CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Carti >  





ADRIANA - ROMAN
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Capitolul 11 
  
     Vineri după amiază când Vicenzio s-a întors de la serviciu, le-a spus celor două femei, că are pregătită o surpriză pentru ele. Nu a scăpat de insistenţele Sabinei până nu i-a spus despre ce este vorba. I-a recunoscut că a organizat cu un amic, să le ducă în weekend în provincia Biella, să viziteze frumuseţile lacului Viverone. La aflarea vestii, Sabina s-a bucurat foarte tare, mai ales că o putea scoate pe amica sa din oraş, arătându-i şi alte frumuseţi în afara celor arhitecturale sau muzeale ale oraşului Torino. Bătea din palme de bucurie ca un copil şi-l sărută pe Vicenzio de faţă cu Adriana cu multă afecţiune. 
  
     Ea se uitase cu ochii nedumeriţi la cei doi care discutau aprins, dar după feţele lor se putea vedea clar, că nu se certau ci, mai mult soţul o necăjea cu ceva pe soţie. Privi nedumerită spre Sabina, ridicând din sprâncene şi din umeri, a întrebare. Aceasta îi făcu semn să aştepte. Când Vicenzio îi spuse în sfârşit despre ce era vorba, îl luă de gât sărutându-l tandră. Faţa Adrianei i se lumină. Se confirmase supoziţia că cei doi nu se certau, ci mai mult se jucau. Aflând de la Sabina despre ce este vorba, s-a bucurat şi ea, folosindu-se de singurul cuvânt italian învăţat în cele câteva zile de şedere în Torino - grazie. 
  
    Apoi Sabina i-a povestit cum că au în localitatea Viverone nişte prieteni de ai lui Vicenzio care au o casă acolo şi că au fost de mai multe ori în weekend-uri, mai ales vara la un grătar, la pescuit, sau să se plimbe cu barca pe lac. 
  
    Sâmbătă dimineaţa, pe la ora zece, au îmbrăcat-o pe cea mică ca de ieşit la joacă, s-au echipat cu toţii în ţinute sportive şi s-au îmbarcat în maşina lui Vicenzio, un 4x4, îndreptându-se spre ieşirea din oraş. La început au mers pe acelaşi traseu pe care veniseră de la aeroportul Caselle, apoi la un sens giratoriu s-au abătut la dreaptă, îndreptându-se spre autostrada Torino - Trieste - Milano. 
  
    Trecând prin cartierele mărginaşe, Adriana şi-a putut da seama din tot ce vedea, că nu tot oraşul este atât de vechi ca în interiorul lui, ci mai sunt şi zone noi după arhitectura blocurilor ridicate, mai apropiate ca formă de cele ale noastre. 
  
    Maşina alerga cu viteză pe autostradă. Mare lucru nu prea aveai ce vedea. Zone de dealuri, alternând cu porţiuni de şes unde pământul era cultivat, imagini de localităţi rurale ce se derulau prin faţa geamurilor maşinii, sau cursuri de apă. La vreo patruzeci de kilometri de mers pe autostrada numărul 4, au părăsit-o intrând pe un drum cu două benzi. Peisajul s-a schimbat trecând printr-o zonă împădurită, cu dealuri şi vâlcele acoperite cu viţă de vie, livezi de piersici sau de kivi. De asemeni a observat într-o livadă nişte pomi cu fructele portocalii spre roşcat crezând că sunt chiar portocali. 
  
    Şoseaua şerpuia printre aceste denivelări naturale ale terenului, încântătoare ca imagine. Era o zonă deosebit de frumoasă. Şi localităţile erau la fel de frumoase. Case cochete, cu flori la ferestre, în general case cu un singur nivel, maximum cu un etaj, ridicate din piatră, grădini pline cu pomi fructiferi şi mai ales cu multe flori şi legume. Era la fel ca în satele şi comunele noastre din zonele de podişuri sau de dealuri. 
  
