CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Recenzii >  





Amprente ale unei iubiri udhrite
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Amprente ale unei iubiri udhrite  
Recenzie  
apud romanul „Egoismul unui vis”,  
semnat de scriitorul Mihai Maxim,  
apărut la editura „Semne” – 2019  
 
I. Formatarea structurii romanești. Motive și simboluri.  
 
Pornind de la conceptul artei poetice a lui Charles Baudelaire, analizând începutul și finalul romanului, constatăm existența unor „corespondențe”: autorul plasează din strategie estetică același personaj în cele două momente amintite. Incipitul scrierii îl situează pe academicianul Stelian Musceleanu în ipostaza unei personalități care își preia cu seriozitate și entuziasm postul la Sanatoriul „Dr. C.I. Parhon”. În epilog, personajul apare ca un bătrân albit de ani care mai vizitează pentru ultima dată localitatea natală Câmpulung Muscel (fără soția sa care s-a grăbit să plece dincolo). Avea o ultimă dorință ca, înainte de „plecare”, să mai audă încă o dată „glasul amintirilor”. Acestea îl revigorează, pleacă cu statura îndreptată ca în tinerețe, și dispare în anonimat: materia se incorporează în materie. A doua „corespondență” provine dintr-un joc de nume proprii: muntele (evocat de mai multe ori), Câmpulung Muscel și Musceleanu. Reapare ca și în romanul anterior ideea resuscitării prin deschiderea „ferestrelor larg deschise”, evocând trecutul, prezentul și viitorul.  
 
Romanul nu are o împărțire clasică în capitole, în care să fie incluse cursiv și logic scene/acțiuni, nenumerotate și acestea. Autorul recurge inteligent la aparent banalele „trei asterixuri așezate în triunghi”. Această tehnică grafică sugerează continuitate, flux neîntrerupt al povestirii, și sunt doar un fel de „respiro” necesar, acordat cititorului. Este ceea ce Virginia Wolf numea „între acte”, intervalul care nu este încărcat de avalanșe de fapte, ci unul în care cititorul își limpezește mental impresiile, sentimentele și emoțiile sugerate sau inculcate de acțiunea romanului. Autorul mizează pe „complicitatea”, cooperarea și îngăduința cititorului. Acesta din urmă se simte și el în ipostaza de personaj „rezidual” al acțiunii, prin aprobarea sau respingerea tacită a modului cum personajele evoluează. Secvențele romanului încadrate de cele trei asterixuri repetate, au coeziune, fiecare presupunând o continuare în celălalt pasaj. De fapt reprezintă un adevărat „înșiră-te mărgărite” al acțiunii.  
 
Nu este de neglijat și prezența discretă și totodată decidentă a „Martorului”, care e reprezentat de scriitor, receptacol al fluxurilor emoționale și sentimentale ale actanților din roman, fiind totodată cel ce dozează, fără să iasă în evidență sau să forțeze lucrurile, etapele poveștii de dragoste. „Martorul” este un personaj pe care îl intuim prezent, aproape imperceptibil în țesătura/canavaua romanului.  
 
Observăm o alternanță echilibrată și bine strunită stilistic între episoadele dedicate senectuții și cele aferente tinereții studioase și aflate sub faldurile iubirii.  
 
Desprindem, datorită perspicacității și rezonării sensibile a scriitorului la destinele personajelor principale, o serie de motive tratate atent și situate în momentele cu impact asupra acțiunii, și anume:  
 
Motivul „sanatoriului”, desprins parcă din lumea lui M. Blecher („Inimi cicatrizate”) și Thomas Mann („Muntele vrăjit”), apare obsesiv în mai multe ipostaze: (a) instituția sanatoriului, descrisă realist, ca o „capsulă a timpului”; (b) sanatoriul ca un conglomerat de „chilii” (camerele repartizate asistaților); (c) sanatoriul reprezentând „un loc exploziv al acumulării frustrărilor și amintirilor de-o viață”; (d) sanatoriul devenit „o casă și o familie”; (e) sanatoriul, loc de revitalizare sau de decădere (decreptitudine);  
 
(f) sanatoriul, mediul favorabil reveriilor; (g) sanatoriul ca „o societate în miniatură, cu regulile și tragediile sale”; (h) sanatoriul ca „un carusel al amintirilor”.  
 
Motivul destinului implacabil, evocat ca „joc al stelelor”.  
 
Motivul îndrăgostiților ca „rezonatori” ai sentimentelor.  
 
Motivul „tăvălugului” amintirilor.  
 
