CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Fantastic >  





LA MARGINE DE LUME - ROMAN
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
   CAP. XIV - CIORNA 
  
   Primăvara îi găsi pe cei doi tineri mai uniți ca oricând. Odată cu trecerea timpului, trăirile lor sufletești erau tot mai consolidate. Se cunoșteau mai bine unul pe celălalt, știau de acum ce-și dorește fiecare din partea celuilalt partener. Probleme de serviciu nu existau. Se integraseră ușor în colectiv. Pamfil avea pe unii dintre subordonați chiar mai vârstnici decât el, asta ne știrbindu-i cu nimic din autoritatea funcției, sau cea a gradului. La rândul ei Maria chiar dacă nu avea experiență în munca cu cei mici, practica efectuată în liceu pe la diverse grădinițe, o ajutase să se acomodeze mai ușor. 
  
   Doar veștile de acasă o nemulțumeau. Boala tatălui nu se agravase dar în cazul lui niciodată nu puteai să știi ce putea apare la un moment dat. Și-ar fi dorit să le facă o vizită dar aveau nevoie două zile libere în plus ca să rămână măcar patruzeci și opt de ore cu ei. 
  
   Hotărâse cu Pamfil să solicite câte o permisie de o săptămână și să meargă la părinții ei. Așa le va mărturisi că sunt împreună și că sunt fericiți. O mărturisire făcută chiar și mai târziu, poate fi iertată dacă vor afla cât de mult se iubesc. Doar și ei au fost cândva tineri. Așa că fiecare la rândul său a discutat cu șefii ierarhici să li se ofere o permisie de o săptămână, din viitorul lor concediu de odihnă. 
  
   La Pamfil nu erau probleme, avea cine să-l suplinească, iar pentru Maria va găsi directoarea o variantă ca cineva să-i țină locul. Cum s-au descurcat până la venirea ei, o săptămână nu va fi capăt de țară cum se spune, se vor descurca și acum. 
  
   Fără ca măcar să-i anunțe, într-o după amiază de martie, când școlile și-au închis cursurile pentru vacanța de primăvară, cei doi tineri coborau din tren în halta satului de care aparținea și casă părinților Mariei. Pentru Pamfil mersul pe jos până la casa de la marginea lumii, cum îi plăcea Mariei să se alinte, nu a constituit o mare problemă, fiind obișnuit cu mersul pe jos încă din timpul acţiunilor de antrenament militar. Acum de când era la atelierul de reparații și revizii, nu prea mai ieșeau pe teren. Mereu trebuia cineva să fie acolo pentru a interveni în caz de nevoie. Doar Maria se văicărea din când în când că o dor picioarele. 
  
   - Nu vrei să mă iei în brațe? scâncea ea alintându-se. Nu mai pot și uite cât mai este până acasă. După curba din deal începe să se vadă și casa noastră. 
  
   - Te iau cu plăcere, dacă duci rucsacul cu bagaj în spate. 
  
   - A, nu, este prea greu, se tot alinta ea, lăsându-se pe umărul bărbatului. 
  
   - Bine atunci. Facem un popas să așteptăm poate trece vreo mașină să ne ia și pe noi? 
  
   - Aici? Doamne ferește! De unde mașini? Nici măcar o căruță care să meargă la canton după lemne nu găsești, dar mite o mașină. 
  
   - Atunci, așteptă aici, duc bagajul la câţiva zeci de metri și vin să te iau în brațe. 
  
   - Da, dar dacă vine... lupul și mă papă? Știi ce a pățit bunicuța din Scufița Roșie! 
  
   - Pe tine nu te papă că ești prea frumoasă pentru el. 
  
   - Aha, doar pentru el nerușinatule. Pentru tine nu mai sunt? Am să te spun lui mama. 
  
   - De ce? S-o mănânce pe ea în locul tău? 
  
   - Ce obrăznicătură de bărbat mi-am găsit și eu, continuă Maria jocul care o amuza atât de tare, mimând o jelanie ca pe la ei prin sat la înmormântări. 
  
   - Gata, lasă că vorbesc eu cu el să nu mai mănânce pe nimeni și dacă tot îi este foame, să mă mănânce pe mine. 
  
   - Și eu cui rămân? Nu-ți este milă de mine? 
  
