CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Versuri > Contemplare >  





ȘI AU NUMIT-O PĂMÂNT

 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ȘI AU NUMIT-O PĂMÂNT  
(Divortul mondial)Varianta I  
de Silvana Andrada Tcacenco  
  
O simpla lume albă, în rochia-i de mireasă,  
La malul unei mări în val de voaluri crem,  
Tăcută lume vie, pierită luminoasă,  
Se refugiase-n urma aceluiași blestem,  
  
Atât de feminină, de voal, de cer, de mare,   
Atât de diferită de armă, forță, scop,  
Ea, lumea construită spre-a fi nemuritoare  
Urma să- nlocuiască al lumii nenoroc,  
  
Sătulă de visarea la lumile de bine,  
Uimită de puterea din răul cel avut  
Cu greu înțelesese, negandu-se pe sine  
Că n-a putea atinge acela absolut  
  
Astfel se depărtase de lumea masculină,  
Bărbații lumii celei cu vămile de fier,  
Cedaseră-n partajul luminii de lumină  
Tot ceea ce în despărțire, nefericiții cer;  
  
“Ne despărțisem în al noptilor ajun,  
În doua lumi de neatins ne despărțisem,  
Sperând să mai salvăm ce rămăsese bun,  
Din miile de ani în care ne mințisem,  
  
Și-atunci, colinele acestea au rămas la noi,  
Cu marea la picioare albăstruie,  
Ei au păstrat toți munții-nzăpeziți și goi  
Și fierul l-au păstrat să îl supuie,  
  
La noi sunt toate florile de mac,  
Tot nouă ne-a rămas și galben grâul  
Încă supunem clipe, ei doar tac  
Dar am pierdut atunci, definitiv pârâul,  
  
Și ca intr-un blestem fără de mâine  
Sub vraja căruia cumva rămânem prinși,  
Pe apa ce ne-o daruiesc, noi le dam pâine  
Vasali de buna voie, învingători învinși,  
  
Pe vechi înregistrări ascunse  
Păstrăm îmbrățișările bizare,  
Din lumile de doi, întrepătrunse,  
În care oamenii credeau în jumătăți de soare,  
  
Soarele-n astă lume rămâne-ncremenit,  
Un tot în holograme ce-i pustiit și rece,  
Caci n-are unde merge, apus sau răsărit  
Tot una-i sunt cât strălucirea niciodată-i trece,  
  
Cum de-a trecut prin noi, în clipe de demult  
O undă de tăcere o palidă muțenie,  
Cum haosul de forme din ideal tumult   
Am irosit într-o nătângă lipsă de sfințenie?  
  
Nu au știut copila nici cei mai învățați,  
N-au înțeles nici cei iubiți dintre iubiți,  
Cum cei fără pacate primii au fost trădati,  
Cum înțelepții au fost primii păcăliți  
  
Și chiar de-ar fi știut, ce-ar fi putut a face?  
Când nimeni n-avea timpul și nici fir de rusine,  
Când hrana spirituală se împărțea în troace,  
Într- un ospăț vegan ce consuma din sine,  
  
Ospățul de dezastre, el alfa, ea omega,  
Din serile pierdute cu întârziate cine,  
În foametea minunii, care ne delega,  
Un ospătar în ture, ce nu servește bine...  
  
Căci nu ne mai iubeam demult de tot copilă,  
Bărbatul și femeia rămași doar amintire,  
Damnați să se ascundă, speriați și fără milă,  
În rătăcirea lor de-a întâlni iubire,  
  
Confuzii de visare și de identitate,  
Căzute în trădare și grabă nefirească,  
Captive-n obsesivă superficialitate,  
Uciseră cea sacră, iubire omenească,  
  
De doi, de el, de pentru totdeauna ea,  
Dorințele doar viruși în programe  
De supraviețuire într-o lume grea,  
A sufletelor de doar zero, virgula zero unu grame,  
  
Copiii nu-și mai cunoșteau părinții,  
Puținii fii rămași, uitau firesc de ei,  
O nebuloasă, în care nici sfinții  
Nu mai știau lupta cu obsedații zei,  
  
Așa era copilă, căderea de atunci  
Și-așa a fost rămasa sutele de ani,  
Femeile trăiau fără de prunci  
Bărbatul vânător pândea cu piatra bani,  
  
Atunci ne-am împărțit pământul de durere,  
Ne-am depărtat în două lumi nefericite,  
Bărbați însingurați, femei stinghere,  
Divorțul lumilor iubirilor licite;  
  
Arar de-și mai aduc aminte poate,  
Bătrânele seducătoare de odată,  
Cum tremurau pe cerurile toate,  
Stele, la dragostea înfiripată,  
  
Până când timpul, într-o trecere calină  
Uitate le-a făcut pe toate-n preiubire,  
Situându-le în era de lumină,  
În care încă se credea în nemurire,  
  
A dragostei, a jumătății pentru care  
Nici sacrificiul unui ideal nu mai conta,  
Nici crima nu era un preț prea mare,  
Așa a fost, așa a fost copilă, lumea mea.”  
  
