DECLARAŢIE GDPR

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

TOP AUDIENȚĂ
PROZĂ

TOP AUDIENȚĂ
SĂPTĂMÂNALĂ
PROZĂ


Acasa > Impact > Biografie >  


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 2128 din 28 octombrie 2016        Toate Articolele Autorului

DE-AS PUTEA VIATA INTOARCE (Viața știută și neștiută a îndrăgitei interprete de muzica populară din Târgu Jiu, Maria Loga)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cap. 1  
 
Nuntă îndoliată  
 
Afară crivăţul şuiera năprasnic, chiar dacă calendaristic trebuia să fie primăvară şi să răsară brânduşele printre copacii pădurii de deasupra satului. Crengile stejarilor şi ale fagilor erau încărcate cu omătul gata să se desprindă în avalanşe, la orice bătaie de vânt mai puternică. Codrul gemea de greutatea zăpezii iar copacii scârțâiau din toate încheieturile. Parcă atâta zăpadă nu a fost în luna martie, în nicio iarnă ca în acel an.  
Gligor Creangă îşi făcea de lucru prin atelierul său de fierărie, numai să nu o mai audă pe Elisaveta, soţia sa, văicărindu-se. Îi sosise sorocul şi durerile facerii o păleau destul de des, aşa că ţipetele tinerei femei, străpungeau viscolul de afară, precum urletul unei haite de lupi hămesită de foame, spărgea liniştea pădurii. Era în dimineaţa zilei de douăzeci şi şase martie o mie nouă sute doi, o zi plină cu ninsori viscolite şi cu un crivăţ de ziceai că eşti în miezul iernii, nu în luna lui mărţişor.  
Viscolul şuiera spulberând omătul depus pe crengile stejarilor ce străjuiau ca o perdea de protecţie îngrămădirea de case a satului Dolheşti din judeţul Neamţ. Purtau omătul spre vale, aruncându-l în apa râului Ozana, ce cobora de sub Muntele Doliei, avându-şi izvorul in satul Boboieşti,  
trecând prin Popeni, Pîţîligeni, Stânca, Leghin şi apoi prin comuna Vânători - Neamţ, urmându-şi cursul său milenar spre întâlnirea cu râul Moldova.  
Ozana era nepăsătoare la tot ce se întâmpla în acea zi duşmănoasă, ducându-şi undele pe sub pojghiţa de gheaţă formată la maluri, spre întâlnirea cu sora mai mare, la fel de învolburată şi sprinţară, numită Moldova, nume căpătat de la ţinuturile pe care le traversa cu apele sale cristaline şi repezi.  
Casa lui Gligor Creangă era situată spre marginea de intrare a satului Dolheşti, imediat ce treceai de centrul comunei Pipirig, într-o coastă a Dealului Cotnărel, nu prea înaltă, dar plină cu fagi şi stejari seculari.  
De cum se licărise de ziuă, chemase aşa zisa moaşă a satului, o bătrânică adusă de spate ca o seceră, uscăţivă, de-ţi ziceai că dacă nu ar avea pielea, i s-ar împrăştia oasele pe jos, după cât era de străvezie, însă pricepută la asistarea naşterilor. Adusese pe lume în viaţa sa o droaie de copii atât în sat, cât şi prin cătunele învecinate.  
Fierarul a încălzit nişte apă pe jarul de la forjă, într-o doniţă din tablă făcută de el şi punându-i bătrânei la îndemână cele necesare naşterii pruncului, plecă să-şi facă de lucru în atelier, lăsându-le în grija lui Dumnezeu pe cele două femei. În odăiţă, soba duduia plină cu lemnele încinse.  
Lovea Gligor cu furie ciocanul de nicovală, de săreau scântei în tot atelierul, modelându-şi cu iscusinţă potcoviţa înroşită în cărbunele din vatra forjei, pentru un nou cerc necesar butucului unei roţi de căruţă.  
