CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Accente >  





Meditaţii despre iubire şi acţiunea ei...!
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
“Omul poate progresa doar dezvoltându-şi raţiunea, găsind o altă armonie (decât cea originară - iremediabil pierdută). Facultatea de a gândi obiectiv este raţiunea; atitudinea emoţională subiacentă raţiunii este - smerenia. Să fii obiectiv, a şti să foloseşti raţiunea, este posibil numai dacă ai căpătat o atitudine de smerenie, dacă ai lăsat în urmă visul copilăresc că ai putea fi atoateştiutor şi atotputernic” spunea Erich Fromm în lucrarea sa “Arta de a Iubi”.  
  
Umilinţa, ca prima condiţie / atitudine a celui care vrea să iubească?Paradoxul ce-l ştiu este că nu cunosc să existe vreun om care nu ar vrea să fie iubit, dacă tu îl şti, acela este probabil un super-om, dar este o condiţie care nu ne-a fost dată încă! Condiţia omului fiind de a iubi şi de a trăi în comuniune de multicomunicare cu aproapele ori de nu... Cumva, armonia originară este pervertită de raţiune, iar raţiunea individuală încă nu şi-a găsit-o pe a sa, atunci ataşamentul omului poate divaga. Ori, dacă toţi fără excepţie şi-o doresc atât de mult, atât de mult, atunci de ce totuşi sunt atâţia ce parcă fac invers de a o avea? Toţi şi-o doresc, dar fac aiurea …ori nu fac nimic unde trebuie! Tocmai pentru că accentul este pus invers, toţi fac în exterior, iar interiorul, sufletul ce ar fi cel mai răspunzător de crearea iubirii este lăsat în umbră. Toată lumea ar vrea să fie iubită, însă parcă nu-şi găseşte varianta prin care să se întrebe şi să-şi răspundă dacă nu cumva ar trebui ca iubirea să plece de la sine în primul rând…?! Sau te poţi întreba în van, aşteptând în continuare… Dacă s-ar pune problema că trebuie creată în primul rând în sine, pentru sine şi apoi pentru altul, apoi pentru lumea întreagă, ar fi excelent! Căci, dacă nu avem iubire pentru noi, nici pentru altul nu vom avea! Şi nu avem iubire pentru altul dacă vedem acest aspect ca ţinând neapărat de o persoană anume pe care n-am întâlnit-o în caz că nu iubim, ori că nu mai iubim pentru că persoana ce-am iubit-o a plecat..  
  
Iubirea este un tot, dacă iubeşti tot iubeşti! Primul om nu bănuia posibilitatea colosală ce i se oferise, aceeia ca prin comunicare putea , nu numai prin simpla numire a tuturor lucrurilor (el a numit şi femeia...) neştiind încă adevăratul sens al existenţei ei… Comunicarea prin care putea afla de fapt toate dimensiunile comprehensiunii celuilalt, dar şi a Lui Dumnezeu! Comunicarea ca unealtă a iubirii şi scop existenţial final al omului, aşa încât într-un cuplu poate ridica intimitatea pe treapta cea mai înaltă atunci când este activă şi bine utilizată! Nu poate fi aşa dacă unul dintre ei "etichetează" aşa ca Adam ce fuge ori se ascunde, ca şi când nimic bun n-ar fi fost înafară de acel măr care l-a împins la păcat.. Desigur, orice rău e condamnabil, dar dacă l-ai lasă aşa la voia întâmplării, fără ca măcar a încerca să-l repari...  
  
  
  
