CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Carti >  




Autor: Vasilica Grigoraş         Ediţia nr. 2410 din 06 august 2017        Toate Articolele Autorului

Vasilica GRIGORAŞ - DAN PLĂIEŞU LA BRAŢ CU SINELE PRIN RĂSPÂNTIILE VIEŢII
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
De curând a apărut la Editura Sinteze, din Galaţi volumul „Răspântiile”, de Dan Plăeşu. Cartea mi-a atras atenţia, în primul rând prin titlu, dar mai ales prin informaţiile la titlu. Dacă din titlu, deosebit de inspirat am înţeles, am intuit ceea ce presupune, dar de ce şapte, de ce miniromane şi de ce insolite? Şi de ce nu? Să le luăm pe rând. Ştiinţele oculte, dar şi tradiţia biblică vorbesc despre forţa magică şi spirituală de excepţie a cifrei şapte. Păstrând proporţiile, un singur exemplu şi misterul este dezlegat: lumea a fost creată în şapte zile, iar scriitorul Dan Plăeşu publică o carte cu şapte miniromane.  
 
În lirica niponă, foarte dragă şi apropiată sufletului meu, poemele haiku, senryu, tanka (primele două au câte trei versuri, 17 silabe, iar ultimul are cinci versuri, 31 silabe) sunt doar esenţă pură şi au o puternică forţă de sugestie. Mai amintesc şi de arta aranjării florale japoneze, ikebana, care impresionează pe oricine, de la prima vedere. Se cunoaşte şi faptul că în a doua jumătate a secolulul 20, minimalismul a devenit o modă în multe domenii: muzică, arte vizuale, design, literatură. Alegerea lui Dan Plăeşu a acestei formule de creaţie literară, miniromanul, ne aminteşte de minimalismul nuvelelor lui Ernest Hemingway.  
 
Aşadar, să vedem despre ce este vorba şi în ce constă şi insolitul! La fel ca şi scriitorul american, a cărui operă are ca sursă de inspiraţie experienţa de viaţă profundă şi originală, unde fiinţează „lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu”, şi universul în care se desfăşoară acţiunea miniromanelor lui Dan Plăeşu este unul cotidian, oameni din varii domenii, cu viaţa lor simplă, austeră. Acţiunea se desfăşoară pe o durată scurtă de timp, doar o zi, dar cu trimiteri, flash-uri în trecut şi postări reale ori închipuite, în viitor. Întâlnim persoane, evenimente, întâmplări, frământări, aduceri aminte, evaluări ale unor gesturi şi decizii, conştientizări (de regulă tardive) ale unor greşeli… Platoul acţiunii este un ring pe care se dansează tangoul destinului, cu paşi înainte şi paşi înapoi, într-un tempo alert, cei mai norocoşi bucurându-se şi de timpi de respiro. Firul naraţiunilor este urzit cu dibăcie de povestitorul cu multă experienţă scriitoricească şi de viaţă.  
 
Aliatul numărul unu al personajelor din Răspântii este telefonul, care sugerează dorinţa de dialog, nevoia de mărturisire. Acestea se confesează, poate pentru prima oară în viaţă cu sinceritate, punându-şi viaţa pe masă, la vedere, de fapt, la vederea sinelui. Conversaţia dintre personaje (ego şi eul interior, sinele) este în fapt dialogul energic, dur, aspru al fiecăruia cu el însuşi şi cu fiecare dintre noi, cititorii. Autorul ne face părtaşi la faptele, trăirile, deciziile personajelor şi ne provoacă să ne facem propria noastră introspecţie. Ne atrage abil atenţia, şi nu cred că greşesc dacă spun, ne sfătuieşte să fim atenţi la modul în care ne trăim viaţa, la faptele pe care le facem, pentru că, indiferent de atitudinea noastră faţă de acestea la momentul săvârşirii lor, ele se imprimă în memoria eului interior şi sunt scoase la suprafaţă când nici nu te-aştepţi. Îţi pot împovăra viaţa la anii senectuţii, sau chiar mai devreme. Eroii lui Dan Plăeşu sunt prototipul portretului uman, decelat sufleteşte şi expus intemperiilor venite de la sine, de la trup şi de la lume.  
 