Moştenise acest atelier de la tatăl său, de la care învăţase şi meseria de fierar - rotar şi potcovar, cum şi părintele lui o primise de la tătâne-său, care şi-a adus sculele fierăriei peste munţi, tocmai din Ardeal, din zona Bistriţei Năsăud cu mare sacrificiu, când s-au refugiat înaintea anului o mie opt sute, din faţa urgiei ce se abătuse peste bieţii români, obligaţi să-şi lepede credinţa seculară şi să treacă la biserica Unită cu Roma, romano-catolică. Cine nu o făcea, era persecutat de către autorităţile vremii, aşa că au preferat să-şi părăsească agoniseala, lăsându-şi casele în grija Celui de Sus, încărcând tot ce aveau mai de preţ în căruţe şi cu acestea pline cu ce puteau lua cu ei, însoţiţi şi de alţi mocani din zona respectivă, au purces pe calea pribegiei, trecând munţii, în Moldova domnitorului Mihail Şuţu.  
Bunicul său, ca să-şi făurească foalele forjei, a trebuit să cumpere o piele argăsită de bou, din care să-şi confecţioneze singur burduful, fără de care nu se putea apuca de fierărie. Era iscusit bătrânul ardelean şi această trăsătură a transmis-o ca moştenire tuturor celor de parte bărbătească din familia sa.  
Gligor era un bărbat tânăr, doar ce împlinise douăzeci şi opt de ani, frumos la chip, cu ochii albaştri ca zorile înseninate de vară, cu o mustăcioară neagră ca pana corbului şi nişte zulufi ondulaţi de ziceai că este vreun arhanghel coborât pe pământ, nicidecum fierarul satului.  
În ţinuta sa semeaţă, deţinea trăsăturile dârze ale ardeleanului, care nu se lasă învins în faţa greutăţilor, chiar dacă era născut între munţii Neamţului, la poalele muntelui Ursoaica.  
Era priceput la multe îndeletniciri, săritor şi oricând gata să-l ajute pe cel aflat în nevoi, poate că şi de aceea l-a acceptat până la urmă Veta ca soţ (aşa cum o alinta el) , cu toate că se ţinea de ea un alt tânăr din satul Pîţîligeni, de care-i plăcea tare mult. Acesta poate şi că era primul flăcău pe care-l cunoscuse mai bine, de pe când în pieptul său inima începuse să-i freamăte, precum frunza pe ramul unui copăcel tânăr, sub adierea vântului şăgalnic de primăvară. Aşa-i tremura şi ei sufletul tânăr la apropierea vreunui feciorel chipeş şi îndrăzneţ, care să-i adreseze vreo vorbă plină de înţelesuri, numai de ei pricepută.  
Poate că Elisaveta şi l-ar fi dorit pe acela de soţ, fiind un zdrahon de mocan bine legat şi arătos ca june, crescut mai mult la stână, cu jintiţă şi caş proaspăt de oaie, dar părinţii l-au preferat de ginere pe Gligor, om cu munca în vatra satului, nu ca celălalt dus mai tot timpul peste muntele Chiţigaia, la păşunat cu oile, de la topirea zăpezilor şi până după Sfântul Dumitru, când se înturna în sat cu turma în stabulaţia de iarnă.  
Gligor câştiga destul de bine din meseria de fierar şi avea de lucru mai tot timpul, fiind singurul meseriaş din zonă.  
La el veneau toţi ţăranii din satele megieşe, care aveau nevoie de o lucrare de fierărie, de potcovitul cailor sau boilor, ori să-l tocmească să le ridice o casă. Te puteai baza pe el nu numai la lucrări de rotărit şi potcovit, ci şi în cele ale dulgheritului, ştiind face o casă din bârne de lemn, de la temelie şi până la draniţele[ 1 - Şindrilă, şiţă, folosită la acoperirea caselor.] pentru acoperiş.  