Umilinţă versus supunere? Iată o întrebare firească... Cum a ajuns sămânţa de vanitate a lui Adam în inima lui Cain şi cum s-a dezvoltat ea chiar numai la a doua generaţie de oameni, ştim cu toţii că a ajuns la cote maxime... Actualmente suntem în era paroxismului vanităţii, căci numai dacă ar fi una şi ar fi 'mică' parcă ar fi anormal! Şi, dacă ne-am inşela în această afirmaţie ar fi foarte bine.. Umilinţa, un cuvânt cam desuet în ziua de azi în care toată lumea vrea să aibe... înainte de 'a fi'! Propun oare supunerea persoanei masochiste faţă de cea sadică? Deşi prima chiar se simte ‘protejată’ de a doua! Umilinţa la omul demn ce a renunţat la orice "iluzie protectivă" nu este supunere şi nici slujire nedemnă, ci este slujirea demnă de un om, îndreptată fiind înspre aproapele. Umilinţa este atitudinea omului ce a ales să dăruiască înainte de a primi - deşi tocmai de aceea poate primi înmiit; e atitudinea omului ce acţionează pe baza propriilor posibilităţi şi "stă" pe propriile picioare! Este atitudinea omului ce şi-a distrus singur "barele protective" inconştiente sau mai puţin pentru viaţa sa. Este atitudinea omului conştient de sine şi de acţiunile sale şi a ales atitudinea productivă a iubirii în sine!! Azi pare o atât de mare dovadă de prostie - umilinţa asta… Însă, aceea faţă de tine însuţi în primul rând o ai? Umilinţa faţă de tine!! Domnul Isus, care coborând (pentru noi), fiind FIUL LUI DUMNEZEU, A DOUA PERSOANA A LUI DUMNEZEU, a spălat picioarele tuturor şi nu s-a sfiit deloc!! Umilinţa în iubire înseamnă demnitate chiar fiind "sluga altuia(de s+ar considera astfel, dar nici pe departe..!), crearea iubirii încă din sălaşul fiinţei noastre, înseamnând egalitate de şanse şi de perspective sub raportul vieţii pentru un om înconjurat şi trăind împreună cu alţi oameni.  
  
Umilinţa înseamnă să-mi "iubesc aproapele ca pe mine însumi", fără ca a avea pretenţia că sunt mai important decât un el ori o ea, ci egalul lui/ei dupa cum şi citatul face trimitere la egalitate, nu la a-mi pune mai presus aproapele decât mine, dar presupune iubirea in mod egal cât şi iubirea tuturor fiinţelor, chiar a celor mai neajutorate!! În această constă iubirea mea şi aşa pot dovedi, chiar faţă de mine însumi, că o am şi o pot dărui! Într-adevăr, iată chiar faptul de a mă dezvolta şi autorecreea în interior numai pentru a părea mai deştept, ori mai... Nici nu pot să nu mă înclin în faţă versetelor biblice ce spun pe buna dreptate că “iubirea nu se umflă-n pene”!  
  
" Vorbele ce sunt perfect adevărate par să fie paradoxale." (Lao-tse). Iubirea ce este perfect naturală, simplă, reală, profundă prin trăirile intense nevăzute, dar care respectă demnitatea pură a omului, fără a fi plină de artificii colorate (cu sclipici), să fie demodat de paradoxală?  
  
O vorbă spune că “acela care se umileşte în faţa lui Dumnezeu, poate sta demn în faţa tuturor oamenilor!” De fapt, umilinţa este o stare spirituală-emoţională prin care mă cred şi mă văd egalul tuturor semenilor, cu aceleaşi posibilităţi ca ale fiecărui om în parte, ce la fel îşi exercită posibilităţile prin muncă şi dăruire (conform citatului menţionat), diferenţa fiind acţiunea.  
  
