CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Impact > Relatare >  


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 2658 din 11 aprilie 2018        Toate Articolele Autorului

DIN NOU ÎN LOFOTEN
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Din nou în Lofoten 
  
După patru ani, tot prin aprilie dar mai la începutul lunii cu vreo cinci zile, am revenit în nordul Norvegiei. De data aceasta chiar este cu adevărat iarnă față de datele trecute când am mai venit în fascinanta Norvegie. 
  
Zborul până la Oslo a fost obositor. Nu-i o mare plăcere să stai timp de trei ore într-un scaun fără să ai posibilitatea de a te ridica să faci mișcare când îți amorțește corpul. Uneori avionul companiei Blue Air se zdruncina de ziceai că ești pe autostrăzile A1 sau A 2, pline cu gropi în asfalt. Erau turbulențe. 
  
La Oslo am aterizat în plină iarnă. Nu știam cum este jos deoarece am mers pe teritoriul Norvegiei pe deasupra unui plafon de nori. Cum aveam locul la fereastră, m-am bucurat de toată splendoarea imaginilor oferită de acest zbor. Când aeronava a început să coboare, bineînțeles că a intrat în stratul de nori gri. Nu se mai vedea nimic decât o pâclă densă gri, în plină mișcare. Uneori se instaura teama. Cum navigă pilotul fără să vadă pe unde conduce aeronava? 
  
Doar când am ajuns sub stratul de nori am putut vedea ce este pe pământ. Totul era alb și din când în când pâlcuri de copaci subțiri, sau localități ale căror case abia de se distingeau ca formă. Le descopereai doar prin luminițele care le identificau. 
  
Trebuia să așteptăm vreo două ore pentru a lua celălalt avion de cursa internă. Alți o mie trei sute de kilometri, sau o oră patruzeci de zbor. La fel ca și la aterizare (pe care am avut posibilitatea să o filmez integral), mai întâi după ce ne-am ridicat de la sol am intrat în stratul dens de nori gri, ca apoi să ne așezăm la câteva sute de metri deasupra lor. Era la decolare ora opt jumătate seara, deci douăzeci și unu jumătate la noi. Ar fi trebuit să zburăm printr-o noapte plină cu stele dacă se întâmpla să avem bucuria unei nopți senine, sau prin beznă, dar de unde. Privind în jos vedeai ca și când ai zbura deasupra unor munți împăduriți printre care se deschidea hăul unor canioane adânci, sau a unor caverne. La orizont se profila o dungă roșie spre portocaliu care delimita marginile acestei necunoscute de sub noi. Doar luceafărul se zărea deasupra aripii stângi a aeronavei, în vârful căreia strălucea lumina de poziție, concurând prin strălucire cu luceafărul. Noaptea era deasupra norilor un fel de amurg. Chiar la un moment dat la orizont s-a zărit o strălucire de apus de soare. Uneori prin spărturile dintre stratul dens și sinistru al norilor, se zăreau luminițele unor localități. Două - trei luminițe, multe așezate în cruce sau în lanț. 
  
La coborârea pe aeroportul Narvik - Evenes am avut surpriza de a fi întâmpinat de o ninsoare chiar de poveste. Nu am avut timp și nici spațiu să-mi iau hainele pe mine sau fesul pe cap, coborând din aeronavă cu ele în brațe. Așa m-a surprins zăpada până am intrat în aerogară unde comod m-am putut îmbrăca. Partea din spate a aeronavei era plină de copii între zece și paisprezece ani, care veneau de la vreo competiție sportivă ținută la Oslo sau cine știe pe unde. Chiar lângă mine erau doi băieți de vreo zece-unsprezece ani care tot drumul nu au lăsat telefoanele din mână butonând un joc pe care îl reluau mereu. 
  
La ieșire ne așteptau copiii, fiica și ginerele. Până acasă erau aproape șaptezeci de kilometri de mers pe o șosea pe care era așezat un strat de zăpadă înghețată. Pe tot parcursul am întâmpinat utilaje ce curățau în viteză șoseaua de zăpadă. Circulau cu optzeci de kilometri la ora cu lama la nivelul asfaltului și aruncau lateral eventuala zăpadă. 
  
La un moment dat ne-a tăiat calea un iepure alb. Ginerele a evitat călcarea lui. Era prima dată când vedeam iepuri aici. Am văzut elani, reni, chiar și o vulpe, dar iepuri nu văzusem până atunci. Mi-au confirmat că aici iepurii sălbatici sunt albi nu ca ai noști. Iepuri polari. 
  
Noaptea a trecut repede. După cina de la miezul nopții, a urmat un somn odihnitor care parcă a luat cu mâna toată oboseala drumului. Am ieșit din casa mea la ora nouă și un sfert dimineața și am intrat în casa copiilor la ora zero și jumătate după ora României, sau douăzeci și trei jumătate ora de aici. 
  
Abia așteptam să iau contact cu localitatea pe care nu o mai văzusem de patru ani. După micul dejun și cafea, am plecat la plimbare prin orășel. Este o localitate cochetă cu vreo mie șapte sute de suflete după spusele fiicei. Într-o altă statistică mai veche din wikipedia, eu găsisem două mii cinci sute de locuitori. 
  