Lucrând cu sârg în faţa nicovalei, sudoarea picura de pe obrajii lui Gligor, însă el nu o băga în seamă, chiar dacă îl usturau ochii, gândindu-se cu nădejde că poate Veta îi va aduce astăzi pe lume primul lor fecior, pe care dorea să-l ţină pe lângă el, să-l înveţe meseria moştenită în familie, din moşi - strămoşi. Aşa pruncul va avea o altă perspectivă pentru viitor.  
Ce puteai face în văgăuna asta dintre munţi, unde îţi venea ursul până sub fereastră, când dădea foamea peste el? Nu găseai de lucru decât la pădure, sau ca păstor mai tot timpul plecat în creierul munţilor, cu cârdul de oi, la târla de după iarnă. Puţini se ocupau cu agricultura, pământ arabil nefiind suficient, dar nici aceia nu puteau trăi doar din această ocupaţie.  
Pentru el căzuse cum nu se poate mai rău această naştere. Peste câteva zile trebuiau să meargă la nunta unui consătean, bun prieten al lui care îşi mărita fata.  
Văzuse cum îmboboceşte pe zi ce trece această codană, că doar a crescut sub ochii săi, fiind vecini şi, chiar tătâne-său sperase s-o mărite cu Gligor când o fi mai coaptă, numai că acestuia până atunci îi căzuse cu tronc, Veta lui Vasile Baboi din Pîţîligeni.  
Venise într-o zi bătrânul la atelierul lui însoţit de fată, ca să-i potcovească caii, că de, trebuiau să meargă la pădure să lucre la lemne şi cum drumurile erau desfundate şi în pantă, nu dorea să-şi betegească[2 - a se accidenta, a suferi ceva, a răni, a lovi etc.] vreun cal de picioare. Asta era toată averea lui, caii şi dacă nu-i avea sănătoşi, nu avea din ce câştiga banul necesar hranei celor şapte guri din casă.  
De pe atunci Gligor bătuse apropoul către neica Vasâli doar într-o glumă, poate că i-o dă lui pe Veta de soţie şi apoi nu mai trebui să plătească potcovitul, că de, erau de acum în familie, şuguise el către tatăl fetei.  
- No, dragă Gligor, dacă-i vorbi serios, eu m-aş învrednici s-o mărit pe copchilă cu tine, ştiinduchi băiat harnic şâ serios, că doară io l-am cunoscut destul de ghini pe tătâne-tău, Dumnezo să-l oghihnească, că doară am venitu cam în aceeaşâ chimp pă lume şi-am copchilărit împreună prin aceste văiugi[3 - vale mică, îngustă şi puţin adâncă.].  
- Di ci n-aş vorghi serios, nea Vasâli! Nie îmi placi copchila matali! Şchiindu-i şî cini îi sânt părinţi, aş lua-o cu mare drag şâ încrediri de muiere, câ-i fată cuminchi. Dacâ mai şchie a mescica mămăliga ghini, s-o facâ fărâ de boţuri, înseamnâ câ-i bunâ ghi măritat. Doarâ şchii cum sâ zâchi pi la noi la munchi.  
- Dapâ-i cum ai sâ crezâ tu ghispri noi, fichioru moşului? Cum sâ nu cie cuminchi, câ doarâ, deh, noi am crescut-o la uşa căşâii şi n-am perdut-o ghin ochi. N-om ave noi prea multâ zăstri să-i dăm, că de, sâ cam vântură uşor banu' prin buzunarul ţăranului întri munchii ăşchia. Îl câşchigi doară dacâ lucri pintru alţâi. Sănătoşi să chim, câ tot s-o găsî câti cheva sâ-i punim în ladâ, câ doară n-o sâ mărit fata me cu che-i pă ea. Or chi eli mulchi guri di hrănit, dar ca tot argheleanul gospodar, am mai strâns şâ noi curaua şâ ni-am mărghinit la puţânul pentru trai, sâ puchem aduna şâ pentru zâua când va pleca copchila la casa ei, câ doarâ una avem. N-or chi ele mulchi lucruşoarili, darâ sânt făcuchi cu trudâ şâ sudoarea frunţâ ăşchia bătrână şi chiverniseala muierii meli.  