     La un moment dat, şoseaua a format o curbă ca un arc de cerc şi de acolo de sus de pe colină, în faţa iubitorilor de weekend aflaţi în autoturism, se deschise o imagine de basm. Într-o depresiune largă, se desfăşura o întindere albastră de apă pe ale căror maluri pe partea unde se îndreptau ei se ridica o localitate, având şi câteva blocuri amplasate pe malul apei, care puteau fi desigur hoteluri sau pensiuni şi mai multe case obişnuite, în ale căror curţi existau o mulţime de copaci şi multă verdeaţă. În apropierea malului stăteau ancorate o sumedenie de yole sau alte tipuri de ambarcaţiuni. 
  
    Priveliştea era încântătoare. Coborând colina printre loturile cu viţă de vie de o parte şi de alta, înşiruite pe spaliere în rânduri ordonate, cu strugurii aproape gata de cules, au intrat în Viverone, o localitate nu atât de mare pe cât de frumoasă era. Casele erau aşezate pe o pantă dulce, ce se pornea de la malul lacului cu acelaşi nume, unul dintre nenumăratele locuri favorite de recreere ale piemontezilor. 
  
     Adriana abia aştepta să ajungă la malul lacului, să-l vadă de aproape şi să-i atingă cu mâna apa cristalină, aflată într-o linişte monumentală, lipsind orice adiere de vânt aici, în această mică depresiune. 
  
    Vicenzio îşi conduse autoturismul pe o stradă laterală şi la un moment dat opri în poarta unei case cochete, cu o poartă înaltă. Imediat auzind claxonul maşinii, apăru de partea cealaltă un bărbat între două vârste, care deschise larg poarta, ca autoturismul să pătrundă în curte. 
  
     În pragul casei, pe nişte trepte, gazda le făcu cu mâna de bun venit, trimiţându-le un surâs şi o mimică veselă, de bună revedere. Când maşina a parcat şi au coborât cu toţii, atmosfera era de bucurie generală. 
  
    Bărbaţii s-au luat în braţe bătându-se prieteneşte cu mâinile pe spate, de asemeni şi cele două femei au procedat la fel. Se vedea că trecuse ceva vreme, de când nu s-au mai întâlnit. 
  
    Sabina o prezentă gazdelor pe Adriana ca prietenă a ei încă din copilărie şi le ceru scuze că nu va înţelege limba italiană, aşa că va fi nevoită să o facă pe translatorul. 
  
    Când au dat mâna de bun sosit, gazda şi-a declinat numele de Maria - Rosa, iar bărbatul pe cel de Aldo. Era un bărbat cu trăsături africane, cu un ten ciocolatiu deschis, ca şi când prin sângele său ar fi curs şi ceva cu amestecătură europeană, solid şi suficient de înalt pentru corpolenţa sa. Mai târziu a aflat că este de fapt un metis de naţionalitate tunisiană, dar naturalizat italian după mamă. Tatăl lui venise în Italia încă de pe timpul când era copil, împreună cu părinţii. Aici se căsătorise cu o italiancă şi l-au avut pe el, deci prin locul de naştere şi mamă era italian. 
  
    Pe Maria - Rosa a cunoscut-o cu patru ani în urmă. Ea era piemonteză şi se trăgea dintr-o familie înstărită. Părinţii i-au dat ca zestre la prima căsătorie, casa de pe malul lacului Viverone şi un lot de vie pe rod, sus pe colină. După naşterea fetiţei, care acum avea şase ani, a rămas văduvă, soţul decedându-i într-un accident de muncă. Mai târziu, după vreo trei ani, la cunoscut pe Aldo care lucra ca bucătar într-un restaurant de pe malul lacului. Acum sunt căsătoriţi legitim şi cresc împreună fetiţa Mariei - Rosa. Un alt copil nu au mai avut, însă avea şi el un copil din prima căsătorie, care era în îngrijirea fostei soţii. 
  
    Fetiţa era fericită la vederea Mariei - Antonella pe care o cunoştea desigur. Amândouă s-au îmbrăţişat la fel de bucuroase de revedere şi au fugit în grădiniţa din capătul casei, unde printre rondurile pline cu flori, exista un leagăn confecţionat din bârne din lemn. Acolo era locul de joacă al fetiţei cu numele de Isabella, având amenajat în chioşcul existent alături, un spaţiu unde îşi ţinea păpuşile şi tot felul de jucării, până se făcea frig afară şi nu se mai putea juca. Desigur ca Maria - Antonella şi-a adus cu ea păpuşa primită cadou de la Adriana, de care nu se mai despărţea decât atunci, când mergea la grădiniţă. 
  