   - Nu știu. Lupului. Să te ia el de soție. Crezi că nu i-ar place la cât de drăguță ești? 
  
   - Urâtule! Ești urât ca el. Numai drăguță? Mhââ... mimă ea plânsul. 
  
   Așa se distrau cei doi tineri ca să le treacă timpul mai ușor, până să ajungă la casa pădurarului. Nici nu au simțit când le-a trecut vremea și și cei doi kilometri, iar la prima curbă a șoselei pietruite, un fel de drum forestier, că doar de acest departament al Ministerului Silviculturii și al Pădurilor era construit, a început să se vadă acoperișul cu șindrilă din lemn de stejar îmbinate între ele, înnegrite de ploile sau zăpezile căzute dea lungul zecilor de ani de când fusese ridicată casa. 
  
   Văzând-o, Mariei începu să-i crească emoțiile. 
  
   - Pamfi, măcar o telegramă puteam să le trimitem, să le spunem că sosim, mai spuse ea cu teamă în suflet la cum le va fi primită de către părinți sosirea. 
  
   - Poate că-i mai bine așa. Fiind surprinși, numai au cum să reacţioneze altfel. 
  
   - Cum? 
  
   - De unde să știu eu ce pot gândi părinții tăi când mă vor vedea și pe mine? 
  
   - Crezi că eu știu? 
  
   Nici nu trecură zece minute și erau în poarta casei. Începuse să se însereze. Deja razele soarelui se ascunseseră în mijlocul pădurii să se odihnească, pentru ca a doua zi să se ridice peste vârfurile înverzite cu o și mai mare voioșie. 
  
   Maria ridică cercul care strângea parul porții de stâlpul de susținere al gardului de care era prinsă și-i făcu loc lui Pamfil să intre în curte. 
  
   - Poftim bărbate, intră să-ți cunoști socri. 
  
   - O doamne! Mi-am făcut cruce cu limba în gură să ne fie bine. 
  
   - De acum cu Dumnezeu înainte! Decretă și ea pe deplin emoționată. 
  
   Urcară treptele ce duceau la verandă și Maria bătu la ușa de la intrarea în holul casei propriu zise. Știa că este deschisă dar nu avea pur și simplu curajul de a mai face un pas până nu va fi invitată să-l facă. 
  
   - Dar carele ești acolo de nu intri, auzi vocea mamei venind de undeva din interior? Intră că-i deschisă, bătu-o-ar focul de ușă că nu o mai închide nimeni. 
  
   Inima Mariei era la un pas de a se opri, sau de a face explozie. Când ușa se dădu la o parte și se văzură mamă și fiică față în față, uimirea a fost atât de mare, încât mamă-sa a făcut un pas în spate gata să se prăbușească de emoție. 
  
   - Mamă, sunt eu, Maria, fiica ta. 
  
   - Bărbateee... a veenit fata, mai apucă ea să zică și alunecă la pământ. 
  
   Pamfil care aștepta la rândul său emoționat și discret după ușă, aruncă rucsacul cazon încărcat cu bagajul de călătorie și se repezi s-o ridice pe bătrână. Aceasta își revenise imediat și dădu să se ridice singură. 
  
   - Tu cine mai ești maică? Doar nu... 
  
   - Lasă mamă că vorbim în casă, acum hai că te susțin eu, sprijină-te de mine. Vezi ce puternică am devenit? 
  
   - Bătu-v-ar norocul, de ce mamă nu ne-ați spus că veniți? 
  
   Din câțiva pași deschiseră ușa camerei unde dormeau gazdele. Aveau fiecare patul lui. De când Matei se îmbolnăvise, au fost nevoiți să mute încă un pat în cameră, să-l poată supraveghea dacă ar fi avut nevoie de ceva, dar totuși să fie și singur în patul său, devenit acum un pat de suferință. 
  
   Revederea dintre fiică și tată ar fi greu de descris. Nici autorul acestor rânduri nu le poate retrăi alături de ei. Lacrimi, vorbe de iertăciune și de regret, plâns din partea tuturor. Doar Pamfil stătea stingherit în dreptul ușii, cu rucsacul pe umăr, ne având curajul să-l lase jos. Era un tablou prea emoționat și greu de privit. Mamă și fiică plângând la capătul patului, cu părintele și soțul în brațe, de parcă și-ar fi luat la revedere pentru totdeauna de la el. După cum arăta, acest lucru nici nu era prea departe. 
  