Umilinţa este o stare afectivă prin care mă dărui pe mine mie însumi, prin care mă 'ajut' pe mine să-mi cunosc posibilităţile, să-mi ştiu bine aspiraţiile şi limitele, apoi încercând să exercit prin acţiune capacităţile personale le dezvolt în măsura acestora pentru mine, iar pentru cei din jurul meu, devenind 'active'-productive. Iubirea presupune astfel o productivitate interioară! Smerenia, deci, include strict posibilitatea de acţiune, deoarece cine se ajută pe sine, ajută şi pe celălalt de lângă el, în mod egal şi automat uneori! Sunt anumite excepţii fără de lecuire gen “Avarul”(Moliere) care pune pe ascuns unde nu ştie nimeni pentru a nu da nimic nimănui, totuşi orice om în orice stadiu moral ar fi - se poate autoumili. De fapt, moralitatea începe cu umilinţa, iar cum iubirea ţine de etica personală, deoarece nu-i pot face rău cuiva şi să-l iubesc în acelaşi timp, atunci e un început.. Dacă cineva nu este de un egoism atât de exacerbat, poate începe să practice umilinţa, ce este o stare emoţională pe baza căreia produc sentimente bune, apoi ajutand prin acţiune în sensul noilor simţiri, schimbăm gândurile. Ideile de dragoste, dacă sunt practicate devin autonome, fără a aştepta de la altcineva şi fără a mă baza măcar pe 'bare' închipuite de ajutor şi de susţinere. Doar smerit încep să mă cunosc, să mă explorez, să mă iubesc, dar să-mi ştiu limitele printr-o gândire raţională chiar plină cu gânduri de iubire şi să încerc să le depăşesc prin exercitarea posibilităţilor pe care le am deja. E o stare premergătoare cunoaşterii mele personale şi a celuilalt, deoarece o superioritate faţă de altul, de etichetare aiurea fără efortul de a-l şi cunoaşte, nu numai că nu mă ajută să-l iubesc, dar nici măcar nu mă lasă să-i văd resursele sale ca om şi ca egalul meu.  
  
Religiile au afirmat întotdeauna că smerenia este prima din toate cele şapte virtuţi ale omului cu frica de Dumnezeu, care singură în opoziţie cu cele şapte păcate capitale: lăcomia - desfrâul - avariţia - invidia - mânia - lenea – trufia, umilinţa le-ar combate singură pe toate acestea! Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii, dar nu păcatele lor, aşteptându-i etern să se întoarcă la calea cea dreaptă.  
  
Mirarea de la începutul căsătoriei, ce intervine după un anumit timp precum că “de ce nu mai simt la fel?”... E întocmai pentru această mare confuzie, mai ales dacă şi plăcerea sexuală a existat şi dacă este/a fost intensă capabilă să elimine sentimentul izolării pentru o vreme considerabilă, îndrăgostirea plus plăcere sexuală face o suma confundabilă totală cu iubirea!? De altfel, sexul este ca mâncarea, odată pofta împlinită se evaporă si ţine satisfacţia ei atât timp pe cât a fost gustoasă… Azi s-a pierdut din vedere că nu satisfacerea tuturor dorinţelor înseamnă fericire, ba dimpotrivă!! Publicitatea ce îndeamnă la consum are multe efecte negative, având efectul de a umbri conştiiţa prin sugestie pentru a face alegerea acelui lucru, spunând ceva precum că toată lumea îşi doreşte acel lucru, punând publicitatea cuvinte în gura omului, el trebuind să zică doar “da”. Însă, sunt cercetări ce dovedesc contrariul: satisfacerea tuturor dorinţelor nu duc la fericire, ci la nebunie şi insatisfacţie totală!! Dorinţele fiind legate de trup, aspiraţiile în schimb numai de suflet!! Uneori alienarea mintală paşte pe cei ce au totul pe tavă că-şi satisfac poftele imediat şi necontenit…  
  
Publicitatea şi propagarea consumismului de fapt domină şi piaţa matrimonială. Actualmente calităţile ce se caută sunt mai mult exterioare, ambalajele sclipitoare care-ţi iau ochii domina! Cele interioare care nu se văd, dar răspunzătoare de naşterea iubirii rămân aiurea în uitare. Femeile îşi inchipuiesc că dragostea este inclusă în căsătorie, anume că dacă o încheie va veni şi iubirea, dar din păcate dacă nu a existat dinainte iubire, cam greu de aşteptat că va veni pe parcurs. Există o vorba anume că “căsătoria - actul în sine cumva - distruge iubirea!” Probabil inventată de femeile ce au trăit o astfel de experienţă.. Dar, dacă n-ar fi fost bună căsătoria nu ar fi existat!!  
  