    Gazdele şi-au invitat prietenii în casă pentru a ciocni un pahar cu vin. Era un vin piemontez. Pe eticheta scria Erbaluce, un vin alb local. Casa nu era atât de mare, dar cochetă, zidită din piatră şi apoi tencuită şi vopsită cu o cromatică aparte, combinându-se porţiuni maronii sub formă dreptunghiulare, cu altele de un verde foarte deschis ce le conturau pe cele maronii, iar partea de tâmplărie, uşi şi ferestre, erau vopsite alb. Avea un singur etaj iar acoperişul în doua ape, din tablă. 
  
    Maria - Rosa prin intermediul Sabinei, a invitat-o pe Adriana să facă turul casei, să-şi vadă şi camera unde se va instala pentru noaptea în care vor dormi în Viverone. Sabina o ştia pe a lor din vizitele anterioare. Dormitorul rezervat Adrianei era la etaj, destul de încăpător pentru o casă de ţară, zugrăvit parţial ocru şi la capătul patului în dungi verticale late cam de zece centimetri, alternând culoarea ocru cu bej din tavan până în pardoseală. Mai era un pat dublu, fără tăblii, încadrat între două noptiere, la culoarea naturală a lemnului, o comodă din lemn masiv de culoare maron închis, pe care exista un televizor plasmă, o măsuţă cu o vază plină cu flori proaspete, iar pe jos pavat cu gresie bej, fără de covor sau altceva. 
  
    Celelalte două dormitoare, unul la etaj şi altul la parter, erau la fel de simplu mobilate, doar culorile zugrăvelilor difereau şi le lipseau dungile din primul dormitor, pereţii fiind simpli, având doar câteva tablouri de dimensiuni mici, reprezentând natură statică. La fiecare dormitor exista câte o baie. Parterul nu aveau decât livingul, dormitorul unde locuiau gazdele şi bucătăria. În toate se intra dintr-un hol pe lungimea casei, din care pleca în capăt, scara spre etaj. 
  
    Cel mai mult i-a plăcut bucătăria, mare aproape cât o cameră normală, cu o mobilă de culoare verzuie ca a oului de raţă, aşezată pe tot peretele din capătul camerei. Şi aici pereţii erau zugrăviţi în culoarea spicului de grâu şi la fel, tot cu nişte dungi late la culoarea mobilei, aşezate dintr-un colţ în altul al peretelui. De asemeni mai exista o comoda şi un TV pe aceasta, iar masa din mijlocul bucătăriei era de şase persoane şi cu scaune curbate la speteze. 
  
    Vrând-nevrând, datorită faptului că Adriana nu înţelegea italiana, când discutau probleme de interes general, vorbeau în engleză ca să înţeleagă şi să participe şi ea la discuţie. Inconvenientul era, că acum nu înţelegea Maria - Rosa ce spun ceilalţi, fiind singura care nu cunoştea engleza. În acest timp ea se ocupa cu pregătirea unor gustări reci pentru oaspeţi, să meargă vinul mai bine. 
  
    Pe o măsuţă Adriana a observat într-un vas din sticlă ca un bol, numai că era ceva mai mare, nişte fructe de culoare portocalie, cu pieliţa lucioasă, ce semănau foarte mult cu tomatele atât ca formă cât şi la mărime şi luciul exterior al fructului, doar că nu erau de culoare roşie, ci de un portocaliu lucios, cu irizări spre roşiatec, la cele mai coapte. Existau tomate la această culoare şi la noi în ţară, aşa că la început a crezut că sunt aşa ceva. 
  
    Când a întrebat-o pe Sabina ce sunt, i s-a răspuns că sunt kaki sau kaki mela cum li mai spune, depinde de ce soi fac parte. A primit explicaţia că le va putea vedea în pom, în stare naturală, chiar în curtea prietenilor lor şi că sunt foarte dulci, zemoase şi aromate. La interior se aseamănă foarte bine cu o portocală. Unele au seminţe, altele nu au, aceasta depinzând de felul florilor, care pot fi de sex feminin - care nu produc polen deci sunt sterile pentru stamine; flori masculine, care produc polen, dar nu polenizează deci nu produc nici fructe şi florile hermafrodite, normale, cu ovar și stamine, care produc fructe. 
  