Simbolul „parcului” (celebrele perechi de îndrăgostiți pe alei sau aflate îmbrățișate în ambarcațiunile de pe lacul Cișmigiu), loc al confesiunii, al ivirii și consumării unor etape ale iubirii (vezi episodul „Pasajul Cupidon”).  
 
Simbolul „lalelelor” ce evocă perenitatea primenirii naturii, reînvierii și împlinirii iubirii, delicatețea femeilor, puritatea iubirii.  
 
Motivul potrivit căruia „niciodată nu e prea târziu să te îndrăgostești”; vârsta nu constituie o opreliște în calea săvârșirii și desăvârșirii dragostei. Omul are vocația iubirii, dar și a tragediei.  
 
Motivul „teiului” (narcoza iubirii), arbori ai căror flori au nu numai un efect odorizant, ci și faptul că îi transpun într-o reverie plăcută, ademenitoare pentru îndrăgostiți. Impresionantă este imaginea teilor pe bulevardul „Pardon” și grădina publică „Merçi”.  
 
Tema „umbrarului”, locul ca și poiana lui Iocan (Marin Preda) este cel al întâlnirii rudelor sau a consiliului de familie, întărind unitatea și apropierea, loc de mărturisiri, confesiuni, de evocare a evenimentelor fericite și a celor mai puțin fericite.  
 
Tema „bijuteriilor de familie” care revine în literatura română în multe creații literare de valoare („Enigma Otiliei”, „Gaițele”, „Viața la țară”). De fapt, constituie simbolul unei lumi sau societăți care a dispărut sau s-a consumat, lăsând loc nostalgiei.  
 
Este amintită și cofetăria „Lăpușneanu” de la Iași, ce amintește de celebra stradă Lăpușneanu, evocată de Mihail Sadoveanu în romanul omonim.  
 
Deosebită este descrierea unor peisaje sau locuri pitorești, ce denotă memoria prodigioasă a autorului; aproape o descriere fotografică sau cinematografică a acestora. Este de excepție puterea de evocare a unor evenimente istorice trecute dinainte de 1944 și imediat după, evocarea unor personalități politice, artistice, academice, didactice etc; scriitorul este un adevărat „ghid” prin orașele și orășelele prezentate în roman, arhitectura specifică fin de siècle și cele boierești autohtone, parcuri și grădini; viața de promenadă și protipendada locală veche etc.; mobilier, acareturi, parcă desprinse din „Scrinul negru” și „Enigma Otiliei” de George Călinescu, precum și din poemele aceluiași autor din „Lauda lucrurilor”. Întâlnim în Mihai Maxim un adevărat „arhitect” al sufletelor, atât al oamenilor obișnuiți, cât și al elitelor. De asemenea, se arată un cunoscător avizat al lumii muzicienilor și interpreților de operă. Surprinzătoare sunt două episoade în care personaje din provincie (inclusiv birjari) conversează și se comportă ca personajele lui Ion Luca Caragiale și Tudor Mușatescu.  
 
În subtext, în configurarea personajelor scriitorul a avut în vedere cunoștințe reale din cercul său de relații sau al altor cunoscuți; subsemnatul cred că au existat în realitatea un Stelu adevărat și o Netty adevărată.  
 
II. Intermezzo  
 
Nu ne propunem să redăm in extenso subiectul și desfășurarea acțiunilor din roman, nu dorim să-l „copiem” pe autor. Lăsăm libertate cititorilor de opțiune în aprecierea artei prozei autorului și a felului cum acesta dozează faptele oscilând între realism și romantism. Este fastidioasă această „cumpănă” (ca și cea de pe deal în sat), afundându-se când în apele trecutului, când ieșind la suprafață cu apa proaspătă a prezentului. În continuare, ne axăm analiza pe elementele constitutive ale romanului de dragoste.  
 
III. Aglutinarea aspectelor caracteristice romanului de dragoste  
 
Romanul are două planuri principale: cel de la început și cel de la sfârșit dedicat vieții la senectute, în rest, în mare parte rezervat poveștii de dragoste a protagoniștilor; există și momente în care cele două se întrepătrund sub imperiul amintirilor și reveriei.  
 
Parcursul amoros al vieții celor două personaje principale poate fi caracterizat ca o „probă cu obstacole”, presărată cu zeci de provocări, probleme de familie, serviciu și societate. În roman ni se reconstituie traseul iubirii celor doi, de la primii fiori ai dragostei până la încercarea de complinire și armonizare a sentimentelor și apropierii sufletești și fizice a acestora.  
 