Miniromanele lui Dan Plăeşu mă duc adesea cu gândul la „Visările unui hoinar singuratic” ale lui Jean-Jacques Rousseau. Personajele sale, asemenea pelerinului rousseaunian, îşi pierd încrederea în semeni şi în ei înşişi şi decid să-şi construiască propriul univers, prin care călătoresc pe căi doar de ei ştiute, pe baza unor legi proprii, ajungând să navigheze pe marea singurătăţii, supunându-se destinului. Eroii lui Dan Plăeşu, ajunşi ori doar simţindu-se „singuri pe pământ”, se resemnează, hrănindu-se şi inspirând singurătate. Într-o altă cheie şi la altă scară, această ipostază ne aminteşte de singurătatea lui Eminescu, imaginea eului liric infuzată de melancolie. („Singurătate” şi „Departe sunt de tine”).  
 
Întâlnim şi în această carte dialogul ritmic, cu replici scurte, spontane, prompte şi ingenioase, cu care ne-a obişnuit Dan Plăeşu, dramaturg, autorul mai multor piese de teatru puse în scenă, bucurându-se de succes. De remarcat şi faptul că ilaritatea, hazul specifice scrierilor autorului se regăsesc şi în Răspântiile. Chiar şi în situaţii dramatice, o replică plină de umor, de ironie dă savoare textului. Limbajul pare a fi unul simplu, însă este cel potrivit pentru a surprinde nuanţele cele mai subtile ale gândurilor şi emoţiilor. Naraţiunea este îmbrăcată în straiele sincerităţii şi limpezimii şi atunci când personajele fac parte din lumea reală ori plonjând, din când în când, într-o lume virtuală, ştiinţifico-fantastică.  
 
Textele miniromanelor au un parfum aparte şi, deşi unele personaje se află la vârste înaintate, nu resimţim acel aer stătut, obositor, ci unul înmiresmat de prospeţimea florilor înflorite în prima parte a vieţii ori ajunse la maturitate. Fiecare miniroman este o evocare a trecutului brodat fin pe canavaua prezentului, desenat meşteşugit de autor în diverse culori şi aplicate pe portretele personajelor. Miniromanul care deschide volumul se intitulează Femeia din insule. Acţiunea se petrece într-un cadru restrâns, poate tipic românesc, un apartament de bloc, la etajul 10. Interesantă este discuţia telefonică a soţiei cu o bună prietenă sau cu ea însăşi, care o avertizează asupra unui posibil pericol, în urma unui gest inexplicabil al ei. Deşi conştientă de acest lucru îşi motivează simplu decizia: „… am trecut şi peste asta dintr-un simplu motiv şi omenesc: chiar îl iubesc pe nenorocitul ăsta“. Mesajul este unul uman, profund feminin; dragostea vindecă răni, alungă dureri, estompează suferinţa, invinge teama de-a ierta şi de a o lua de la capăt. Cu alte cuvinte, înţelegerea şi dezlegarea tuturor misterelor, acceptarea şi iertarea tuturor faptelor au o singur cifru, un cod unic: iubirea.  
 
