CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Recenzii >  





GLOSE BRIENE Apud romanul „Destinul unui neam. Brienii” de Ion Pavel, Apărut la editura „Media Libro 2018”
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
GLOSE BRIENE  
 
Apud romanul „Destinul unui neam. Brienii” de Ion Pavel,  
 
Apărut la editura „Media Libro 2018”  
 
Proemium  
 
Romanul analizat face parte din categoria „cronicilor de familie” („saga”), realisto-tradiționalist.  
 
Stilul scriiturii romanești este unul pur realist, clasic, cu unele nuanțe de realism magic reflectat în aura personajelor. Este axat și pe rememorări: „amintiri pe care le credem îngropate în cimitirul anilor care tot trec, se tot duc unul după altul, lăsând urme nu numai sufletul oamenilor, dar și pe chipul lor”.  
 
Romanul constituie, de fapt, un triptic de micro-romane omogenizate printr-un „legato” determinat de relațiile de sânge ale personajelor, sentimente comune și tradiții, ceea ce impune continuitate. Un alt element de „legato” este sugerat prin „citarea” unor replici din lucrările literare anterioare ale autorului, denotând persistarea amprentelor trecutului cu laturile sale pozitive și cele dureroase. A treia latură a „legato”-ului consistă în permanentizarea formulei dialogului care susține acțiunea, impune un ritm vivace, alert, insistent și contribuie la susținerea fluxului acțiunilor și amintirilor. Rezultă deci faptul că romanul are o tentă teatrală în sens pozitiv, putând fiind transformat în mare parte într-o piesă de teatru sau transpusă pe peliculă de film.  
 
Interesante sunt numele și prenumele (inclusiv poreclele autohtonizate) ale unor personaje principale sau episodice din roman, care amintesc tradițiile și mentalitatea din satele românești în genul celor din romanele lui Marin Preda și „La lilieci” a lui Marin Sorescu.  
 
De asemenea frapantă este și asemănarea cu unele pasaje din proza lui Marin Preda unde persistă imaginea salcâmului, un simbol al permanenței, stabilității, trăiniciei, dăinuirii, sub umbra căruia sătenii se sfătuiau, acest arbore făcând parte chiar din patrimoniul familiilor (la Ion Pavel: „Copacul (salcâmul) ăsta este martorul iubirii noastre fără de noroc...”). Observăm că operațiunea de „tăiere a salcâmului” (chiar și din necesități obiective) zguduie pe termen lung suflete, destine și amintiri. Aducerea unui buștean de foc de către Ilarie, fratele Briei, a detensionat atmosfera și a fost salvat de la pieire brutală arborele sfânt al familiei: „O pală de vânt ușor puse în legănare lină crengile salcâmului care va duce mai departe partea de dragoste dintre Ion și Bria”. Ce imagine înălțătoare!  
 
Apare și gorunul (ca și la Lucian Blaga), simbol al protecției divine pentru îndrăgostiți și martorul de taină al momentelor de amor.  
 
(I)  
 
Primul capitol al narațiunii paveliene, de fapt tot un micro-roman ce poate fi citit și de sine stătător, este dominat de figura emblematică a Briei, simbolul matrix/ genitrix, stâlpul de bază al neamului Brienilor. Extrapolând în trăsăturile de caracter și conduita acestei eroine se îngemănează nuanțe/ palete ale personalității unei Vitoria Lipan a lui Mihail Sadoveanu, a unei Mara a lui Ioan Slavici și a unor figuri feminine din proza lui Ion Agârbiceanu. Impresionant personaj, în viziunea autorului configurându-se ca „bărbătoasă și iute la mânie în cumpenele cele mai grele; dârză ca un bărbat, caldă ca o femeie și cumpătată ca o mamă în inima ei iubitoare; dură ca o stâncă” etc. Dotată cu destule calități ce o recomandă ca o adevărată „personalitate” a satului, fiind recunoscută drept „moașă” și „nănașă” respectabilă. Duce o viață aspră ca orice român sărac căsătorită cu un om sărac, dar legați printr-o iubire și sentimente puternice și luminoase, cu familie închegată și unită. Deși decesul soțului, ucis în împrejurări tragice și neclare, ar fi determinat-o să se gândească la revanșă, la legea talionului („dinte pentru dinte/ ochi pentru ochi”), recurge la preceptele legii cristice adică iertarea, ceea ce reflectă înțelegerea și bunătatea sufletului ei. Astfel se explică acceptarea de a boteza un copil al criminalului, bețivul Grigore. Ceva din cele expuse amintesc de Vitoria Lipan. De asemenea, rezolvă cu tact și dreptate unele conflicte din familia sa sau unele animozități provocate de alți săteni. Acesta este, cum consemnează scriitorul, „destinul ei încărcat de mister, singularitatea personajului”.  
 