Toată problematica este de profunzime sau de lipsa ei…  
  
de superficialitatea de a gândi despre iubire şi automat de a o simţi! Sau nu… Deseori, bărbaţii sunt cei ce confundă dramatic îndrăgostirea cu iubirea, iar responsabilitatea nu… că nu prea există decât ca concept, deşi, nu confundă niciodată sexul pur cu dragostea pură; acest lucru fiind totuşi un plus!! Căsătoria deseori este văzută ca un lucru aşteptat pentru trăirea la maximum a romantismului, a plăcerii, a fanteziei.. Dar, nimic mai fals! C. G. Jung sublinia în lucrarea sa "Căsătoria că relaţie psihologică" că fata deseori este mult mai raţională decât băiatul la momentul încheierii căsătoriei şi că vârstă ei cronologică este mult mai mică decât a băiatului, de fapt, corespunzând cu vârsta lui psihologică. Totuşi, acesta caută de multe ori supremaţia… Umilinţa nu este supunere, dar presupune responsabilitatea faţă de aproapele. Este chiar slujire şi bunătate, este explorarea personală şi ajutorul dat celuilalt 'eu' cu care te întrepătrunzi astfel, pentru că îl ajuţi acolo unde are nevoie sau unde are o lipsă, deci îi cunoşti o hibă-săbiciune, dar îl pansezi ajutându-l şi nu rănindu-l mai tare pentru că ţi s-a dechis şi s-a făcut vulnerabil ţie. Umilinţa nu este slăbiciune, ci chiar pentru acela ce ajunge s-o practice în mod curent ca pe un lucru obişnuit, este chiar o forţă, o putere ce-şi trage seva din bătăile multiple ale inimii avute pentru grija aproapelui şi din durerea simţită pentru el! Este o sete de iubire, poate nesatisfăcută niciodată în totalitate.. dar, pentru aceasta s-ar face numai el vinovat - cel care nu iubeşte, pentru că mereu ar exista cineva pe care l-am putea iubi, dintre mai ales acele persoane neajutorate, care dintr-o anumită cauză nu pot fi chiar autonome şi nu se pot descurca singure, aşa după cum ar fi un copil orfan ori o persoană cu handicap.  
  
Posibilităţile ce apar la omul umil!  
  
Dominarea este încurajată de societate, de “prietenii de berică”, de soţiile prietenilor lor, chiar de însăşi soţiile lor, de însăşi glumiţele femeilor căsătorite, de copiii - fetiţe şi băieţi - ce văd în familie o anumită ierarhie încă de mici. Copiii absorb inconştient ca şi un burete dominarea de mici!! Este o societate patriarhală, de aceea se şi întâmplă aşa, dar ea are actualmente atâtea scăpări - cu siguranţă că motivul major este lipsa iubirii şi egalităţii dintre membrii familiilor ce o compun!  
  
Umilinţa în om creează de fapt două dimensiuni/ posibilităţi:  
  
-prima - faptul că odată sădită smerenia în inima omului îşi face loc bunătatea, calmarea fiinţei, luminarea, pacea, ce uşor ar mai fi atunci să iubeşti!;  
  
-a doua – cunoaşterea de sine, posibilitatea de a-mi prinde gândurile din zbor, de a le stăpâni şi nu ele de a mă apasa cum doresc ele, ori de a-mi pune stop gândurilor negative şi a le impune lor pe cele positive.  
  
Gândurile pozitive conferă posibilitatea de a mă cunoaşte în mod lejer, liber şi neconstrâns în a mă iubi, dar şi de al cunoaşte/ iubi pe celălalt! Există deci două posibilităţi la omul umil, dar şi o mare întrepătrundere între ele!  
  
Motto-ul delfic ce spune "cunoaşte-te pe ţine însuţi" este de fapt o invitaţie la iubire, iubirea de sine ce nu echivalează cu egoism, pentru simplu fapt că egoistul nici măcar nu se cunoaşte, ce să mai zici de faptul de al vedea pe altul egalul său şi de modul de a fi productiv în idei şi sentimente şi de a le face active…  
  
 
  
Meditaţii despre iubire şi despre cunoaştere!  
  
Marea condiție a iubirii: - a darui”, pentru că numai când o dărui poți vorbi de a iubi” și - a fi iubit; este momentul când măsura iubirii tale devine precondiția reciprocității, iar atunci este și mai minunat!  
  
Egoistul niciodată nu v-a percepe măcar sensul acestor cuvinte, pentru că el doar aşteaptă (dacă auzi vreodată ce spune…), dar nu dragoste, în ciuda faptului că şi-o doreşte cu ardoare, atunci când se află în faţa lui el n-o recunoaşte… Comparativ cu acesta este acela care fuge..  
  