Şi tot cu iubire, ne întâlnim cu Domnişoara „S“, din cel de-al doilea miniroman. Nici aici nu lipseşte misterul. Oare cum putem decripa înţelesul lui „S“ şi identifica cine este? De data aceasta, acţiunea se desfăşoară într-o garsonieră de bloc. Marcat de o decizie luată cu onestitate, cu sentimentul datoriei împlinite, chiar dacă această cale îl duce spre neîmplinire, sau poate spre ceva mult mai mult, spre nefericire, locatarul, lucid, coboară deseori în propriul eu, vorbeşte sincer şi se sfătuieşte cu sine, chiar dacă uneori nu-i convine să accepte sugestiile. Sinele însuşi se vrea a fi gândul cel bun, sfătuitor în căutare de soluţii de supravieţuire în condiţiile în care doar singurătatea îl însoţeşte. Aceasta îi este ştirbită de sunetul telefonului, apoi de o apariţie misterioasă, în carne şi oase, a unui personaj feminin, răscolitor, care îl aduce în pragul disperării. Sfârşitul este oarecum melodramatic „Tată ce mult te-am aşteptat“, dar, de ce să nu recunoaştem, e plină lumea de melodrame.  
 
Cel mai scurt miniroman este Oglinda, dar cu un conţinut bogat şi profund. Oglinda era tot ce avea bărânul „singur singurel, părăsit de unii, ducându-se dincolo, alţii… devenise un adevărat personaj, un fidel partener de viaţă“, însă la un moment dat „începe să-l trădeze“, chiar cu „vădită răutate“. Aşezată în uşa dulapului din dormitor, oglinda este întâlnirea „faţă către faţă“ cu sine însuşi, este o frunză uscată purtată de vântul toamnei reflectată în eul interior, care-i aminteşte ipostazele cele mai umbrite şi dosite. Îl cuprinde un sentiment de nedumerire pentru „derapajele“, „ciudăţeniile“, „şaradele“ oglinzii, acestea provocându-i dureri sufleteşti. Oglinda băgăcioasă este sfărâmată în ţăndări, asemenea sufletului sfâşiat de propriile greşeli. Deşi în miniroman, autorul face economie de mijloace stilistice, susţinută de un ton colocvial, întâlnim aici o metaforă extrem de sugestivă, cu o deosebită încărcătură lirică şi afectivă. Un ciob de oglindă, printr-un monolog acuzator, îl bombardează pe bătrân cu o rafală întrebări: „Ce-ai făcut, măi omule cu viaţa noastră? Ţi-ai cam bătut joc de ea. Păi, dacă aşa stau lucrurile, chiar n-are niciun rost să mai rămân cu tine! Totuşi, încearcă să mă înţelegi: cum o să zbor eu acum Acolo unde mi-e locul, ce o să le spun eu Celorlalţi când mă vor întreba ce am făcut pe aici? Aşadar, spune-mi tu ce le voi spune! Este că nu ştii? Ai ajuns bătrân şi nu poţi să-mi dai un răspuns. Un răspuns simplu. Vai de tine, om nefericit ce eşti“.  
 
Titlul volumului este dat de miniromanul Răspântiile. De data aceasta, intriga este infidelitatea. Un bărbat, cercetător, ajuns la a doua tinereţe crede că este „tradus“ în dragoste de soţie şi, de aici disperare, tendinţă de sinucidere. Îşi iubea soţia, dar era rănită onoarea lui de familist (ca pe vremea lui nenea Iancu). Eul interior ia chipul unui „om ciudat“, „vameş“ la trecerea dintre viaţă şi moarte. Acţiunea este palpitantă, ca în romanele poliţiste, cu suspecţi, poliţişti, medic legist şi morţi vii. Finalul se dovedeşte a fi o nouă şi simplă răspântie, în care „sună foarte frumos Norocel. Mie îmi spune Laura. Frunzele de laur, cam otrăvitoare, ce-i drept, erau oferite învingătorilor. Să ştii că şi tu eşti un invingător, Norocel !... M-ai cucerit pe mine ! “... „O adevărată minune!“  
 