Povestea de dragoste de la baza romanului are în mod inevitabil, ca și în romanul lui Liviu Rebreanu „Adam și Eva”, aceleași veșnic două personaje: un bărbat și o femeie, plasați în lumea modernă și nu în evul biblic. Deci avem de a face cu fizicianul Stelian Măgureanu (Stelu) și solista de operă Antoaneta Filipescu (Netty).  
 
Deși o iubire mare, cei doi eroi au o abordare diferită a acestei stări ce invadează sufletul și trupul lor, manifestând stângăcii în gestica erotică și comportamentală specifică celor atinși de Cupidon. El, un om al științei, mai introvertit, serios, ce-și dozează reacțiile și tensiunea sufletească, pare rigid și mai reținut, chiar dacă este copleșit de imaginea și prezența iubitei. („El îi găsea numai calități și convingerile lui de burlac inveterat au început să se clatine sub vraja ei.”). Ea întruchipa perfect tipul artistului, atrăgea atenția prin ținută, chip ce iradia seninătate, iubire față de cei din jur (inclusiv spectatori), fericire. („Ea, gingașă și distinsă. Artiștii sunt unicat!” Ea își mai amintea de dragostea ratată numai pentru a face comparații, totdeauna în afara prezentului: „Unde a stat acest Făt Frumos ascuns până acum?”).  
 
Esențial pentru trauma romanului este și faptul că idila lor a irumpt într-o primăvară, anotimpul iubirilor („Ce ne-am fi făcut dacă ne-am fi întâlnit iarna?”).  
 
Și-au trăit intens începutul dragostei lor, iar dialogul erotico-colocvial i-a apropiat și le-a descris baierele sufletelor: aproape o simbioză. Momentul de trecere de la o fază a iubirii în următoarea a fost acela de a-și cunoaște părinții, propunere de altfel curajoasă a iubitei. O altă etapă, este cea a pregătirilor pentru nuntă, cu toate aspectele și eforturile ce se impun pentru un asemenea eveniment notabil al vieții unui proaspăt cuplu. O nuntă modernă, și nu una tradițională, sătească.  
 
Ca în orice relație adevărată, apar și momentele de sinceritate dusă la extrem: Netty s-a aflat într-o cumpănă morală, amintindu-și episodul de la Costinești (revine această localitate din romanul anterior al autorului), unde a tot fost abordată insistent și fățiș cu avansuri amoroase, de lectorul Doru, șeful seriei de studenți. Netty nu a dorit ca ceva din trecutul ei de acest gen să umbrească evoluția relației cu Stelu și viitorul lor ca soți. Nu trebuie să intervină secretele sumbre. Fata a recunoscut cu durere că a avut temporar niște rudimente de sentimente pentru lector și s-a lăsat atrasă într-o relație care poate ar fi forțat o viitoare căsătorie. Dar Doru a dat, cum se zice, cu oiștea în gard: i-a mărturisit lui Netty că se va însura cu o altă tânără pe care a lăsat-o gravidă. Netty s-a aflat în situația de „sedusă și abandonată”. După un timp, lectorul a vrut să reia relația cu ea, invocând calvarul vieții cu noii socrii.  
 
Aceste hopuri în viața sentimentală a unui cuplu sunt inerente, dar tăria de caracter a lui Stelu a salvat situația.  
 
S-au interferat însă și umbre ale trecutului: Stelu l-a repartizarea la IFA a dat din nou de calvarul creat de Securitate ce viza implicarea nedovedită cu probe a tatălui personajului principal în acțiunile unui grup de „dușmani ai poporului”; de altfel, tatăl își ispășise deja pedeapsa.  
 
Impactul emoțional al repartițiilor la locul de muncă și al repartizării noii locuințe a creat noi emoții cuplului.  
 
Stelu a făcut, la un moment dat o greșeală de strategie în consolidarea relației cu Netty, pedalând nerealist (orgoliu) pe faptul că la el „necazurile... s-au datorat vitregiei vremurilor și răutății oamenilor, pe când la tine e vorba de talent...” Însă la Netty și-au pus amprenta „repetițiile obositoare până la epuizare”. Astfel de afirmații puteau detona sentimentele celor doi viitori soți. Emblematică e constatarea dureroasă dar realistă a lui Netty: „rolul de soție” o îngrijora; „fără regizor și fără sufleur...”; rolul pe toată viața presupune atribuții multiple.  
 
A mai coexistat și pericolul concepției lui Netty potrivit căreia ea provenea dintr-o familie mai modestă raportat la cea a lumii boiernașilor și moșierilor de care a fost legată intim în trecut familia lui Stelu.  
 