Un episod candid și plin de gingășie îl constituie resuscitarea amintirilor Briei legate de fiul cel dintâi ce a animat-o în relația timpurie cu fiul boierului Dodea, Gogu, în scena în care iubiții se întâlnesc ”sub pădurea de salcâmi”.  
 
Ne impresionează „vârtejul”, acumularea și împletirea aspectelor vieții de zi cu zi, într-un carusel al nașterii, căsătoriei, creșterii copiilor, construirea casei (a fratelui Briei), munca la pădurea boierului Dodea, inerentele decese.  
 
Atât de frumoasă și hotărâtă este ființa Briei încât acceptă căsătoria la câțiva ani după decesul soțului, cu fiul boierului, devenind „doamna Bria”, precum și alegerea unui alt destin: căutarea unei alte vieți, unui alt cămin împreună cu fratele ei Dumitrache, dincolo de munți în satul Trestioara. Impresionant este și faptul că Bria, știind o brumă de carte, o dată ajunsă în familia Dodea se transformă într-o devoratoare de cărți din biblioteca boierului. Sub pojghița aspră se întrevede latura gingașă și evident sensibilă a ființei Briei, reflectată metaforic de scriitor prin „explozia primăverii și a florilor de cireș și de cais”.  
 
La fel ca și Vitoria Lipan, în tot periplul ei prin viață, oameni și locuri din nordul și sudul Carpaților, este călăuzită sufletește de spectrul/ norna primul soț, de dincolo de moarte, cu care „se sfătuie” în taină și în gând atunci când trebuie să ia hotărâri importante. Așa cum spune autorul e vorba de „Ion, așezat într-un jilț argintiu aninat de un noruleț străveziu...”, răposatul este ”farul” destinului ei.  
 
Considerăm, fără tăgadă, că acest prim capitol este o adevărată „capodoperă” a scriitorului Ion Pavel.  
 
(II)  
 
Al doilea capitol al romanului analizat este un alt micro-roman al inițierii și formării personalității unui alt personaj important, Dumitrache, fiul Briei.  
 
Despre acesta aflăm că „vorbea puțin și muncea mult; rămânea adesea scufundat în tăcere, cu gândurile ferecate și ele în inima lui, în care se intra ușor, dar se ieșea greu” (introvertit, caracter greu de deslușit); „pare atât de singur și îngândurat; un măr pădureț, un vulcan în adormire”, neglijat aparent de Bria, care nu l-a îndrumat să se școlească cât de cât, considerându-l bun de muncă și lăsând pe seama lui să meargă la școală cu cărți și caiete primite din banii munciți de el. „Un copil rătăcit într-o pădure deasă, un copil care încearcă să-și facă drum printr-un loc pe unde nu erau păduri și nici poteci”. Tatăl l-a sfătuit mai bine să-și însușească o meserie și nu carte, căci cei ca ei „sunt proști” dacă năzuie spre o educație superioară. Dumitrache a devenit autodidact cu ajutorul sorei lui Onița. S-a școlit singur ca și Bria.  
 
Este semnificativă scena discuției Briei cu fiul ei, delicatețea și profunzimea relației mamă-fiu; acest moment este cel al „regăsirii” sentimentelor materne reverberate în sufletul „fiului rătăcit” printre greutățile vieții și ignoranța existenței în anumite epoci istorice referitoare la înnobilarea personalității omului prin învățătura. Discuția a înlăturat ”barierele” artificiale dintre cei doi. Bria și-a neglijat sentimental copiii în detrimentul iubirii și supunerii către Ion, soțul ei. Vicisitudinile vieții i-au încleștat sufletul Briei, contând mai mult lupta pentru supraviețuire a familiei.  
 
Scena de la târg, unde Dumitrache descoperă o altă lume, alta decât cea îngustă a familiei și satului, declanșează în sufletul acesteia mecanismul unei renașteri. Este tot un moment al inițierii, a contactului cu societatea, cu celelalte fațete ale existenței umane, lumea ca un teatru al beatitudinii și al tragediei umane.  
 