Nu se înșela românul acelor vremuri străvechi, pentru că fugind, tremurând, reîntorcăndu-se la căminul său și reluând tot de la început, deoarece timp de un veac, în istorie numai așa s-a intamplat. Era ca un plan prevăzut şi reprevăzut. Pentru ce trebuia atunci munteanul sau moldoveanul să-și întărească casa sa, dacă știia dinainte că va fi stricată? Atunci, când mai avea el timp să iubească între fugă și reconstrucții? Numai că iată, negativismele i s-au instalat atât de bine - ca la ele acasă… ce mai putea face românul de atunci ca să devină pozitiv? Mai mult ca sigur că așa îi era și iubirea, iubea pe fugă, avea frică ca să nu se implice prea mult, căci dacă va disprarea acea persoană pentru care s-a implicat, va suferi astfel mai mult și poate mai inutil…? Paradoxuri, din ele este compusă viața, însă acele preconstrucţii din “inconstientul colectiv românesc” or fi moarte? Nu foarte îndepărtată acea mentalitate ce a rămas cu siguranță ca un sediment adânc înrădăcinat în inconştient şi încă mai predispune la anumite acte. Românul iubea pe fugă sau îi era frică să iubească?  
  
Cu toate acestea iubea, fără prea multe manifestări după cum știm toţi românii foarte bine, arătând din iubirea sa - nu mai mult decât ceea ce îi prescria realitatea. Iar, dacă am sta să ne gândim că întocmai ceea ce a fost o metodă salvgardantă a acestui popor pentru supravieţuirea de-a lungul unui timp de un veac, a devenit o strategie de luptă a marilor domnitori români, aceea: de pustiire, de a înfometa și înseta armatele dușmane, arzând și otrăvind fântânile din calea lor, stricând podurile şi drumurile, ducându-i în zone prielnice lor… posibil e, un motiv real prin care învingeau cu o mână de oameni hoarde întregi de armate inamice. Strategii împământenite de la Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș ș.a.m.d., sau de mai dinainte. Este o dovadă vie că atunci când dorești într-adevăr ceva cu ardoare, atunci pot exista multe soluții pozitive! Aceste fapte din istorie ne-au făcut un renume în lume, însă numai pentru faptul strict că acei oameni erau uniți în fața primejdiilor, în ciuda tuturor vicisitudinilor vieții, devenind astfel mai puternici, după cum s-a născut și povestea lui “Moş Ion Roată”…  
  
Numai aceste vremuri noi au întors...tot!  
  
Într-o epocă în care invidualismul ajunge la extreme, încercandu-se din răsputeri așa-zisul “pozitivism modern”, se năruie astfel ceea ce a fost bun și împământenit favorabil în mentalitatea românului. E un pozitivism fals acum, de fapt! Această mentalitate s-a dezbărat de preconstrucţiile (de unitate și de respect) vechi, însușindu-și altele noi, din occident, a luat în speță numai ceea ce-i rău acolo… Deodată românul nostru a zis că vrea "să aibe", dar a devenit rob, muncește și creează posibilități în alte țări decât în cea propie unde îi trăiesc urmașii și neamul... La fel ca pe vremuri, iubește pe fugă pentru că trebuie să acumuleze, chiar nu mai are timp de dragoste decât tot pe fugă, însemnând doar puţin. Adică, doar cât să se debaraseze de fantasma aceasta ciudată și inadecvată-iubirea, care încurcă cel mai mult în drumul spre realizarea 'scopurilor măreţe'. Transformarea nu se întâmplă fără fricțiuni, inadvertențe… chiar rătăciri, în primul rând a conștiinţei românești! Românul modern caută să depășească vechea condiție de ‘iepure’ fugind din fața pericolului – a ‘sărăciei’, dar din păcate în locul fugilor a pus...infatuarea! Se dă mare cu ce are în primul rând față de seamănul său, ori față de acela cu care trebuia să fie unit..? Se întâmplă așa după cum a observat A. Adler la aceia care nu reușesc să-și rezolve acel complex de inferioritate, dar interpun direct peste el unul de superioritate astfel şubrezind fiinţa proprie mai mult. E ca şi când ai încerca să zideşti o casă de piatră pe nisip..  
  