Este emblematică metaforic scena „vagonetelor suspendate”, care de fapt sugerează că în viață sunt momente în care circumstanțele sau împrejurările nefavorabile te pot face să pari suspendat temporal în plasa vieții, fiind nevoit să dai dovadă nu numai de curaj ci și de ambiția de a depăși obstacole, precum și faptul că lumea omului reprezintă doar o parte infimă a universului.  
 
Un alt impact ce ar fi putut compromite relația îndrăgostiților l-a constituit prezentarea lui Netty părinților lui Stelu: „Doamna Musceleanu se întunecase când feciorul i-a spus... că își ia o artistă. Pe vremea ei artistele erau considerate ușuratice și aventuriere, predestinate să strice casa bărbaților cu stare”.  
 
A învins trăinicia relației de iubire: „Ne iubim tată și avem încredere unul în altul”. Numai soacra are ceva de zis: „În loc să gătească și să aibă grijă de soț, merge la repetiții”.  
 
Scriitorul atinge cu grație alte laturi ale relației intime dintre cei doi viitori soți: „Surprinzând asupra sa privirea devoratoare a bărbatului încă înfierbântat... De ce se ascunde? Este toată a mea”; „Ce corp frumos ai!”  
 
Episodul scurt al reîntâlnirii lui Stelu cu Marga/Mărguța (iubita din adolescență) din Câmpulung, fiind de față și viitoarea soție, cu toată dezinvoltura și afecțiunea fetei, nu a aruncat umbre pe relația protagoniștilor. Netty a trecut totuși cu greu de acest episod (gelozia inerentă iubirii: „... impresia persistă dureros pe retină”). Stelu îi reproșa modul neadecvat, brutal de a fi comentat sfârșitul relației cu Marga, „Miți de provincie”.  
 
Intervine, normal, concordia: „Ce dulce este împăcarea între iubiți!” (iubire cu năbădăi!). Marga a rămas neconsolată și devastată de ingratitudinea lui Stelu, de încălcarea „cuvântului dat”: A răbdat totul din dragoste pentru el...; „îi venea să urle de durere”.  
 
Netty observă surprinsă lipsa totuși de experiență de viață erotică a lui Stelu, vizavi de fosta relație cu Marga: „Ce apreciază în mod special Stelu la o femeie, dacă nu i-au ajuns zece ani să descopere misterul feminin? În fond amândouă suntem femei frumoase, deosebite...” Stelu, cel ce nu era „de gașcă”, evitând pe cât posibil anturajele, însingurat și cu tendințe de visare, manifesta rigiditate chiar în perioada preparativelor pentru căsătoria civilă. Netty „a avut întotdeauna inițiativa, ea vorbea de căsătorie și făcea planuri de viitor”. Stelu „visa la o mare dragoste și... apariția artistei a fost ca o avalanșă sentimentală...”  
 
Căsătoria la starea civilă a calmat spiritele și totul se pare că s-a așezat pe făgașul planificat și dorit. A urmat periplul pe la cele două perechi de socrii.  
 
Autorul evocă locurile de lângă Bucium, locul nașterii lui Netty, apelând și la memoria românilor care au trăit și lucrat în Moldova.  
 
Un alt episod de gelozie a lui Stelu: venirea colegilor din corul operei în Moldova, a scos în evidență pe Emil Chivu, dirijorul, pe care Netty l-a plăcut cândva în perioada intrării în cor, dar relația nu a evoluat, neavând sorți de izbândă.  
 
Netty s-a confruntat și cu o situație neplăcută creată de unele foste colege care au acuzat-o de arivism.  
 
Mirii au participat efectiv la punerea la punct la Bucium („mai ceva ca Nunta Zamfirei”) a tuturor treburilor și lucrurilor legate de nunta lor. Amândoi doreau să împărtășească experiența părinților lor, în sensul că parteneriatul între soți presupune existența, cum spune scriitorul, „unui duet conjugal cu doi interpreți”.  
 
Scenele erotice sunt evocate discret și bine punctat: „Ei și ce, doar e soțul meu. De ce să nu-i spun că-l doresc?! Și a intrat în cameră așa cum a botezat-o popa...”  
 
A urmat „baletul” scrisorilor lăsate pe noptieră de către cei doi soți. Sunt descrise gesturile tandre și drăgăstoase ale celor doi tineri.  
 
Pentru faptul că era foarte bine apreciată profesional, Netty suferă de antipatia unor colege de breaslă, ceea ce îi întuneca fericirea.  
 