Caruselul/ scrânciobul („dulapul cu cai”) i-a permis stabilirea de noi relații, dar și trezirea sentimentului primei iubiri, fiorul și frământarea sufletului și trupului. Descoperă femeia, tânăra Leanca, în toată splendoarea și strălucirea ei; brusc nu se mai putea pune problema „ce era să facă fata lângă unul care doarme ca un pisoi după supt”. S-a trezit în el sentimentul protectorului/ ocrotitorului femeii, ființa slabă, în episodul luptei lui Dumitrache cu Grasu, o haidama de om și bețiv, apărând prestigiul fetei. Ne revine în memorie marasmul iubirii fără de margini dintre Ion și Florica din romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu.  
 
Alt episod interesant și în ton cu atmosfera este cel în care o horește pe Leanca, aproape s-o facă să leșine în vârtejul trupurilor. Totul se termină cu un sărut deși băiatul e timid și decent. Scena este tipică iubirii din lumea satului, precum în celebrele versuri de dragoste ale lui George Coșbuc (de altfel apar și crâmpei de versuri populare). Dansul este amețitor așa cum era cel din „Ciuleandra” lui Liviu Rebreanu. Scena se termina oarecum tragic: devotamentul și sacrificiul pentru iubire îl determină pe Dumitrache să se confrunte cu Grasu. Culmea, cei cu care intră în contact și îl ajută sunt tot din Trestioara, satul celor din neamul Briei. Ce mică e lumea! Cele întâmplate au deschis o nouă lume a afectivității pentru Dumitrache: era pe cale să se deschidă acum în cel mai gingaș și frumos boboc al lumii vii – bobocul iubirii; îmbătarea de parfumul iubirii”.  
 
De fapt, Leanca, deși o ființă blondă și angelică, făcea parte dintr-o șatră. Parcă revedem scene din „Șatra” de Zaharia Stancu. Este interesantă și povestea vieții țigăncușei Leanca, evocată romanțios. Toată vraja iubirii și ineditului mediului țigănesc se destramă brusc prin tragedia morții bunicii acestei fete, cea care a crescut-o ca o adevărată mamă.  
 
Începe apoi odiseea periplului Briei (vezi tangența cu Vitoria Lipan) în căutarea fiului rătăcit în mediul țigănesc, călare ca o amazoancă, nevoită să cedeze unui moment de intimitate cu Gheorghe Slătineanu, pentru a obține „un cal pentru un sărut!” (apropo W. Shakespeare).  
 
De dragul lui Dumitrache, „mama Bria” o „adoptă” și acceptă s-o ia în casă pe orfana Leanca, gest matern înălțător.  
 
Autorul descrie cu lux de amănunte mediul de trai din satele muntenești, menționând minuțios obiecte, lucruri, țesături, mobile, îmbrăcăminte, etc rodul muncii manuale și spiritului gospodăresc al țăranilor măgureni; ceea ce este fascinant și denotă un adevărat sentiment patriotic al scriitorului.  
 
Bria acceptă mezalianța dintre familia sa și cea a Leancăi. Sesizând ignoranța lui Dumitrache în mecanismul iubirii, mama sa îl inițiază prin cuvinte în meandrele dragostei și a comportamentului erotic. În lipsa tatălui, Bria este „bărbatul” de care are nevoie fiul ei în acest moment înălțător și delicat al vieții sale pentru a desluși comportamentul celor ce se iubesc. Vorba Briei: unul este instinctul și altul este actul conștient al iubirii fizice. După povețele ei, verdictul final a fost: „Du-te și te însoară!”, Dumitrache nemaifiind un învățăcel.  
 
În această atmosferă se înfiripă, cu o împotrivire tandră și aparentă, și iubirea Briei pentru Gheorghe, cel care o poartă pe șaua calului, „lăsându-se în voia jocului erotic al mâinilor bărbatului”. Totul este urmat de gestul amânării, tracasării și a împotrivirii mimate, pentru că, nu e așa: „Eu nu sunt căprioara și tu nu ești cerb, dragule! Ce vrei tu se va întâmpla altădată.” Ceea ce este straniu și copleșitor este prezența cvasi-permanentă a Briei atât în viața membrilor familiei ei, cât și în viziunea romancierului, eroina principală este „stâlpul” familiei și al societății în miniatura satului, pe o idee asemănătoare cu cea dintr-o piesă a lui Ibsen.  
 