Dacă n-ar fi și nebun... Atunci ar vedea că nu ia cu sine nimic din ce are, că tot ceea ce ar conta este dragostea, mai ales pe care o poate oferii. Dacă iubești pe ai tăi cu adevărat, atunci iubești și pe alții. Iubești lumea întreagă, iubești viața, florile, animalele, frumusețea ta și a altora, chit că nu ai vede-o decât pe cea interioară, care de altfel nu ți-ar mulțumi decât sufletul, văzând-o cu ochii minții!  
  
Cunoașterea în iubire începe de la tine însuți!  
  
Motto-ul de pe frontispiciul delfic, ce spune “cunoaste-te pe tine însuți!”, este de fapt o invitație la iubire - a te cunoste mai bine, însemnând a te iubi mai mult! Altă măsura că ai putea iubi pe altul la fel ca pe tine nu este! Iubirea de sine este drojdia ce contribuie foarte mult în aluatul total al iubirii, nefiind vorba de stimularea aroganței personale, ci tocmai o reală apreciere a noastră înșine pe bază înserării valorilor universale de pace, de prietenie, de însăși dragostea cu tot ceea ce înseamnă ea în noi. Atașamentul de a ma prinde sau agăţa de cineva pentru a-mi da acela tot nu-I altceva decât - egoism pur, prin care nu se iese din carapacea proprie, unde în permanență aflându-mă, nici eu nu mă pot cunoaște, ce-aș mai putea spune despre iubirea mea proprie…? În acest caz, mereu mi-ar trebui câte cineva care să mă facă fericit, și în puține cuvinte să am câteva bucurii și acelea de scurtă durată, temporare, chiar repetitive fiind (de unde și mult prea multe dorințe ce n-ar putea fi satisfăcute nici într-o viață…), comparativ cu acea fericire deplină ce este permanentă. Cel care are această vibrație de fericire permanentă în el a înțeles că nu-i trebuie prea multe, sau îi trebuie în măsură în care oferă, în măsura în care este activ și își poate mobiliza întreaga energie către cele ce-i trebuiesc, dar mai ales către o bucurie interioară prezentă tot timpul, indiferentă față de alte bucurii exterioare ce i-ar putea parveni și lui, chiar dacă tot în mod temporar.  
  
Dragostea “Eros”  
  
Dragostea din cuplu este în mod expres numai voința de ‘a da’, de a împărtăși în permanență și de a comunica în toate sferele ce o caracterizează, fiind ca un izvor nesecat de minunății. Numai de te aștepți ca dorința ta de dragoste (chiar și cea sexuală ) să fie în permanent trează, s-ar putea de fapt să găsești exact inversul expentanţelor. Rolul hotărâtor pentru a nu fi invers este - productivitatea interioară!  
  
A fi deseori se traduce prin a avea, şi nu la cea de a avea şi de a menține dargostea în interior (cu ajutorul tuturor proceselor psihice: rațiune, memorie, imaginație, atenție ș.a.m.d.) după cum ar trebui. Iar, când a fi nu devine un a voi” puternic și de nezdruncinat, atunci nici aşteptările care au venit de la început de la sine nu se permanentizează. Fără voință, promisiunile de la altar ar fi scrum!  
  
Aceasta nu înseamnă că, așa dintr-o data din anumite rațiuni (reci), ne putem înfoia în pene și să ne propunem să iubim pe cutare. Cu toate că, fără dorința inconştientă de a iubi ce vine de la sine, niciodată în cuplu (față de iubirea altruistă -philia - așa cum era la grecii antichității) nu poți iubi autentic fără atracţie, trebuind să existe acolo dorințe trupești și/sau sufletești contopite și întrepătrunse, dorințe aprige de empatie, conglomerate de afecţiuni, și multe ‘întrebări’ fără răspuns.. În eros (termenul definitor în dragostea de cuplu - la greci; aveau în vechime 4 termeni pentru dragoste!) pe lângă iubirea universală de care tot vorbim, pe lângă atracţie şi multe întrebări la care nu ai cum să răspunzi pentru ce ţi la cineva. Neînsemnând distanțarea de rațiune (iubirea este oarbă?), ca un raționament de bază, în fapt - irationament - pe baza includerii a multor rațiuni. Deoarece, însăși existența noastră este un irationament interminabil, oricât de multe raționamente i-am aduce în preajma existenţei! De aceea: A şti în iubire se materializează în primul rând prin a dărui - este condiția primordială și rațională .  
  