Ş-apoi în privinţa mămăligii, asta o şchie a o fachi din copchilărie, nu di amu, fiind cea mai mari dintri copchii şâ tu şchii cum îi! Ea trebuia sâ li facâ pi toachi di vre, sau di nu vre, câ de, mălaiul ghin păpuşoi îl ave la înghemânâ. Ăista-i hrana di bază în casa omului sărac şâ cu familie mare, nu pânea.  
- Lasâ nea Vasâli, nu-i vorbâ ghi zăstri amu. Doarâ şchii câ la mini în casâ sâ găsăsc mai ghi tăchi, doar mânâ harnicâ ghi muiere cari sâ li chivernisascâ la locu' lor, nu prea easchi ghi când s-au dus ăi bătrâni şâ m-au lăsat sângur, cu toatâ cherăria şâ casa ista pi cap. Nu o chi ea conac boiresc, dar dacâ o fimei este pricheputâ şâ şchie s-o ţânâ cum trebui, poachi omul sâ sâ sâmtă ghini în ea.  
- Cum sâ nu şchie a ţâni casa, Gligore, fichioru tatii! Dacâ mumă-sa a râmas becheagă ghi la naşcherea celui mai ţânc ghintri copchii, ea a fost stâlpul casâi, nu altchineva, ghin zori di la iţârea luminii şâ pânâ sara la stângherea fumului ghin hogeagul căşâii.  
Elisaveta părea absentă la discuţia celor doi bărbaţi. Era cu gândul plecată mai mult la Gheorghiţă, consăteanul său, pornit cu turma la păşunat dincolo de vârful Chiţigaia şi care-i promisese că în toamnă, când va reveni cu oile de la păscut pentru perioada de iernat, o va cere de nevastă lui tătâne-său.  
- Elisavetâ! Auzi, măi fata tachii, ci zâci Gligor?  
- Ci zâci tatâ? tresări ea parcă trezită din visare, ce zâci, câ nu eram achentâ la vorba voastrâ ghi bărbaţi, vru să pară ea indiferentă la vorbele lor.  
- Sâ i chi dau lui ghi nevastâ. Tu, ci zâci?  
- Ci sâ zâc tată? Doarâ eu nu sânt o roatâ la cari vrei sâ-i schimbi obada[ 4 - Fiecare dintre bucăţile de lemn încovoiat care, împreunate, alcătuiesc partea circulară a unei roţi de lemn (la car, la căruţă, la moară etc. ]. Nu trebui sâ-mi placâ şâ nie di cel căruia trebi sâ-i chiu datâ di nevastâ? Că de, doarâ cu el mă leg pe-o viaţâ întreagâ, nu pintru o zâ - douâ colo şa!  
- Ba da, fata tachii, dar stai, câ doarâ nu chi măriţi mâni cu el. Vorghim aşa, la o aghicâ. Ci zâci, ţ-ar plachi ghi el ca bărbat?  
- Of! Măi tatâ, în ci situaţâi mă pui şâ matali! Şchii ghini câ nu pot sâ-ţâ răspund imeghiat cu el di faţâ. Darâ, dacâ mă uit mai ghinişor, spuse ea încet să nu o audă şi fierarul, pari un tânâr plăcut, ari o meserie ghin care poate sâ-şi întreţânâ familia, dar di aici şâ pânâ la mărichiş eschi cali lungâ.  
- Ei, lasâ fata tachi, vorghim noi şâ cu mă-ta şâ poachi mai scurtăm calea aiasta, cât mai mult cu puchinţâ. Nu ai auzât câ omu' ari nevoi ghi o femei în casâ?  
- O ave el tatâ, nu zâc câ nu, darâ sânt şâ eu tot om, nu un ster[5 - Unitate de măsură pentru volume egală cu un metru cub, întrebuinţată la măsurarea lemnelor aşezate în stive.] ghi lemni pintru care chi tocmeşchi, ca sâ-l cumpiri ghin păduri.  
- Ghini, Ghini, mai grăim noi măi Gligor, ghispri treaba asta, reveni el cu discuţia la flăcău. Tu sâ-mi spui cam pi când ţ-ai dori să chie căsătoria, cu fata mai ghiscut eu acasâ, ăista-i treaba noastrâ, a me şâ a mumă-si.  
- Dapâi nea Vasâli dacâ stau şâ mă gânghesc, cu cât îi mai apropiatâ zâua, cu atât mai ghini. M-am săturat sâ mă scol sângur şi sâ mă culc tot sângur. Matali ghi acum şchii cum îi. Muierea dă suflet şâ căldurâ unei casâ. La mini parcă-i puschie, chiar dacâ nu-mi lipsăşchi ghi niciunele ghin ce i-ar trebui unei familii, tot nu pare a chi o gospodării ghi om aranjat la casa lui.  
- Lasâ, măi băiatul tachii, câ sâ rezolvâ treaba. Noi sâ chim sănătoşâ. Vom mai grăi ghispri asta cât ghi curând.  