    Fructele pot apare în "mod normal", prin fertilizare și formarea de semințe, sau chiar fără fertilizare, când fructul este fără de sâmburi. Prezența semințelor poate influența conținutul de taninuri din fructe şi substanţele astringente[ (Despre substanţe) Care contractează ţesuturile organismului.] care fac pulpa să fie comestibilă după recoltare numai după perioada de post-maturare. 
  
    Aflând aceste detalii, atunci a presupus că livezile văzute pe traseu, în pomii cărora atârnau fructele portocalii crezând că sunt mandarini sau portocali, puteau să fie pomi cu acest fruct din bolul de sticlă aşezat pe măsuţa din livingul gazdelor. 
  
    Sabina şi Maria-Rosa erau în bucătărie şi discutau despre meniul pentru prânz, iar cei doi bărbaţi purtau o discuţie destul de animată, gustând din când în când , câte o gură din vinul oferit de Aldo, un vin demidulce, aromat, plăcut la băut. 
  
    Adriana le ţinea companie, dar nu înţelegea nimic din ce discută cei doi, aceştia vorbind în italiană. Se cam plictisea, aşa că şi-a cerut scuze faţă de ei şi a ieşit în curte la aer, dar mai ales, să vadă cum este organizată gospodăria gazdelor. 
  
     Aceasta nu era prea mare. Putea să fie vreo mie de metri pătraţi. Casa era amplasată pe mijlocul lotului dar în capătul extrem, lângă un gard. În faţa casei era amenajată o grădiniţă plină cu tot felul de flori, unele existente şi pe la noi. De la poartă şi până în faţa casei era pavat un drum de acces auto care ducea atât în faţa casei, cât şi la un garaj construit separat de casă. 
  
    În colţul din dreapta era leagănul fetiţei şi chioşcul din lemn, unde se putea pe timp frumos să se servească masa sau diferite gustări, mai exista tot din construcţie zidită, un grătar cum sunt nenumărate şi pe la noi, mai ales în zonele de munte sau la pensiuni. În jurul chioşcului creşteau nişte arbuşti cu tulpinile contorsionate, cum sunt cele de viţă de vie din bolţi, cu frunzele verzi, de forma celor de salcâm sau de frasin, însă plini cu flori în ciorchini mari de până la cinsprezece - douăzeci de centimetri lungime, mov la culoare şi deosebit de parfumaţi. Află mai târziu că acei arbuşti înfloriţi se numesc glicine. 
  
    De la chioşc şi până la poartă era amenajată o zonă cu legume iar pe cealaltă parte a aleii o livadă cu tot felul de arbuşti fructiferi, inclusiv din cei care produceau fructele ce-au intrigat-o, kaki. Mai erau kivi şi atunci a văzut pentru prima data cum apare un arbust de kivi, portocali, mandarini, meri şi mai mulţi piersici. Tulpinile erau frumos tăiate, copacii ne fiind prea înalţi. Unii dintre ei erau încă plini cu fructe. 
  
    Cei doi bărbaţi au ieşit împreună din casă îndreptându-se spre garaj sau magazie, nu ştia încă ce este. Au început să scoată afară tot felul de scule care după cum apăreau se putea trage concluzia că se pregătea o partidă de pescuit. Doar aşa i-a spus şi Sabina cu o zi în urmă, că vor merge la lacul Viverone la pescuit. 
  
    Când bărbaţii au terminat de sortat ustensilele necesare intenţiei lor, au intrebat-o pe Adriana dacă nu doreşte să-i însoţească la lac, la o partidă de pescuit creveţi. Desigur că a acceptat imediat, mai ales, că nu avea cu ce să le ajute pe celelalte două femei la bucătărie, acestea pregătind meniuri, despre care ea nu avea nicio cunoştinţă. Şi apoi era curioasă să vadă lacul, localitatea şi tot ce i se povestise despre frumuseţea locului. De bucătărie nu se simţea de loc atrasă. 
  
    Drumul până la lac nu era prea lung. Nici trei sute de metri, numai că au ales un loc mai retras, mai puţin umblat de localnici sau turişti, nu în zona hotelieră sau a pensiunilor, unde se găseau şi foarte multe ambarcaţiuni, ancorate fie mai în larg, fie la cheu, legate de nişte pontoane. 
  