Netty a scăpat definitiv de complexul Doru, în schimb s-a aflat sub teroarea denunțătorilor (vezi înlocuirea abuzivă a celebrei Arta Florescu) și faptul că nu era membru de partid. Hărțuirea de către „cabala” menționată a maturizat-o și a încărcat-o, în sensul interiorizării parțiale. Acest lucru s-a completat cu veșnica invidie, dăunătoare traiectoriei profesionale a artistei.  
 
Înțelegerea perfectă între soți a determinat alungarea „norilor și norișorilor” necazurilor și obstacolelor („...el nu a vrut să-și tulbure soția cu nimicuri”). Însă soțul, fizician la IFA, a devenit un „caz” pentru Securitate (intrase la facultate cu „diplomă roșie”, cu o „apostilă a păcatului” chiar și închipuit/fabricat). Stelu a fost victima delațiunilor fortuite sau nu. Conducerea institutului unde lucrau și unii colegi adevărați au determinat luarea măsurii normale: nu exista „cazul Musceleanu”.  
 
Stelu nu a lipsit niciodată (conform promisiunii ferme) de la niciun spectacol al soției sale.  
 
Tinerii Musceleanu au fost ajutați de familie și rude să profite de o ocazie favorabilă pentru a-și schimba apartamentul repartizat cu o casă mare în Cotroceni. S-a pus în mișcare un „lanț al slăbiciunilor”, cu tot felul de aranjamente. Totul mergea bine, până un nou „hop” a apărut: nu li s-a aprobat plecarea într-o excursie prin Europa în țările membre NATO. Stelu avea interdicție și pentru a participa la unele conferințe și simpozioane vizând domeniul energiei nucleare.  
 
Supărarea a venit și pentru Netty că era exclusă de la deplasări pentru concerte peste graniță față de alți colegi.  
 
Soarele a răsărit și pe aleea lor la un moment dat: Stelu a fost avansat, Netty a primit roluri mari, cu succes sigur. Lui Netty i s-a oferit la un moment dat un contract de interpretare în străinătate, cu sprijinul dirijorului italian Giuseppe Santini de la Opera Napoli, unde va fi recunoscută ca o stea internațională a muzicii de operă.  
 
Lui Stelu, deținător de secrete științifice, nu i se permitea angajarea în străinătate, dacă nu erau asigurate garanții sigure. Netty chiar glumea: „Iubitule, dar la noi cea mai sigură garanție ești tu. Dragostea noastră!”.  
 
Un alt obstacol: deja se stabilizaseră cu casa, serviciul, promovarea amândurora; era greu de anulat tot ce realizaseră. De altfel, se opuneau și părinții pentru un astfel de pas, adică stabilirea în străinătate fie și temporar. Intervenea și presiunea „cadrelor” pentru a-i „lămuri” să renunțe. Și când te gândești că cei doi „s-au căsătorit din dragoste!”  
 
După multe tracasări și birocrație crasă, s-a aprobat plecarea sopranei Netty cu contract pe  
perioadă limitată în Italia.  
 
Despărțirea temporară a fost grea, dar „Iubirea noastră e mai puternică decât orice încercare. Eu cu atomul și cu molecula, tu, cu aplauzele”. Stelu: „Voi fi în inima ta”. Netty continuă dialogul îndrăgostit: „Nu vreau să sacrific iubirea noastră”, sunt jurăminte definitorii asupra trăiniciei iubirii lor. Ea părea parcă paralizată de teama că l-ar pierde pe Stelu și dragostea lui. Nici apropierea lor intimă nu a înlăturat supărarea inerentă.  
 
Scenele de dragoste fizică sunt atent tratate, fără exagerări sau exacerbări, cu un firesc bine gestionat de scriitor.  
 
Pe vremurile de atunci, o plecare în străinătate se traducea cu „Unde ne va duce acest tren? La libertate sau la singurătate?”  
 
A urmat odiseea italiană a lui Netty; o altă lume, un alt mediu, alți convivi, o țară a monumentelor, a artelor, a istoriei și civilizației romane.  
 
Stelu a rămas neconsolat, absent. Iubirea l-a copleșit, plasându-l într-un cocon al lui Cupidon, unde lipsa celuilalt însemna o adevărată tragedie. Soții erau legați parcă ombilical de mrejele iubirii și ale simbiozei sufletești și mentale.  
 