Modul cum o spusese părintele său, nu-i fu deloc pe plac Elisavetei. Prea suna ca o sentinţă dată înainte de judecarea cazului. Bănuia că tatăl luase hotărârea şi în locul ei, ca s-o dea lui Gligor şi asta nu-i căzu deloc ghini la stomac, cum spune moldoveanul, ştiind că-i promisese lui Gheorghiţă că-l aşteaptă să vină în toamnă s-o ceară de la părinţi de nevastă.  
Vasile plăti cât îi ceru Gligor pentru potcovire şi plecă în drumul său spre casă. Fierarului îi venea să râdă de năzbâtia cu însurătoarea. Ce-i veni să-i zâcă bătrânului ca să i-o dea pe fată de nevastă?  
La început o făcuse doar s-o necăjească pe copila care părea nepăsătoare, cum stătea rezemată de un ciot de copac rupt din cauza furtunii şi privea atentă spre pădure, ascultând freamătul stejarilor şi fagilor şi ciripitul vesel al păsărilor de printre ramurile pomilor. Nu bănuia că aceasta a fost foarte atentă la tot ce s-a discutat despre ea, şi că doar mima indiferenţa. Gligor se uitase pe furiş la ea şi i se păruse că se înroşise în obraji, când tatăl său prinsese din zbor ideea cu însurătoarea, crezând că el o spusese cu seriozitate.  
Aceste amintiri i se derulau lui Gligor prin faţa ochilor, de parcă se întâmplaseră ieri, nu acum vreo trei ani şi jumătate. Cam atât aşteptaseră să li se împlinească visul de a deveni părinţi. Să li se umple casa de gălăgia unui sâmbure de om. El era mai toată ziua ocupat cu treburile sale în atelierul de fierărie, de unde se auzeau loviturile ciocanului pe nicovală, ca o muzică de toacă într-o mânăstire, înălţându-se spre culmile munţilor a rugă către Creator.  
La un moment dat uşa fierăriei se deschise larg şi de afară pătrunse un val rece de zăpadă spulberată de viscol, învăluind-o pe bătrâna moaşă, ca într-o mantie de crăiasă.  
- Gligor, ficioru' mamii, i se adresă moaşa precipitată, vinâ câ Veta ţ-a adus pi lumi o ghitamai fata, frumoasâ ca şâ ea!  
- Fatâ? lăsă bărbatul să-i scape un oftat fără să vrea. Dezamăgirea i se putea citi pe faţă, chiar dacă lumina din fierărie nu era cea mai bună. Doar jarul din vatra forjei mai arunca din când în când steluţe de aur, peste sculele frumos orânduite pe marginile cuptorului, luminându-i faţa fierarului, plină de funingine şi transpiraţie.  
- Da, o copchilâ durdulii şâ roşâi în obrăjori ghi sănătoasâ chi îi. O adevăratâ moldoveancâ ghi la munchi. Lasâ câ şâ fechili sânt buni la casa omulu', nu numa băieţâ, încercă bătrâna moaşă să-l consoleze pe proaspătul tătic. Poţ vini sâ o vezî cât chimp sâ oghihnesc amândouă, după un chin atât ghi lung.  
- Ghine mătuşâ, câ totu s-a terminat aşa, căuta Gligor să-şi ascundă dezamăgirea. Nu conghează chi s-a născut, continuă el, încercând să se încurajeze singur. Ele douâ să chie sănătoasâ, asta-i cel mai important amu.  
Când intră în odaia unde era cald, iar lampa fumega deasupra patului, lăuza dormea lângă gâgâlicea de om abia apărută pe lume. Amândouă erau liniştite după chinurile prin care trecuseră. Gligor se aplecă să dibuie mai bine cum arată fiică-sa de aproape. Nu-şi putea da seama cu cine s-ar asemui mai bine, cu el sau cu mumă-sa. Când se aplecă cu lampa în mână deasupra lor, să le vadă mai acătării, răsuflarea caldă a respiraţiei sale şi mirosul de cărbune, o trezi din somn pe proaspăta mămică. Avea doar douăzeci şi doi ani, fiind mai mică decât Gligor cu şase ani când aduse pe lume această mogâldeaţă cu faţa roşie şi nasul cârn.  