Toate ca toate, dar există o taină a intimității Briei, și anume sechelele ascunse ale unei boli care o fac neputincioasă. Treptat spre finele vieții, autorul introducând, ca într-o tragedie antică, declicul suspansului și dramatismului din viața personajelor, de altfel indicând drumul firesc și natural dinspre naștere spre extincție.  
 
Este introdusă și povestea unui haiduc/ tâlhar, pe nume Vasile Spătărel, spusă de hâtrul Nea Gheorghe de pe Vârf, într-un moment în care se prezintă o adunare de cunoscuți ai Briei. Acest episod pare desprins din istorisirile megieșilor din „Hanul Ancuței” a lui Mihail Sadoveanu, povestirile ale lui Geoffrey Chaucer sau din „Decamelonul” lui Bocaccio, în tehnica povestirii în povestire, când o serie de personaje se strâng într-un anumit loc și prezintă rând pe rând diferite întâmplări cu o anumită semnificație. La povestea cu haiducii se adaugă și a întâlnirii cu lupii ca într-o proză sadoveniană.  
 
Toate aceste aspecte și tehnici romanești întăresc impresia pozitivă că scriitorul Ion Pavel este un erudit și un inițiat calificat în tainele literaturii românești și universale.  
 
Este prezentat apoi Dumitrache ca un om schimbat profund, familist convins și care așteaptă un copil.  
 
O altă imagine pitorească este descrierea obiceiului popular al deochiului, atunci când Tudor, copilul lui Dumitrache, este confruntat cu o stare rea fizică și psihică. Superb este și descântecul prezentat în roman ce amintește de bogăția și frumusețea unică a folclorului românesc, care a însoțit pe români de-a lungul istoriei sale.  
 
Bria nu scapă de spectrul fostului ei soț, dar se află în cumpănă dorind să-și reia viața; „Lasă-mă, Ioane, să trăiesc!”. Urmează scena etalării cochetăriei feminine, a femeii de la țară, recte a Briei, în fața oglinzii, aducându-ne în memorie comportamentul fecioarei din „La oglindă” de George Coșbuc, îmbătată de propria frumusețe și aflată sub vraja înălțătoare a iubirii. Bria se exprimă ca și fata coșbuciană: „Frumoasă fată, nu-i așa Gheorghe?”. Gura satului, inclusiv prieteni, îndeamnă pe Bria și Gheorghe să finalizeze relația lor. Scriitorul evocă trezirea în Bria a fiorului de fetișcană îndrăgostită, ieșind din scoica pietrificată a sufletului ca o perlă nouă, strălucitoare. Iubirea te face să strălucești! E fascinant jocul dragostei, fazele lui, dintre Gheorghe și Bria, un foc ațâțat continuu, dar boala eroinei principale minează relația.  
 
Este descrisă destul de amănunțit evoluția copilului în comparație cu a lui Onel. De asemenea este înălțătoare atmosfera când se strânge întreaga familie laolaltă.  
 
Pentru Bria, Onel devine „bucurie, slăbiciune și speranță pentru viitorul Brienilor”.  
 
Este evocată de către scriitor și foametea din lumea satelor vremii, pe fondul creșterii dijmelor nemiloase ale boierilor locali, simbolizată prin episodul „covrigilor”.  
 
Dumitrache nu mai dorește să lucreze la boier, deșteptându-se conștiința de sine, întrevede speranța de mai bine prin plecarea spre Schela Teleajenului sau spre București, optând pentru prima variantă. La prezentarea la locul de muncă se recomandă ca numindu-se Dumitrache Pavel. Aici apare sentimentul de apartenență și mândrie a scriitorului nostru semnificat de purtarea aceluiași nume cu fiul Briei.  
 
La Schela, Dumitrache se remarcă prin „cumințenie, putere de muncă și îndemânare”.  
 
Pentru a se ajunge material, ca soluție salvatoare era ca și Leanca să-și găsească un loc de muncă undeva, dar nu putea sau nu avea voință, pricepându-se decât la creșterea și educarea copiilor.  
 