   - Tătucul meu, dragul meu tată și tu mamă, vă rog să mă iertați dacă am pus mai presus decât iubirea voastră pe cea pentru el și atunci Maria se întoarse cu fața spre ușă și-l arătă pe Pamfil drept ca un stejar, cum stătea emoționat cu rucsacul coborât în mână. El este ginerele vostru și soțul meu, iar voi veţi fi și părinții lui cum veți și bunicii viitorului nostru copil. Acest ultim anunț îl surprinse și pe Pamfil care habar nu avea despre eveniment. Nu-l aflase pentru că nici Maria nu era sigură de el, dar cum aflase și i se confirmase de către doctorița grădiniţei, a ținut să-l spună aici ca pe un eveniment pe care ea și l-a calculat că va uni și mai tare pe toate cele patru persoane din încăpere. Ce bunic poate refuza apariția unui nepot sau nepoată? 
  
    Matei cu ochii încărcați de lacrimi se tot ștergea pe față cu colțul cearceafului dus la ochi cu mâinile sale descărnate, să-l poate distinge mai bine pe cel ce stătea nemișcat lângă ușă, de parcă era pregătit s-o ia la fugă dacă s-ar fi întâmplat ceva. 
  
   - Dă-te mai aproape măi băiete, să te văd și eu. 
  
   - Bună seara! Spuse timid Pamfil făcând câțiva pași spre grupul de lângă patul bătrânului. De fapt ei nu erau bătrâni ca vârstă, Matei având puțin peste cincizeci de ani. Era îmbătrânit de boală, de efectul citostaticilor suportate, care au săpat urme adânci pe fața lui chinuită de durere. 
  
    Matei îl privi moment de câteva clipe și își mută privirea spre fiica sa. O fixă pătrunzător și întrebător, privire care puteai să o interpretezi și ca o acuză, dar și ca o înțelegere. 
  
   Îi făcu semn cu degetul tânărului și când acesta se apropie de pat, îi luă măna umezită de transpirația emoțiilor, apoi o luă și pe a Mariei și le puse una peste cealaltă. 
  
   - Dumnezeu să vă ajute! Apoi le eliberă mâinile și își îndreptă privirea spre fereastră. Ce era în mintea lui nimeni nu putea să știe. Se bucura, sau se împăca cu gândul că a apucat să-și vadă fiica, chiar și ginerele. El nu mai putea schimba nimic. Nici măcar în viața lui, dar în a celor doi tineri care peste câteva luni vor fi trei. Nu va mai apuca să-și vadă nepoții și să-i strângă în brațe. De acum știa că și-a încheiat misiunea pe pământ. Uite că putea să se împace și cu Dumnezeu. Dacă i-a adus fiica acasă în ultima clipă, înseamnă că există. 
  
   -”Iartă-mă Doamne dacă Ţi-am greșit și-Ți mulțumesc că mi-ai adus astă seara fata acasă”, gândea el îndreptându-și ochii spre fereastra unde știa că-i răsăritul.” De acum mă voi duce și eu la locul meu, cu inima împăcată”. 
  
   Matei devenise absent la tot ce se întâmpla în camera lui. Era liniște. Doar perdeaua i se părea că se mișcă și că cineva este ascuns după ea. ”O fi vântul? Dar cum mișcă perdeaua, fereastra este închisă”? Nu-și mai bătu capul cu cine putea fi ascuns după perdea și a cui umbră se profila sub ea. De fapt era umbra corpului lui Pamfil postat în dreptul luminii becului, formând o pată întunecoasă pe perdea, umbră care suferindului i se părea cu totul altceva. 
  
   Maria și cu mamă-sa își povesteau cât puteau și ce puteau din cele întâmplate de când nu s-au mai văzut. 
  
   - Mamă, voi veniți de la drum lung, vă este foame, își aminti Elvira. Haideți la bucătărie să vă dau ceva de ale gurii. Am tăiat astăzi o puică să-i fac lui tactu o supă, le mai spuse ea tinerilor. 
  
   - Lasă mamă că nu ne este foame, se scuză Maria rușinată, cu toate că avea o foame de lup, cum s-ar zice. Doar se jucase de-a lupul flămând și pe drum cu iubitul ei soț, de acum viitor tătic. 
  
