Cu gustul amar de a fi fost pus în situaţia de a alege dintre două rele răul cel mai mic, fiindcă a treia posibilitate nu există, cu dezgustul de a fi jucat fără să vreau rolul „cetăţeanului turmentat” alături de alte milioane de români, mă rog la Dumnezeu să ne ierte şi să ne dea sănătate, fiindcă boala e gravă!  

 

Pr. Dr. Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA  

Scrisoare Pastorala Nr.234  

5 august 2012