Se introduce în finalul capitolului II, un alt personaj important al romanului, inclusiv ca ramură importantă în arborele neamului Brienilor: Onel, care la nouă ani deja spunea: „N-am să fiu slugă; am să fiu stăpânul meu, orice ar fi!” Se predă astfel ștafeta generațiilor neamului Brienilor.  
 
(III)  
 
Capitolul al III-lea al romanului este tot un micro-roman, având în prim plan pe nepotul eroinei narațiunii în ansamblu, respectiv Onel al lui Dumitrache al Briei.  
 
S-a schimbat ceva în concepția de viață și de educație a familiei Bria, punându-se tot mai mult accentul, în mod prioritar, pe școlarizare, cu efect benefic în viața oricărui membru al neamului, deci și pentru Onel. Din nou problema cardinală era aceea a banilor pentru susținerea școlarizării.  
 
Vorbim din nou de avansarea pe scara modernității și demnității umane, de împlinire a idealurilor și atingerea bunăstării, de formarea unui nou destin adaptat timpurilor. Primul pas: inițierea în viață și educație, descoperirea calităților, disponibilităților, năzuințelor și dorințelor de împlinire umană, socială și materială.  
 
Onel a aplicat crezul său „prin el însuși” (ideal liberal), întrucât tatăl său – deși promisese suport financiar pentru acoperirea cheltuielilor școlare – a rămas doar la stadiul de intenție, din cauza lipsurilor materiale („toți ai casei leșinați de foame...”). Remediul: băiatul a trebuit să muncească în vacanță, dar și la munca câmpului, după program.  
 
Această situație l-a determinat pe Onel inițial să nu-și facă tema la română, iar a doua zi s-a prezentat cu cinci rânduri care nu aveau nici o tangență cu subiectul recomandat, dar erau tragic de sincere și reflectau o realitate crudă (furase manualul de română de la colegul Culae pe când escaladau hoțește niște nuci): „Așa, am să mai fac până ce termin școala.”  
 
Onel de pe vârful Măgura are o revelație: vede „spectacolul vieții”, lumea nouă, necunoscută și neascunsă pentru sine a orașului Ploiești. Dincolo de frageda lui viață, descoperă o așezare diferită și spectaculoasă față de cea a satului.  
 
Onel are o întâlnire providențială cu „omul Măgurii, vecinul lupilor, al urșilor, al vulpilor și al celorlalte lighioane ale pădurii, care-și împarte singurătatea potolită doar de tăria aerului de munte, de clopotul bisericii din sat, de lătratul câinilor în amurg și de mugetul vacilor scoase dimineața la păscut.” Episodul amintește parțial o povestire vânătorească a lui Mihail Sadoveanu.  
 
Prin aceste contacte magice, se naște personalitatea lui Onel: nu mai acceptă tirania tatălui, nu mai dă înapoi dinaintea greutăților și pericolelor și este gata de ripostă chiar fizică; avea deja 14 ani.  
 
Stadiul celor 5 clase de școală i-au dat sentimentul „premiantului neamului”, „era primul și deocamdată singurul urmaș al Briei care terminase o școală.”  
 
Treptat inteligența și temperarea își spun cuvântul: Onel își reglează relațiile cu tatăl său, evitând conflictele inutile, în special, certurile dintre părinții săi. Se simte deja bărbat și solicită părintelui său să meargă la cârciumă împreună, să-și stingă amarul și să-și tempereze pornirile violente amândoi preopinenții. Onel îl avertizează pe tatăl său că mersul „la băută” nu înseamnă numai consum de alcool, ci „Să-ți țin barda să n-o ia razna!”  
 
Necazul erau tot banii, veniturile neîndestulate urmare a muncii prestate de Dumitrache la Buștenari. Aici e cazul să-l menționăm pe scriitorul Geo Bogza, care a dedicat câteva pagini de proză și versuri inspirate dedicate acestei localități și zonei petroliere din arealul Văii Prahovei (vezi „Țările apei, pietrei și focului”).  
 
Scriitorul explorează fugitiv și inspirat și lumea pestriță a cârciumilor și consumatorilor, mai ales cei nevoiași și lipsiți de speranță, unde își beau mințile cu nesocotință. În acest mediu răzbat cântecele de mahala, cele de pahar sau cu tentă umoristică (ilustrate asemeni de Anton Pann și Miron Radu Paraschivescu), fredonate de clienții piliți. De altfel, autorul citează câteva producții poetice de acest gen.  
 