   Elvira împingându-i de la spate îi scoase pe cei doi din cameră. 
  
   - Hai măi băiete, lasă și tu traista aia din mână că nu ți-o fura nimeni. Cum zici că te cheamă? 
  
   - Pamfil doamnă! 
  
   - Auzi! Mie să nu-mi spui doamnă. Eu de acum sunt mumă-ta dacă mi-ai luat copila de lângă mine fără să mă întrebi. Dacă ăl bătrân v-a dat binecuvântarea, o aveți și pe a mea, așa că acum sunt și mama ta. 
  
   - Sărut mâna mamă, spuse și Pamfil emoționat și-i prinse mâna Elvirei ducând-o la buze și sărutând-o. Vă mulțumim. Noi ne iubim cu adevărat. 
  
   - Da? Și părinții tăi ce-au spus? 
  
   Această întrebare îi cam încurcă pe cei doi tineri. Ce puteau răspunde? Că nu știau nici ai lui nimic cum nu au știut nici ei și că de fapt nu sunt căsătoriți cu acte? 
  
   - Ai mei? Ce să spună?... Ca și dumneavoastră... 
  
   - Hai mamă, ziceai că ne dai ceva să mâncam, o luă Maria de umăr pe mamă-sa și o îndreptă spre plita unde erau oalele cu mâncare. Ce mai ai în afară de supă? Îmm este cu tăiței de casă! folosi ea o strategie ca să-l scoată pe Pamfil din impasul mărturisirilor. 
  
   - O Doamne ferește, doar nu m-oi duce până la magazin patru kilometri dus-întors pentru o pungă cu tăiței. Am o supă așa cum îți plăcea ție să-ți fac când veneai în vacanță. 
  
   - Hmm... abia o aștept și Maria își sărută mama pe frunte. Sărut mâna. 
  
   - Hai băiete, ia un loc la masă. Mamă unde l-ai găsit așa rușinos? Doar ziceai că-i militar. 
  
   - Da mamă, este militar, subofițer. 
  
   - Să fie sănătos. Și cum vă este la Buzău? Aveți tot ce vă trebuie? 
  
   - Avem mamă, momentan tot ce ne trebuie. Doar că suntem departe de voi, în rest nu ne lipsește nimic. El cu mașinile lui, eu cu piticii mei la grădiniță. 
  
   Cele două iar se puseseră la taifas că doar nu se văzuseră de la sfârșitul vacanței de primăvară de anul trecut. Aveau ce-și povesti. Pamfil după ce servise masa alături de Maria, asculta liniștit la ce-și povesteau cele două femei intrate acum și în viața lui. Afla astfel multe noutăți despre care habar nu avea din tainele familiei în care a intrat. Era o liniște monumentală. Becul nu făcea față cu lumina pentru toată încăperea bucătăriei. Existau colțuri unde se profilau umbrele celor două femei care își povesteau în șoaptă cele ce li s-au mai întâmplat de când nu s-au mai văzut. Mai mult, Maria era pusă la curent cu evoluția bolii tatălui său după operație, cum s-a agravat și cât de greu i-a fost în tot acest timp. 
  
   Timpul se scurgea ireversibil. Cele două uitaseră de Pamfil care moțăia pe scaunul lui, legănat de șoaptele femeilor. Tot Elvira fu cea care își reveni când aruncându-și privirea îl văzu pe Pamfil cum se chinuia ca somnul să nu-l doboare. 
  
   - Haideți mamă în camera ta să vă culcați. Sunteți oboșiți de pe drum. Uite cum se chinuie bărbată-tu să nu adoarmă. 
  
   - Bine mama, mai vom vorbi și mâine. Stăm o săptămână și abia ce am sosit. 
  
   - Camera ți-a rămas cum ai lăsat-o. Nici nu-mi venea să mai intru în ea, să nu mă podidească plânsul. O fi praf peste tot. 
  
   - Lasă că vom face noi curat mâine. Fugi de te culcă că ești obosită și uite ce târziu s-a făcut, spuse ea uitându-se la minusculul ceas primit de la tatăl său la aniversarea majoratului. 
  
   Se despărțiră fiecare îndreptându-se spre camera lor. 
  