În iubire lucrul cel mai important este dăruirea, pentru că numai cine o oferă poate suscita iubirea reciprocă, de aceea nimeni să nu se creadă iubit dintre aceeia care nu dăruiesc!! Dăruirea este condiția îndrăgostirii puternice, a iubirii cu pasiune, a menținerii sentimentelor în cadrul iubirii mature, fiind gingășia ridurilor chiar și încântarea amintirilor pe timp de bătrânețe.  
  
În sensul percepției existenței noastre ca mister, precum acel irationament interminabil, se și spune de multe ori că atunci când suntem bătrâni depănăm și rumegăm numai amintiri, deși nu cred că-i tot timpul așa. Depănarea amintirilor pentru aceeia care se iubesc este un exercițiu bun pentru învierea și retrezirea sentimentelor actuale, ori dacă nu vine de la sine atunci actul voluntar capătă un sens deosebit, care de cele mai multe ori nu este unul rece. Actul voluntar putând fi așa, cam nu prea călduț, atunci când auzim de el în primă instanță. Deşi, sunt bătrâni care își aduc aminte de momentele fericite din cauze obiective - putând ei iubi post-mortem..ş! De fapt, mulți dintre ei iubesc mai aprig atunci; și, e trist, pentru că numai cu un efort minor îl putem iubi pe celălalt atunci pe când se află încă lângă noi. Dăruirea de prea multe ori devine măsura iubirii tale, pe lângă aceeia de sine, care astfel ar rămâne un mic copil pe lângă cea a adevăratei iubiri. Iubirea de sine este o măsură de echilibru ca să spun așa, de reconfortare cu sinele propriu cât și de ajustare cu cel universal, însă dăruirea…ea e măsura a toate în iubire fără de care poate că n-ar fi chiar nimic.  
  
Aceasta nefiind o justificare pentru aceea care dau și tot dau (fără de a i se fi cerut), adică pentru cei ce tot oferă neîntrerupt și fără măsură, asta probabil pentru a-și acoperii în fapt incapacitatea de a da ceva uman... Câte fericite copleșite cu daruri (materiale)nu sunt? Dar, în ciuda acestui fapt nici ele parcă nu știu ce le lipsește relației lor. Se știe, de fapt, cine este mai disponibil de “a da” - chiar cel mai sărac!  
  
Capacitatea de a da! Sărăcia (cea materială) de multe ori este văzută ca nedemnă azi, inumană, degradantă tocmai pentru faptul că omul sărac nu poate da prea multe (?), chiar nefiind incapabil de a da, ba dimpotrivă, orice are el poate da fără discuții prea multe și rapid, întocmai pentru a-și acoperii această necesitate interioară de a da, iar asta nu neapărat din prostie... Pe existența acestui ‘principiu mutual’, cei care au și tot doresc să aibe, datorită lui pot reuși rapid să acumuleze și să se desfete între binecuvantări ale existenței - înșelătoare desfătări, totuși... Pe naivitatea săracilor și datorită acestui mecanism inconștient al oamenilor săraci, se îmbogățesc cei care se tot înavuțesc. Însă, datorită sentimentului nealipirii de lucruri, cei săraci la propriu adună bogății în cer!! Ei sunt curați, nu știu de duble înțelesuri ale cuvintelor, de mistificări, iar unul dacă le solicită ajutorul ei pe loc îl oferă, chiar de sunt înselaţi. Până la urmă nu cei care tot înșeală și acumulează astfel, sunt cei mai fericiţi. Isus spunea că “e mai fericit este acela care dă, decât acela care primește!”, învățătura aceasta existând și mai înainte în străvechi sisteme de gândire, însă nimeni nu a spus-o atât de înțelept, chiar prin simplitate!!  
  