Din nou intervine autorul introducând un element livresc, ca reminiscență a unei lecturi, pomenind de Cocoșilă, ce amintește de personajul oponim din „Moromeții” lui Marin Preda din poiana lui Iocan. Se observă cum domnul Ion Pavel trece cu nonșalanță de-a lungul romanului prin diverse medii sociale și întruniri ale oamenilor. Remarcabilă este și „călărirea cocoșatului” de către Mieiță, ca pe Quasimodo a lui Victor Hugo.  
 
Urmând o nouă fază a inițierii lui Onel, cea în care pleacă să lucreze ca sondor alături de tatăl său, de fapt o muncă istovitoare, „curat murdară” descărcarea țițeiului. Eroul nostru începe să regrete „curățenia” vieții de la țară și se înspăimântă de „pulberea de apă tușită din plămânii cerului peste sonde, peste batal, peste zăvoaie, peste grădini și peste capetele lor tunse chilug, rotunde ca niște tărtăcuțe”. Superbă frază în care se aglomerează sincopat metafore și comparații reușite!  
 
Apare și în cazul lui Ionel primul fior al dragostei, respectiv în preajma Gherghinei lui Gheorghe, fată blondă, veselă și sprintenă ca un înger. Acesta acceptă hârjoana și vivacitatea febrilă a fetei, precum și tandrețea.  
 
Incidentul avalanșei muntelui de steril a violentat acțiunea idilică expusă mai sus: Onel și Gherghina reușesc în ultima clipă să scape nevătămați de deșeurile răsturnate peste ei. Chiar dacă amintește episodul parțial de povestea lui Bozan a lui Alexandru Sahia, lucrurile sunt diametral diferite în primul rând ca mediu de lucru (muntele de steril față de fonta topită), iar efectele accidentului nefericit sunt mult diminuate în cazul eroilor noștri (afectarea ușoară a picioarelor) față de ghetele de oțel care au distrus picioarele lui Bozan.  
 
Întâmplarea parțial nefericită a avut și un final amuzant și neașteptat: descoperirea de către Onel a intimității feminin, nuditatea trupului Gherghinei, care i-au produs un șoc firesc și fiori. Pentru a se spăla de steril, Gheorghe cu nonșalanță și-a dezvelit trupul până la brâu la rândul său. Onel a avut parte, așa cum scrie autorul, de „întâlnirea cu frumusețea nudă a unei fete”.  
 
Iubirea înfiripată a avut un final tragic totuși: rănile fetei s-au infectat și-au condus la amputarea unui picior, determinând părinții fetei să interzică orice contact cu Gherghina. Colac peste pupăză, chirovnicul l-a concediat pe Onel prin desființarea locului de muncă. Și totuși fata a decedat după un an nu de rănile suferite, ci de febră tifoidă.  
 
Șocant din lumea întunecată a exploatării țițeiului, Onel a revenit în satul natal, căutând să lucreze cu ziua.  
 
Se întrevede apoi o tragedie națională, respectiv declararea războiului din Balcani.  
 
Excepțională este această alternanță pe care o realizează autorul între evenimentele curente ale vieții cotidiene vesele sau triste și cele întâmplate în țară, ce afectau pe toți românii determinate de conflictele internaționale.  
 
Adulții, precum Dumitrache, nu acceptă conflictele belicoase, în schimb Onel caută să le înțeleagă rostul: „Mai săraci, dar mai mândri, tată!” (patriotism naiv adolescentin).  
 
Urmează declanșarea războiului anunțată de sunetul lugubru al goarnei lui Nea Tache și imobilizarea. O adevărată tragedie pentru familiile celor ce pleacă în luptă. Dumitrache, tatăl lui Onel este convocat pentru mobilizare în vederea trimiterii pe front. Familia este împărțită în două de vitregia vremii: tatăl în război, iar frații Onel și Tudor la sondă. Dumitrache revine de pe front destul de repede, afectat de holeră, războiul lăsându-l fără chef de viață, pesimist și taciturn.  
 
Intervine din nou Bria repartizându-i pe copii în casele pe care le deține familia, acordându-le mai multă independență. Singurul care făcea figură separată era Onel, care se considera „lider de familie, ambițiosul familiei”, fiind de neclintit, de neînduplecat frizând încăpățânarea și rigiditatea, „selectiv și radical”.  
 