Era soare și frumos, cu un grad plus temperatură. Cum strada unde au copii casa, are cam cinsprezece grade înclinație, îmi era teamă să nu cad, mai ales că sub zăpadă era un strat lunecos de ghiață. Tot am căzut odată ușor, dar după aceia am mers mai prudent și am scăpat teafăr. Fiordul îmi făcea cu ochiul. Știam că sub stratul de apă care uneori are și peste 350 metri adâncime, mă așteaptă peștii să-i prind. În traseul ales de mine desigur ca a fost și portul turistic unde așteptau zeci de mici ambarcațiuni ale localnicilor, sau magazinul cu scule de pescuit. Totul era scump pentru puterea de cumpărare a cardului meu de pensionar, dar ce nu face omul când își dorește ceva? Doar am făcut prospecțiunile necesare, nu am cumpărat nimic. Mă uitam și dacă aș fi tentat să cumpăr ceva de aici pentru pescuitul de acasă. La Mangalia iau o rolă de o sută metri de nailon cu cinci lei, aici era douăzeci și șapte de euro. Este adevărat că și calitatea contează. 
  
Ieri am fost în prima ieşire cu micuța navă de pescuit a prietenului ginerelui, lungă de vreo zece metri și lată de vreo doi metri jumătate, dotată cu tot felul de aparatură de navigat, radar, GPS, pilot automat, sonar etc, pentru a introduce plasele ce vor fi recuperate a doua zi. Bătea vântul, erau ceva valuri, rece, chiar dacă erau șase grade cu plus. Mi-a plăcut incursiunea pe apă și mi-a îndeplinit o dorință, aceia de a pescui în fiord de pe o barcă. Îmi este dor de barca mea de la malul mării care mă ducea unde aveam eu chef. 
  
Am încercat să pescuiesc fără succes și la mal cu lanseta la pielcar (un peștișor din plumb de cca 60 grame colorat în diverse nuanțe). Speranța rămânea pentru o altă zonă unde am pescuit în ceilalți ani, dar încă nu am ajuns pe acolo. Dimineața era frig, ningea ușor și parcă tot mai bine este la căldură sub pilotă, în dormitorul nepotului cel mare. 
  
Acum când scriu aceste rânduri la ora treisprezece și patruzeci și cinci de minute, afară sunt plus patru grade și de la fereastră văd un copac cu muguri albi de floare, de pe crengile căruia se scurg picăturile de apă din zăpada ce se topește. Parcă sunt niște bobițe de vată înșiruite pe crengile pomului. Nu știu ce poate fi. Când va veni fiica de la serviciu am să o întreb ce pom este. Atâta știu că în august două mii paisprezece săream gărdulețul ce delimita curtea și culegeam zmeură și mure de pe muntele ce se ridică de la temelia casei copiilor. Am mai cules și agrișe roșii. Acum am plantat și la mine în grădiniță și chiar anul trecut a rodit vreo zece fructe acrișoare de culoare vineție spre mov. 
  
Deocamdată cam atât, mai las impresii și pentru alte zile. Este vorba să mergem mâine la Solvaver, în zona Lofoten, unde are ginerele ceva de cumpărat. Am mai fost acolo și acum patru ani. Sunt cam o sută cincizeci de km și vreo șaisprezece tuneluri cu lungime între cinci sute de metri și șase kilometri jumătate, printre munți înalți, nu ca cei de aici. La un moment dat mergi pe malul unui fiord care este în dreapta și când ieși dintr-un tunel, apare pe partea stângă. Ce am uitat să vă spun este că cel mai mult m-a surprins în zona unde țin vaporașul, pe toate malurile stâncoase, sunt case ridicate și nu una, două, ci cu zecile. Pustietate deplină, maluri stâncoase și pe câte un tăpșan case ridicate în toată regula, cu toate utilitățile necesare. Nu ai să vezi WC în curte cum se obișnuiește la noi la țară, sau chiar și prin cartierele mărginașe ale Bucureștiului, ci au canalizare și drum de acces asfaltat, până în fața porții. Primăria când le dă loc de casă de vacanță sau ce utilitate or avea ele, dar le asigură și toate facilitățile, indiferent de costuri. Numai în zona unde era ancorat vaporașul am numărat peste douăzeci de case moderne, la peste zece kilometri ce centrul localității. Unele chiar erau în deplină pustietate. Care este concepția norvegianului despre viață, numai ei o pot cunoaște, cineva din afara lor nu o poate înțelege. 
  
Și mai există ceva: cinstea. La ei nu există teama ca cineva vine să le fure sau să le pătrundă pe proprietate. Locuințele nu sunt închise cu zăvoare, uși metalice ferecate, alarme etc, ci sunt lăsate fără de zăvoare, pentru că nimeni din nația lor nu le va viola locuința. Cât am fost pe fiord să plasăm sculele de pescuit, mașina ginerelui a stat descuiată. Sunt lăsate în pustietate bărcile cu motoarele pe ele, de asemeni bungalourile pline cu tot ce le este necesar în weekend și nimeni nu se atinge de ele. Asta este de apreciat la ei, în rest sunt multe altele care nu sunt așa cum ne-ar place nouă să fie. Să aibă acea căldură sufletească de care dispune românul sau chiar și alte nații din centrul Europei. Ei sunt distanți și reci precum clima în care trăiesc, de aceia celelalte nații se adaptează mai greu cu felul lor de a fi. 
  
Referinţă Bibliografică:
DIN NOU ÎN LOFOTEN / Stan Virgil : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2658, Anul VIII, 11 aprilie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

VALIDARE ACCES CONFORM GDPR

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!