- Chi rog sâ mă ierţî bărbachi, dacă che-am dezamăghit şâ nu ţ-am adus pi lumi un fechior, aşa cum ţ-ai dorit.  
- Lasă, fimei, câ nu tu eşchi vinovatî, acum ghi asta. Che-am sămănat, asta a răsărit. Dumnezo sâ vă ţânâ sănătoasâ atât pe ea cât şâ pi chini, c-or mai veni şâ alţî copchii pi lumi, dacâ amu baierile sâ dizlegară.  
- Şâ cum aveţî ghi gând s-o bochezaţi ca numi? întrebă curioasă bătrâna moaşă.  
- Păi, eu zâc sâ-i spunim Natalia dupâ bunicâ-mea şâ Galiţia dupâ mumă-mea.  
Veta simţindu-se vinovată faţă de soţul său că nu i-a născut un băiat, de parcă de ea ar fi depins totul, acceptă propunerea tatălui, cum s-o cheme pe cea mică.  
- Dacâ tu, măi omuli, aşa îţî doreşchi s-o numim, aşa om bocheza-o.  
- Ghini, atunci aşa va rămâni ca s-o chemi: Natalia Galiţia Creangă. Poachi chini şchie, va ave şî ea norocul sâ chie talentată ca şî moşu[ În Pipirig pentru unchi se foloseşte cuvântul moş.  
] meu mai înghepărtat, cari a fost un mare cărturar, Dumnezo sâ-l oghihnească acolo unghi sâ aflâ.  
- Chine mai şchie che îi vor dărui la noapchi ursâtoarili şi fechei voastri? mai spuse cu neîncredere bătrâna moaşă. Aşa s-ar zâci, că în prima noapchi ghi la naşcherea unui prunc, vin ursâtoarili sâ-i juruiască şâ sâ-i orânduiascâ tot restul vieţâ.  
- Chine mai creghi şâ-n toachi daravelili aschea băbeşti, măi femei? Vom vide noi pischi ani ci va mai chi, dacă va chi cheva!  
Dar acestea nu le vor mai afla părinţii fetei. Peste patru zile, cei doi îşi lăsară odorul pentru câteva ceasuri în grija bunicii şi se duseră la nunta prietenului lui Gligore, care îşi mărita fata. Numai că acolo se întâmplă nenorocirea. Cineva fără de suflet le curmă vieţile de tineri, turnându-le otravă în pahare. La trei zile fură îngropaţi pentru vecie în ţintirimul satului. Niciodată nu s-a ştiut cine a fost criminalul. Autorităţile din acele vremuri nu s-au prea străduit a afla adevărul. Nici nu prea aveau cum să-l afle. S-a bănuit că ar fi fost amorezul Vetei, care astfel s-ar fi răzbunat pe amândoi, că l-au lăsat mofluz, dar asta nu s-a putut dovedi de nimeni niciodată. El nu fusese la nuntă, dar ar fi putut avea vreun complice printre nuntaşii veniţi de prin satele megieşe, care să-i otrăvească pe cei doi şi să le curme definitiv vieţile, începute împreună atât de frumos.  
Copila a rămas o perioadă în grija bunicilor şi, apoi a fost înfiată de o familie fără de copii din Vetrişoaia, judeţul Vaslui, o localitate de pe malul Prutului, situată în zona de câmpie, între lunca Prutului şi dealurile Fălciului.  
[ Vorbirea arhaică, veche, de la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, s-a făcut si cu sprijinul domnului profesor George Ursu, de fel din Pipirig - Neamţ, căruia îi mulţumesc şi pe această cale.]  
 
Referinţă Bibliografică:
DE-AS PUTEA VIATA INTOARCE (Viața știută și neștiută a îndrăgitei interprete de muzica populară din Târgu Jiu, Maria Loga) / Stan Virgil : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2128, Anul VI, 28 octombrie 2016.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

TOP AUDIENȚĂ
POEZIE

TOP AUDIENȚĂ
SĂPTĂMÂNALĂ
POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!