În Ion, Proprietarul se schimbă recuzita. Fiind inspirat din crudele realităţi ale anilor de democraţie originală din România, se vrea a fi un roman social. Ne mutăm de la bloc la casă, o casă sărăcăciasă, într-un cartier de blocuri, în care trăia bătrânul Ion, singur cuc şi sărac lipit pământului. Pluteşte în aer damful unei posibile moşteniri, care atrage personaje interesate, imorale, leneşe, însă Ion, Proprietarul, urmaş al lui Ştefan cel Mare, meditează la soarta ţării, jefuită şi distrusă: „Ştefan cel Mare şi Sfânt îi privea cu neţărmurită înţelegere. Dacă ar mai fi putut, i-ar fi angajat pe cei doi bărbaţi oşteni în armata sa. Că tot erau şomeri. Dar vremea războaielor cu turcii trecuse, nici pământ ca să-i recompenseze pe slujitorii săi nu mai avea, ţara se terminase de dat, cine a apucat să ia a luat, cine nu – să mai aştepte. Poate în viitor s-or mai ivi oferte de serviciu, cinstite, cu înţelegeri şi contracte bine aşezate pe lege, astfel încât trădarea învoielilor să nu mai fie nicicum posibilă. Sau poate şi asemenea oferte s-or gătat de tot?...“  
 
În această ţară distrusă în ultimii ani, autorul găseşte de cuviinţă ca specialiştii să se mai ocupe şi de fosile, pentru că dacă se merge pe-acelaşi drum şi în acelaşi ritm, în ţară n-o să mai avem decât aşa ceva. În Moartea lui Lucy – accident sau crimă, un cercetător, chiar savant, doreşte să descopere de ce a murit şi cum a murit o maimuţă, cu mulţi, mulţi ani în urmă. Specialiştii spuneau că ar fi căzut dintr-un copac, ipoteză cu care el nu era de acord. În acest scop „şi-a instalat o aplicaţie în propriul computer“, reuşind să stea de vorbă cu Lucy (maimuţa). Convorbirea este auzită de nevastă-sa, care-l bănuieşte de infidelitate şi acţiunea derapează spre un ridicol de zile mari - convorbiri între personaje bizare, din lumea reală şi din cea de dincolo şi de demult, pe subiectul: cauza morţii lui Lucy a fost accident sau crimă?  
 
Ultimul miniroman al cărţii, Apocalipsa lui Bill, cel mai consistent ca întindere şi substanţă activă într-o experienţă de lungă durată (două orânduiri sociale). Întreg intervalul de timp, şi de data aceasta, este concentrat în câteva ore dintr-o singură zi, pe care o putem considera a fi zi de sărbătoare, când oamenii se relaxează, iar Dan Plăeşu ne invită la teatru. Şi aici ne putem distra, putem să râdem, să plângem sau mai bine zis, autorul ne spune încă o dată, dacă mai era nevoie că, la noi, totul este de „râsu-plânsu”. Las cititorului bucuria de a savura în linişte un veritabil spectacol al zilelor noastre în plină democraţie şi libertate, citind pe nerăsuflate cartea scriitorului gălăţean.  
 
M-am convins că, într-adevăr, cele şapte miniromane sunt insolite, neobişnuite. Volumul de proză Răspântiile este atractiv şi relaxant, se citeşte cu plăcere. Stimulează imaginaţia, declanşează compasiunea ori stârneşe râsul. Poate fi considerat şi o carte de dezvoltare personală, de evoluţie spirituală, de îndreptare, pentru că mesajul sună cam aşa: Fiţi atenţi oameni buni cum vă trăiţi viaţa! Învăţarea înţelepciunii e treaba tinereţii, bătrâneţea o pune în practică. Izvorul adevăratei fericiri este în noi, a fi fericit stă în puterea noastră. Îndreptaţi-vă, să nu fie prea târziu sau mult prea târziu!  
----------------------------  
Vasilica GRIGORAŞ  
1 august 2017  
Vaslui  
 
Referinţă Bibliografică:
Vasilica GRIGORAŞ - DAN PLĂIEŞU LA BRAŢ CU SINELE PRIN RĂSPÂNTIILE VIEŢII / Vasilica Grigoraş : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2410, Anul VII, 06 august 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Vasilica Grigoraş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Vasilica Grigoraş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!