    Tot la capătul unui ponton au mers şi ei. Era cu podeaua şi balustrada confecţionate din dulapi groşi din lemn de esenţă tare, fixate pe bile groase din trunchiuri înfipte adânc în apă. Aici desigur că puteau ancora diferite ambarcaţiuni pentru a urca echipajul sau pasagerii în vederea unor plimbări de agrement pe lac. 
  
    Lacul era o întindere liniştită de apă, pe care pluteau graţioase lebede, lişiţe, raţe sălbatice sau domestice şi nenumăraţi pescăruşi. Maria - Rosa la plecare i-a înmânat o pungă plină cu pâine uscată, ca să hrănească păsările. Când le-a văzut plutind pe lac şi-a adus aminte de cele din Portul Tomis, unde uneori mergea să se plimbe pe dig şi să dea de mâncare păsărilor ce înotau printre ambarcaţiuni sau bărcile pescarilor constănţeni. 
  
    Bărbaţii au început să-şi organizeze partida de pescuit, deci montau lansete şi pregăteau momeala pentru capturarea vreunui eventual caras, sau ce se va lăsa prins. 
  
    Cât ei moşmondeau[ 9 - a lucra încet, fără spor; neîndemânatic, mocăit, ] la scule să şi le pregătească, Adriana profitând de soarele arzător şi de apa încă destul de caldă, îşi scoase încălţămintea şi intră lângă mal, cu picioarele în apă, unde bancuri de peştişori cât un deget de mari, frumos coloraţi în negru cu picăţele albe o făceau să se simtă ca atunci când era puştoaică şi mergea cu gaşca de prieteni la scaldă. 
  
    Ridicându-şi pantalonii deasupra genunchilor intră după bancurile de peşti care ba se apropiau de ea cât stătea nemişcată, ba dispăreau imediat cum făcea vreo mişcare de ziceai că nici nu au fost pe lângă ea. 
  
    Dintr-o dată scoase un ţipăt, care i-a alarmat şi pe cei doi pescari amatori. Nu ştia ce i s-a mişcat sub talpa piciorului, dar era ceva mărişor. Bărbaţii speriaţi de ţipătul ei, au venit s-o întrebe, ce s-a întâmplat. Spunându-le ce-a păţit, aceştia au început să râdă şi i-au spus că a călcat peste vreun crevete, ori acesta s-au speriat de prezenţa ei în apă şi a fugit. 
  
    - Adriana, ai mai pescuit vreodată creveţi? o întrebă Aldo. 
  
    - Nu, la noi nu sunt creveţi în apele dulci sau sărate. 
  
    - Dar ce se prinde la voi? 
  
    - În lacuri tot felul de peşte, la mare guvizi şi scrumbie, sau chefal. Mai sunt şi alţii dar nu mai ştiu cum se cheamă, că nu mă duc la pescuit. 
  
    - Dar creveţi, nu? 
  
    - Nu ţi-am spus? Sunt doar raci la apă dulce şi garizi în mare, nişte creveţi ceva mai mici. 
  
    - Aha! Uite aici o să prindem creveţi. Ai mâncat aşa ceva. 
  
    - Desigur, inclusiv aici în prima zi. 
  
    - A, da, mă bucur. Hai să te învăţ, cum se procedează. Dacă ridici o piatră şi eşti iute, poţi să-l prinzi cu mâna foarte uşor şi fără nicio sculă specială. 
  
    - Nici nu m-aş încumeta s-o fac. Mi-e frică de ei. 
  
    - Nu ai de ce, doar nu muşcă. Uite, vom prinde cu această improvizaţie. 
  
    Era un dispozitiv asemănator cu o ramă de gherghef, confecţionat dintr-un cerc din sârmă mai groasă, pe care era prinsă o sită ca de ciur şi cu un cui pe mijloc, în care Aldo înfise o bucată de ficat de viţel. În trei părţi ale sitei erau prinse trei bucăţi de saulă[10 - Parâmă folosită pentru a lega în mod suplimentar diferite obiecte la bordul unei nave] mai scurte, de circa jumătate de metru lungime şi de ele legate la vârf împreună, alta lungă cam de patru metri, pentru manipularea sitei în apă, funcţie de adâncime. 
  