   Cei doi tineri nici nu apucară să intre bine în încăpere când auzi un țipăt de disperare care despică liniștea ca o bardă bine ascuțită un trunchi de copac. Țipătul parcă se lovise de marginea pădurii din apropiere și se întoarce în casă cu mai mare intensitate. Ca un țipăt de bufniță în plină noapte. 
  
   - Matei......, 
  
   Când cei doi tineri speriați, au dat buzna în camera părinților, o găsi pe mamă prăbușită peste un corp inert. Matei murise împăcat că a reușit să-și revadă fiica chiar și în ultima clipă din trecerea lui prin viață. Acum plecase să se împace definitiv cu Dumnezeu pe care nu-l iubise atât cât poate ar fi trebuit s-o facă. 
  
   Pamfil și Maria nu au fost nevoiți să solicite prin telegramă prelungirea permisiei, deoarece tragedia s-a întâmplat chiar în prima zi a sosirii lor. Au avut timp să participe la obiceiurile ortodoxe de înmormântare și să se întoarcă la timp în unitate. 
  
   Elvira ar fi vrut să-și înmormânteze soțul în curtea casei, dar nu i s-a permis de către autorități. Dorea să-l aibă lângă ea, să-i vorbească în fiecare zi și să se sfătuiască cu el când nu mai știa cum să se descurce. Așa cred cei ce au trăit cu partenerul o viață în iubire. Că nici după moarte nu te desparți de cel drag, fiind mereu cu el în gând și în suflet. Acum să ajungă la cimitir trebuia să străbata de fiecare dată când se ducea, aproape trei kilometri. 
  
   Odată întorși la Buzău, viața tinerilor a intrat în normalitatea unei conviețuiri cu nimic mai deosebită de a altora la fel de tineri ca și ei. Doar poate că iubirea dintre ei le era diferit. 
  
   Maria nu putea să nu se gândească la dispariția prematură a tatălui. Dar cum timpul este cel care vindecă și rezolvă orice problemă, oricât de grea ar fi și în cazul lor, grijile s-au mutat spre sarcina de acum vizibilă a Mariei. 
  
   Mama ei a rămas singură să-și îndeplinească obiceiurile de pomenire a celui dipărut. Pe parcurs au să vadă cum vor evolua toate acestea. Dacă va da naștere copilului, vor avea șansa să li se atribuie și lor un apartament nou. Se construiau două blocuri din fondurile armatei, destinate cadrelor militare din unitatea lor și de ce nu ar putea să devină și ei beneficiarii unei asemenea locuințe ce se atribuiau doar familiilor? Au și depus cerere în acest sens. Dovada era vizibilă că vor fi trei persoane, prin burtica Mariei, deci momentan un alt document nu mai era nevoie să atașeze la cerere. Dacă vor avea bucuria să se numere printre acei fericiți ce se vor muta în casă nouă, o vor aduce și pe mama Elvira la ei, s-o ajute la îngrijirea fetiței. Aflase de la ecografie că vor avea o fetiță. 
  
   Timpul trec ireversibil. El nu așteaptă pe nimeni, fie că este sau nu pregătit să-l întâmpine. După nașterea Danielei, (așa i-au pus numele fetiței lor, pentru că au vrut să-i poarte numele mamei lui Pamfil), într-adevăr au avut șansa de a primi o casă nouă, unul dintre apartamentele cu două camere. 
  
   Comandantul unității, ca să nu existe suspiciunea că unora li s-au dat apartamentul preferențial în privința etajului sau a poziției, când a fost să li se înmâneze actul de repartiție, a hotărât să fie trase la sorți de către beneficiari și cum le va fi norocul, așa vor primi locuința, fie la parter, etajele inferioare, sau la ultimul etaj. Nimeni nu a avut ce comenta în această situație. 
  
   Pamfil a rugat-o pe Maria să fie ea cea care să tragă biletul. 
  
   - De ce eu? 
  
   - Pentru că tu mereu ai fost norocoasă. 
  
   - Când am fost eu norocoasă? 
  
   - Când mai întâlnit pe mine, spuse el sub formă de glumă, s-o necăjească pe soția lui. 
  
   - Îngânfatule! De ce nu ar fi invers? Uite ce fiică frumoasă ți-am dăruit. Și apoi dacă nu te alegeam eu cine știe cu cine erai acum însurat, sau dacă erai? 
  