Bogăția interioară cu adevărat este dată de posibilitatea de a da, iar cel sărac atunci când îndeplinește acest gest, simte pe bună dreptate că este sau că devine bogat. Prin posibilitatea activă de a oferii de fapt nu simți numai măsura de a fi bogat ci și pe aceea de a deveni puternic, pentru că tot oferind primești altceva în schimb, chit că ar fi vorba doar de întărirea sufletească prin nealipirea de ceea ce-i efemer și prin dezvoltarea capacității de ați axa personalitatea numai pe ceea ce este durabil în viață. Lucrurile spirituale, sinele și sufletul este tot ceea ce-i mai durabil și transcendental față de tot ceea ce-i trecător. Este de altfel bogăția spirituală și puterea omului ce are deplină libertate și forță în a și-o exprima - automat devenind fericit în plenitudinea trăirilor. Și nu oricine dă mult poate deveni fericit prin aceasta, deoarece acel mult poate fi atât de puțin în comparație cu ce are acela care a dat mai puțin, dar mai ales comparativ cu capacitatea aceea de a oferii din inimă. Acela care a dat puțin poate că a dat tot ceea ce avea... Bogățiile materiale nu au fost niciodată răspunzătoare de fericire, ba dimpotrivă, bogatul găsind după atâtea surogate de fericire şi un confort călduț, dacă cumva nu o altă formă de pierdere a banilor a putut să-i invadeze surogatul de fericire. Apropo, oare nu v-ați întrebat de acei bogați eleganți și sclipitori pe când treci pe lângă ei de ce ridica din cap, însă nu spun prea multe… oare de ce? Deseori m-am întrebat de această atitudine, mi-am şi răspuns: ei nu vorbesc pentru că atunci și-ar divulga nefericirea..  
  
Tărie sau slăbiciune la cel care oferă? De bună seamă ofertarea dragostei presupune tărie de caracter și nu după cum se tot spune la nivel comun: ‘Vai, e de rău, m-am îndrăgostit și o să mă pierd..’ Cei slabi da, adică aceea care doar așteaptă să primească iubire (egoiştii), cu adevărat se pierd. Cel puternic, cel care a înțeles că trebuie să ofere în primul rând iubirea pentru a o avea și de a o produce în interior pentru a o simți el însuși, ca apoi s-o poată oferii, acela nu se vaită, ci tratează problema frontal, cât se poate de adecvat și matur. ‘Ştiu că dacă iubesc prea pasional mă pot arde, dar mă și întăresc pentru că focul călește ceea ce nu poate topi! Este paradoxal, însă cu cât pot capta cât mai multe în suflet și cu cât mă împânzesc mai mult adorând cât mai multe ființe și câți mai mulți oameni, mă regăsesc în tot atâtea și mă oglindesc în ele. Mă simt tot timpul pierzându-mă prin toate lucrurile de suflet pe care le iubesc, dar mă regăsesc prin ele, chiar și atunci când un regret îmi poate șopti că m-am pierdut prea mult.. de aceea mă întăresc prin tot ceea ce pierd și mă regăsesc prin tot ceea ce iubesc! Pot avea simțiri străine, nesimțite de nimeni uneori, pot face asane involuntare... dar, prin controlul păstrat prin a ceea ce a fost şi tot a ceea ce este printre acele simţiri strani şi chiar contradictorii uneori, numai așa îmi lărgesc orizonturile conștiinţei - a iubirii, de fapt!!” Deci, să fie acest lucru slăbiciune? A oferii în iubire înseamnă în exclusivitate de a da ceva din suflet, chiar ați da sufletul însuși pentru că oricum ți-l regăsești apoi mai bogat și mai puternic!  
  
 
  
Motto:  
  
-În iubire lucrul cel mai important este dăruirea, pentru că numai cine o oferă poate suscita iubirea reciprocă!  
  
Referinţă Bibliografică:
Meditaţii despre iubire şi acţiunea ei...! / Valerian Mihoc : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2594, Anul VIII, 06 februarie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Valerian Mihoc : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Valerian Mihoc
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!