    - Hai să prindem gamberii. 
  
     Apoi o conduse pe Adriana la capătul pontonului unde apa era mai adâncă şi unde pe fundul apei se vedeau bolovani mari din piatră. Îi arătă Adrianei cum trebuie să coboare acea sită în apă până deasupra unui bolovan din piatră şi s-o ţină întinsă de sfoară pe verticală. Dacă are răbdare, în câteva minute va vedea cum apar şi gamberii (creveţii) lucru ce se şi întâmplă. Doi gamberi înaintau curajoşi după mirosul proaspăt de ficat. Unul dintre ei era deja cocoţat pe sită şi cu cleştii prinsese bucata de ficat din care înfuleca de zor. 
  
    - Acum, ii zise Aldo, dacă ridici sita încet până iese din apă complet, crevetele îşi va vedea liniştit de mâncărica găsită pe sită, dar cum simte că nu mai este acoperit cu apa, sare de pe sită şi l-ai pierdut, aşa că eu voi ridica uşor sita, iar tu ia minciogul acesta cu coadă lungă şi încearcă să-l bagi pe sub sită. Când crevetele îşi va da drumul de pe sită, va cădea direct în minciog şi al nostru este. 
  
    Aşa au si procedat. Aldo amăgea creveţii cu ficat proaspăt, agăţat bine în cârligul de la fundul sitei, să nu fie furat uşor şi cum vedea că au venit pofticioşii la ficat, începea să ridice ustensila spre suprafaţă cu mişcări line, iar Adriana introducea la fel de uşor minciogul sub crevete. Acesta când părăsea sita, cădea direct în minciogul Adrianei. Apoi au făcut schimbul. Ea se ocupa de sită, Aldo de minciog şi într-o jumătate de oră au prins suficienţi creveţi pentru a pregăti un meniu consistent ca fel de mâncare pentru toţi. 
  
    Această preocupare i-a dat o mare satisfacţie fetei, mai ales că era prima data când mergea la pescuit şi mai ales de creveţi, despre care nu auzise niciodată cum se prind. 
  
    Considerând că sunt destui câţi au prins, au abandonat pescuitul şi au mers să vadă ce a făcut între timp şi Vicenzio. A avut noroc sa captureze ceva peşte, sau nu? 
  
    - Cum stai cu producţia Vicenzio, îl întrebă în italiană Aldo, arătându-i la rândul său, cât crevete au prins ei. 
  
    - Bravo Adriana, ai avut noroc de o pradă frumoasă. Cum ţi s-a părut pescuitul de creveţi? o întrebă Vicenzio când văzu câţi au prins. 
  
    - Interesantă şi totodată distractivă. Mi-a plăcut. 
  
    - Bravo! Mă bucur că te-ai simţit bine cu noi, bărbaţii la pescuit. 
  
    - Da, a fost frumos dar totuşi simt nevoia să fac mişcare, aşa că am să merg să dau de mâncare la păsări şi să vizitez împrejurimile. Văd nişte hoteluri pe mal, mai sus de noi. 
  
    - Da, este hotelul Europa şi Royal. Mai sunt şi câteva pensiuni. 
  
    După ce îşi etală şi Vicenzio captura de peşte, vreo patru caraşi la kilogram, câţiva somotei, sau moace spus pe româneşte şi nişte albitură, cum i se spune peştelui mai mic de tip babuşcă sau plătică. - "Ce bun ar fi fost pentru o ciorbă de peşte, dacă eram acasă, dar aici nici nu au auzit de aşa ceva", se gândi ea, luându-şi la revedere de la cei doi. 
  
    - Bine, vă las să pescuiţi în continuare şi dacă nu vă văd când aţi terminat de pescuit, ştiu cum să ajung acasă, aşa că nu vă faceţi probleme că m-am rătăcit. 
  
    - Bine Adriana, plimbare plăcută, îi spuse şi Aldo. Ai ce vedea, sunt sigur. Este o zonă deosebit de frumoasă pe acest mal. 
  
     
  
     
  
Referinţă Bibliografică:
ADRIANA - ROMAN / Stan Virgil : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2859, Anul VIII, 29 octombrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!