În 1916 vine și rândul lui Tudor, fratele lui Onel să se însoare. Atmosfera în familie s-a mai calmat și s-a instaurat o ușoară bunăstare („apele au intrat în matcă”). Din nou Onel și Dumitrache sunt incorporați la Homorâciu lângă Teleajen, dând piept tuturor grozăviilor și ororilor vipiei războiului, inclusiv tifosul.  
 
Se produce evenimentul tragic pentru România: „umilirea armatei române și durerea oamenilor plecați în bejanie pe drumul apocaliptic de refugiu” spre Moldova.  
 
Un alt moment memorabil al romanului și care exemplifică intimitatea lui Onel cu natura, respectiv monologul său cu juncanul Codalbu pus în jugul carului.  
 
După război, Onel devine jandarm în Basarabia, revenită la patria mumă. A dat de un mediu necunoscut, vitreg, neadaptându-se cu oamenii loi. Apoi se întoarce în sat, unde „nu era iubit și nu iubea”.  
 
O altă scenă simbolică: întâlnirea cu necoapta Mariuța, care a fost mușcată de șarpe, Onel extrăgând cu gura otrava etc. Totul pare desprins dintr-o pictură de Cranah cel Bătrân, evocând pe Adam și Eva, și șarpele. Nu durează mult și această apropiere de o femeie înlesnește pătrunderea lui Onel în universul iubirii adevărate. Ne întrebăm a câta scenă de dragoste este aceasta pe lângă cele destul de multe înserate în roman? Scriitorul are și calități de poet.  
 
Mariuța devine obiectul disputei dintre pretendentul Onel și Bulumete, care se rezolvă parțial prim împărțirea de pumni, finalizându-se cu amenințări cu pistolul.  
 
Scriitorul ne descrie din nou un eveniment important pentru socializarea din sat, și anume hora tradițională urmată de nemuritorul vals.  
 
Onel caută din nou gâlceava, nepermițând nimănui sa se apropie de Mariuța, amenințând că face moarte de om. Renunță în ultima clipă și este iertat de șeful postului de jandarmi. Cu toate acestea, Mariuța îl refuză constant, mai în serios, alteori jucăuș și amuzant. Interesant că rezolvarea conflictului este umbrită de faptul că amenințarea cu pistolul s-a produs, Onel trăgând un foc, iar Mariuța a leșinat. Ceea ce părea o simulare era de fapt o strașnică sperietură, rochița fetei era totuși găurită de un glonț rătăcit dar care nu i-a atins corpul. Pe parcursul îngrijirii sale de către surorile lui Onel, fata acceptă să se mărite cu acesta.  
 
S-a oficiat căsătoria, urmată peste ani de apariția altor copii, nepoți ai Briei. Onel a rămas un om sever cu semenii, comportament dobândit parțial de la tatăl său.  
 
Blazonul familiei a rămas același: „copii mulți, leafă mică, pământ puțin”.  
 
În continuare, Onel rezistă tentației de a fi atras în mișcarea legionară, gândul lui fiind acela de a-și completa studiile. A fost apoi cooptat în Partidul Comunist.  
 
Ultimile pagini ale romanului rememorează câteva crâmpeie din destinul unor membrii ai neamului Briei, după terminarea războiului și tăvălugul activismului politic comunist. Onel s-a retras din partid in 1953.  
 
Apoteotic și concluziv, scriitorul consemnează în final că „neamuri ca al Brienilor au mai fost, mai sunt și vor mai fi”.  
 
Apreciem că romanul domnului Ion Pavel este unul incitant, mozaicat (ca o tapiserie în culori tari și altele pastelate), cu majoritatea episoadelor pline de originalitate și autenticitate. Calitățile scriiturii le-am descoperit și evidențiat pe parcursul lungii noastre analize. Împărtășiți cu mine farmecul parcurgerii acestei opere literare, urându-vă lectură plăcută și instructivă.  
 
Textele citate în cadrul recenziei, încadrate în ghilimele, sunt preluate din romanul domnului Ion Pavel. (n.n.)  
 
06-07.12.2018 Tănase Grosu  
 
Referinţă Bibliografică:
GLOSE BRIENE Apud romanul „Destinul unui neam. Brienii” de Ion Pavel, Apărut la editura „Media Libro 2018” / Tănase Grosu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2903, Anul VIII, 12 decembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Tănase Grosu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Tănase Grosu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!