Ca un făcut, s-a lățit bârfa în mediile în care cei doi soți au conviețuit până la plecarea lui Netty. Au existat și tentative eșuate de a-l conturba pe Stelu: Olguța Stănescu, frumusețea institutului („ispita”), cea atrasă „de pieptul și brațele musculoase ale acestui macho - fizicianul Stelian Musceleanu”. Ispitele evocate de scriitor în acest roman amintesc surprinzător de Desdemona, tocmai rolul extraordinar interpretat de Netty. Dar este prezentată și transfigurarea sufletească a lui Stelu: „i-a trecut un fior când i-a simțit formele apetisante (ale Olguței) în brațele sale”. Totuși „asalturile feline” îi erau destul de indiferente și fără sens. Epoca modernă a mijlocit menținerea legăturii prin telefon cu Netty, artista menținându-l „în priză” și în arcanele iubirii („Noaptea ard toată de dorul tău!”).  
 
Din nou la orizont „colții” geloziei: „Italienii ăștia (dirijorul Santini) sunt meșteșugari în intrigile lor amoroase”.  
 
Până la urmă, Stelu din bărbat fidel s-a transformat într-un caracter aparent slab care cedează prea ușor: a început o idilă cu voluptoasa colegă Olga (căsătorită și ea, dar cu soțul plecat pe linie de serviciu). Au început o idilă, mascată prin tot felul de subterfugii și motivate naiv. Olga era pentru el o persoană parțial-necunoscută, dar confortabilă. Femeia a luat totul foarte în serios și cu exaltare tinerească, cu gesturi la care recurg de obicei, mai degrabă adolescentele cuprinse de primul foc al dragostei.  
 
Scena apropierii erotice a celor doi este foarte tensionată, sentimentele plutesc în aer alături de esențe de parfum și de flori. Scriitorul reușește o încadrare firească, naturală și potențată stilistic, mizând pe un dialog reușit, cu miez, esențializat. Sunt patru pagini consacrate dragostei fizice foarte reușite și de efect. Se desprinde dexteritatea și a arta de romancier a scriitorului Mihai Maxim.  
 
Stelu s-a blocat și a ieșit din reverie și din aburii sexualității, trezit fiind de telefonul obișnuit, cotidian al soției plecate. Intervine minciuna: „Cu munca mea nu prea avem prieteni.” Netty, naivă și ea: „E bine să ții legătura cu așa prieteni”. (Dar ea nu știa și nici nu intuia că unul dintre ei era un prieten-spiriduș care ar fi putut să-i strice căsnicia. Stelu se consolează parșiv și începe să judece strâmb: „Ea este mult mai expusă tentațiilor decât mine. Singură printre străini, tânără, frumoasă, în plină glorie, e râvnită de toți bărbații. Ea nu știe ce fac eu aici. Dar eu știu ce face ea acolo?!” Stelu e un soț necredincios, supus tentațiilor sau e o sincopă în judecata lui? (Și-a băgat necuratul coada!).  
 
Stelu, deși a avut remușcări, s-a manifestat ca un om slab, a cedat tentației de a continua relația cu Olga, subjugat de farmecele ei; face greu distincția între a iubi cu adevărat, profund și avea o relație sexuală pasageră, neimplicată („Numai pe Netty o iubesc. Pe Netty o am în inima.”) Olga a luat relația în serios, ignorând existența soției, și nu a mai dat atenție modificării fiziologiei corpului ei.  
 
Stelu a mai dat, la locul său de baștină, nas în nas cu Marga, fosta flebețe a lui din adolescență. Aceasta l-a tachinat și l-a ironizat pomenind de „mascalzonii” care poate îi fac curte soției aflate pe culmile carierei și succesului.  
 
La rândul ei, Netty era asaltată de complimentele fără perdea și insistente ale dirijorului Santini. Acesta din urmă a pus în aplicare o tactică de tatonare prudentă dar permanentă a terenului pentru a o cucerii pe Netty. A folosit și arma șantajului, în speță posibilitatea ca în curând contractul lui Netty să se încheie. Întrucât cântăreața n-a cedat ispitei, Santini a încercat s-o atragă prin bogăția pe care o deținea, prin confortul pe care i-l putea oferi, contracte noi, vizite romantice în Italia, insistând că e divorțat. Verdictul lui Netty a fost ferm: „Nu sunt încă pregătită” (adică să se mute în vila muzicianului).  
 
Refuzul de a se semna un nou contract, i-ar fi terminat cariera lui Netty, având în vedere orgoliul și încăpățânarea italienilor („Și cu Stelu cum rămâne, că pe el l-a exclus total din calcule?”).  
 