   - Vezi că recunoști că m-ai ales pentru că.... 
  
   - Niciun că! Te-am ales pentru că te-am ales și gata. Vezi că plânge fiică-ta. Poate vrea să fie schimbată. Te pricepi? 
  
   - Dacă va fi nevoie învăț. Nici tu nu ai știut la început. 
  
   - Să crezi tu. Dacă ai ști câte păpuși am înfășat la cursuri.... Ne-au învățat tot ce este legat de cei mici, nu numai pedagogie, cântece și poezii. Chiar și de ce plâng uneori aparent fără motiv cum face acum. 
  
   - Și de ce plâng? 
  
   - Apar tot felul de cauze atât de sănătate, de foame, că trebuie schimbat, colici și tot așa, pe care nu ai cum să le intuiești dacă copilul nu ți le-ar sesiza prin scâncet sau plâns. 
  
   - Aha, interesant! Deci așa rămâne! Tu tragi biletul câștigător. 
  
   - Dar să fim bine înțeleși. Fără să-mi reproșezi că am tras etajul de sub acoperiș, sau cine știe ce poziție pe nord sau colț. 
  
   - Nici vorbă, eu am încredere în șansa ta. 
  
   - Bine atunci, așa va fi. 
  
   Când a sosit ziua repartițiilor, toți cei cărora li s-au aprobat dosarele de locuința, s-au strâns în sala de festivități a unității și cu emoția fiecăruia după starea sa psihică, ascultau explicațiile șefului spatelui, (cum se numește în armată serviciul administrativ), privind regula extragerii biletelor. Erau două blocuri a câte două scări și patru etaje plus parterul. Se va trage în ordinea alfabetică a numelui de familie. Când fiecare își va auzi numele, va extrage din urnă un bilet pe care scrie blocul, scara si apartamentul. Când a ajuns la numele lui Pamfil, Maria care era cu fetița în brațe, i-a plasat-o tatălui și cu încredere s-a îndreptat spre urna asezată pe o masă. Era destul de emoționată, dar încrezătoare că va trage un bilet norocos și așa a și fost. A extras biletul cu apartamentul șapte de la scara A, etajul unu, din blocul numărul unu, deci cu fața spre soare după cum era orientat blocul. Asta da noroc, își spuse singură. Nu tu capăt de bloc cu pereți reci iarna, nu tu nord fără soare ziua, nici de urcat patru etaje. Ce vrei mai mult de atât? 
  
   De data aceasta în noua casă nu mai erau nevoiți să folosească dotările din camerele de nefamiliști ale așa ziselor garsoniere, ci fiecare își va mobila apartamentul după cum dorește și posibilitatea financiară. 
  
   Când fetița a împlinit vârsta de un an erau mutați în apartamentul cu numărul șapte pe ușă. Era și motiv de a organiza o petrecere la care să poată participa și toți bunicii Danielei împreună cu nașii de botez care era familia comandantului său de companie. Ei nu aveau copii și și-au dorit astfel să fie legați sufletește de cineva atât de mic. Așa s-a creat și ocazia ca mama Elvira să-i cunoască părinții lui Pamfil. Erau din județe limitrofe dar totuși departe unii de ceilalți și mai ales de copii lor. 
  
   Pentru o perioadă au stabilit ca bunica maternă să rămână la Buzău. Și așa nu mai avea motiv să se întoarcă acasă. Nu mai putea să facă față distanței până în sat să se sprovizioneze cu cele de trebuință traiului. Terminase și cu obiceiurile de pomenirea morților de un an, deci nimic nu o mai reținea în casa de la marginea pădurii. A închis tot, cele câteva găinușe ce le mai avea le-a tăiat și le-a adus la Buzău pentru petrecere. Zicea că acela era darul ei pentru tăierea moțului nepoatei, cum se obișnuiește la români când copilul înplinește vârsta de un an. De acum avea cui i se dedica. Creșterii nepoțelei sale dragi, Daniela pe care bunicul nu a mai apucat s-o cunoască, în timp ce mămica ei și-a reluat serviciul. 
  
    
  
Referinţă Bibliografică:
LA MARGINE DE LUME - ROMAN / Stan Virgil : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2961, Anul IX, 08 februarie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!