Invitată la restaurant, unde italianul a etalat tot ce se putea pentru a o impresiona, a antrenat-o într-un dans intenționat lasciv. Ea a făcut efortul să reziste avansurilor neortodoxe.  
 
Pentru un moment, sub farmecul nopții cu lună, ambarcațiunile care plutesc pe ape și cântecul unui barcagiu, obosită de insistențe și aerul curat, au determinat-o pentru o clipă, pe Netty să-și aplece capul pe umărul dirijorului, provocându-l s-o îmbrățișeze. Santini s-a abținut și nu a continuat cu alte gesturi tandre sau unele nelalocul lor. Netty tânjea încă după iubirea lui Stelu.  
 
Prelungirea contractului și a șederii lui Netty în Italia, nu l-au încântat pe Stelu. Cei de la Securitate au început să-l abordeze (filaj, interceptări) în eventualitatea sau posibilitatea rămânerii definitive a lui Netty în străinătate. Cu cât creștea celebritatea lui Netty, cu atât norii necazurilor se abăteau asupra lui Stelu.  
 
Netty a declarat tranșant reprezentantului ambasadei române din Italia că: „Eu nu-mi trădez patria. Eu sunt cântăreață de operă și nu comentator politic”.  
 
Ea și-a manifestat dorința să-și aducă temporar soțul în Italia, și a făcut demersuri, apelând din nou la veșnicul și nelipsitul Santini, „cel dorit de toată suflarea feminină din teatru”. Condiția a fost ca Netty să-l însoțească pe dirijor pentru a se odihni într-o stațiune.  
 
Deja lui Netty îi trecea prin gând să-i cedeze italianului („Stelu o veni sau n-o veni, doar el m-a trimis aici, dar eu după un an de zile fără bărbat simt că nu mai rezist.”) Netty a cedat și tentațiilor oferite de dirijor: viață în lux, vilă, mobile scumpe etc („Spune-mi pe nume, regina mea” îi șoptea Santini). Până la urmă i s-a dăruit italianului („Când și-a dat seama ca fructul e copt, s-a repezit sălbatic asupra ei, devorându-l cu lăcomie”). Netty a trăit o experiență erotică nouă, starea în care a intrat ca în transă fiind considerată de ea altceva decât relația consumată cu soțul.  
 
Din nou, avea o scenă demnă de pana unui trubadur provensal, scriitorul apelând la toate ingredientele scrisului romantic, senzual și exploziv.  
 
Totuși, fără a fi în temă cu situația soției în plan sentimental, Stelu a continuat demersurile de a obține aprobările de deplasare la soția sa, însă Netty nu-i mai răspundea la telefon: „Bine ca nu mai am un umăr pe care pot plânge.”  
 
De fapt, Stelu apela pentru consolare (absența și dorul după soție) la relația proaspătă cu Olguța, care dorea să-l consoleze într-o stațiune la mare. Astfel, scriitorul a mutat temporar acțiunea romanului pe litoral. Știm din romanul „Fereastră spre altădată” cât de mult iubește domnul Mihai Maxim marea și atmosfera de contopire a acesteia cu soarele și nisipul, dar și cu femeile frumoase (Ehei, nostalgii!)  
 
Opreliștea permanentă din partea barierei birocratice și securiste s-a instalat în calea relației dintre Stelu și Netty, fizicianul neprimind aprobare de deplasare în Italia.  
 
Netty a fost tulburată de această veste, dar și-a pierdut siguranța sentimentală, acoperind cu greutate ceea ce s-a întâmplat pe tărâm italian, respectiv relația cu „Giuse”. Într-un fel era schimbat evident și Stelu care îi recomandă să mai rămână la Napoli încă un an. Dar mirarea ei nu era sincera ci mimată.  
 
Netty face o constatare amară: „Prea am fost fericită. Oare m-a pedepsit Dumnezeu? Doamne, Doamne! Nu l-am mințit niciodată și acum merg din minciună în minciună”. Era prea topită după amant, acceptând compromisul, precum personajele feminine ale lui Stendhal se afla într-un impas emoțional.  
 
Apelarea frecventă de către Netty la „minciună” putea dărâma eșafodajul căsniciei sale pentru totdeauna. La minciună continuată a recurs, bineînțeles, cu brio, mai ales Santini. Promisiunile acestuia i-au tulburat luciditatea lui Netty, care fiind prea naivă accepta orice pentru a avansa în carieră.  
 
Sufletul lui Netty oscilează între cei doi poli ai atașamentului sentimental al acesteia: Stelu și Santini: „Se tot frământa pentru Stelu, dar el bărbat tânăr, frumos, viril, cu atâtea femei frumoase în institut, a plecat singur la mare?” A intuit bine: în realitate Stelu s-a deplasat la mare însoțit de Olguța. Stelu și Netty de la un timp jucau „arii” diferite, contradictorii, care i-au înstrăinat treptat. Netty a optat, „pentru că numai suporta singurătatea”) pentru vacanța italienească. După expirarea contractului nu s-au mai întors în țară. A urmat divorțul, Netty reluându-și și vechiul nume Antoaneta Filipescu.  
 
Deodată mirajul iubirii, fericirii și a tuturor încercărilor lui Cupidon au încetat. Scriitorul a readus cititorul cu picioarele pe pământ, relocând scena acțiunii romanului în sanatoriul în care își refăcea viața de senectute academicianul Musceleanu (acum bătrânul Stelu), înconjurat de oameni de aceeași stare cu el și de personalul medical cu care coabitează zi de zi. Șocul este complet: tinerețea e trecătoare, urmează haina bătrâneții, care trebuie purtată cu demnitate. Și Stelu are încă o statură demnă.  
 
Stelu se consolează cu articole din reviste referitoare la Netty, fosta cântăreață celebră de operă, care a revenit în țară.  
 
Șocul reîntâlnirii la sanatoriu cu Netty, l-au făcut nesigur pe academician, care a încercat să evite cumva inevitabilul. Totuși era pregătit sufletește pentru a o revedea. Artista tulburată a murmurat o propoziție cheie la vederea iubitului vieții sale: „Stelule, Steluțule, Steluțul meu drag...”, iar el cu un oftat „Bine ai venit, Netty. În sfârșit...”  
 
Cei din sanatoriu nu au cunoscut „enigma” tăcerii îndelungate, secretul introvertirii („carevasăzică asta ascundea Stelică și făcea pe sfântul!”) Da, pentru Netty, el a fost „sfântul”, marea ei dragoste.  
 
A fost un șoc și pentru dr. Camelia Negru, care spera într-o relație cu Stelu. A tot lansat tot felul de supoziții, subminând amintirea relației excepționale a fostului fizician cu celebra fostă cântăreață de operă.  
 
Ce dragoste conțin cuvintele lui Netty: „Soarta sau mai bine zis Pronia Cerească ne-a adus iarăși împreună și dvs. ați fost martori la întâlnirea noastră”. S-au scurs 40 de ani: „Greșeala mea, a spus Netty, cea mai mare a fost c-am renunțat fără luptă la iubire”. Lacrimile au fost tardive, dar sincere, în timp ce autorul completează melancolic: „Plângea egoismul lui sau trădarea ei? Sau amândouă?” (vezi titlul romanului). Au recuperat „clipele fierbinți petrecute împreună în anii tinereții”. Cei doi se considerau tot soți în continuare (conducerea sanatoriului dorea sa le asigure condiții optime de a locui împreună. Se gândeau la reînnoirea legămintelor, să se recăsătorească, hotărând împreună crearea unui așezământ nou denumit „Mama Netty”.  
 
Cei doi recuperau pe cât posibil, timpul pierdut, transformându-l într-un timp regăsit (amintind parcă de Marcel Proust).  
 
IV. În loc de concluzii  
 
Cu puțin timp înainte de terminarea romanului, scriitorul Mihai Maxim, mi-a făcut o destăinuire neașteptată: un cunoscut critic literar și-ar fi exprimat îndoiala că autorul nostru ar fi capabil să evoce momente erotice, respectiv să abordeze cu succes genul romanului de dragoste.  
 
Putem afirma cu toată fermitatea că într-adevăr scriitorul Mihai Maxim a reușit performanța lăudabilă de a duce la bun sfârșit un asemenea demers creator: romanul de dragoste a fost scris, există editat, are toate ingredientele acestui gen literar și permite a fi comentat favorabil. Deci, pariu câștigat! Felicitări!  
 
În ceea ce privește titlul romanului, respectiv „Egoismul unui vis”, nu încerc să-l motivez/justific într-un fel care n-ar corespunde concepției/intenției autorului. Doar atâta exprim: egoismul rațional presupune că exercitarea căutării propriului interes este întotdeauna rațională.  
 
4-7.05.2019 Tănase Grosu  
 
Referinţă Bibliografică:
Amprente ale unei iubiri udhrite / Tănase Grosu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3054, Anul IX, 12 mai 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Tănase Grosu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Tănase Grosu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!