Își prinse chipu-n palme și ochii minunați  
Priviră peste gânduri ca peste puntea lumii,  
“Erau culpabili bună? Sau chiar nevinovați  
S-au împletit frumosii cu nebunii?  
  
Scrie în cartea albă, a viselor trecute,  
Buna mea albă scrie c-au fost povești de vis,  
Iubiri definitive, dorințe absolute,  
Cum au putut să fie atât de-ușor de ucis?”  
  
“Cum au putut copilă? M-am întrebat cum poate  
Iubirea vieții tale să uite ca exiști,  
Așa s-a întâmplat copila mea cu toate  
Iubirile trăite de oamenii cei triști,  
  
Nemuritor de triști, neputincioși să fie  
Vreodată fericiți până la nesfârșit,  
Urcați în poala morții, mizând pe veșnicie,  
Lăsând să piară-n gânduri, tot ceea ce-au iubit,  
  
Ea întindea o mână, îsi cobora privirea,  
O vorbă să audă ca-n primul jurământ,  
Cand el o învățase să-și murmure iubirea,  
Ca mai apoi s-o uite, în goana din cuvânt,  
  
Cât el privea din umbră, cum îi apune chipul  
Și ce să-și amintească privind ce nu era  
Decât un ceas cu apă, în care chiar nisipul,  
Clepsidra doar s-o spargă, o mai întorcea,  
  
Cum am putut copilă, cum am pierit în noi,  
Nici dacă mai contează, căci fără vinovați,  
Mureau ca-n molime tot câte doi,  
Se-ndragosteau femeie de femeie, bărbații de bărbați,  
  
Am înțeles copilă, că poate vor să ierte,  
Că omul vrea sa treacă, să-și lupte fericirea,  
Că-l înspăimântă toate trăirile incerte,  
Că nici nu-l mai interesează s-atingă nemurirea,  
  
El și in frumusețe s-a dovedit netrebnic,  
Sute de ani, în care, chiar perfecțiunea-n artă,  
A fost supusă celui mai puternic  
Și asta, pui de om, un creator nu iartă,  
  
Un filozof, un pictor, un muzician deplin,  
Nu pot a trece testul uitării-n timpul vieții  
Și nu au viperele lumii atâta pur venin  
Cât Cleopatra-i muza și poate doar poeții  
  
Rezista fără pace însingurat uciși,  
Pe baricada somnului cel nedormit vreodată,  
În care lunetiștii orbi, aidoma de preciși  
Precum blândețea morții, îi mai rateaz-o dată,  
  
Nebuni însă o droaie, pictau doar paradisuri,  
Visau oamenii toți, iubind câte ceva,  
Visau, dar nu știau c-ascunși în false visuri,  
Scăpau din mâna viața și nimeni n-o trăia  
  
Și știi, copilă blândă, aveam și anotimpuri  
În care florile trăiau doar spre-a împleti cununi,  
Au fost frumoase, aurii acele timpuri,  
A fost mileniul omenirii ce săvârșea minuni,  
  
Oameni năștea din sine,  
Cu-o față sau niciuna  
Dar nimeni nu mai știe dac-a fost rău sau bine,  
Și nici de adevarul a dovedit minciuna,  
  
Se pare ca orânduirea în două lumi de genuri,  
Nici ea nu-i ideală, nici ea nu-i falanster,  
Păstrează doar o Annă și miile de trenuri  
Le deraiază-n iarna macazelor de fier,  
  
Dar nu murim de-atunci, nici vom muri vreodată,  
O lume jumătate doar pentru noi femei,  
De care totuși mă simt des vinovată,  
Că am decis să fie, chiar nefiind cu ei.  
  
Ne-am împărțit o lume și n-am luat doar lumina,  
Sunt jumătăți de gânduri aproape peste tot,  
Divorțul din iubire, divorțul fără vină,  
Crezut-am că fac bine, crezut-am c-am să pot,  
  
Îns-a urmat apoi, însingurata eră  
În care locul, fiecărui obiect de pe pământ,  
A trebuit schimbat iar eu in atmosferă,  
Nu mai găseam nici aer să-l aflu respirând,  
  
De dor, de lipsa a ceea ce pierdusem,  
Oricum pentru vecie mult înainte de  
Divorțul din iubire, prin care doar trecusem,  
Ce m-a lăsat înfrântă, golită de tot ce  
  
Trăisem iar negarea îmi înnegurase,  
Întreaga realitate-n care se zbăteau,  
Doar clopotele zilelor, acelea luminoase,  
Care odat’ vestiseră că oamenii iubeau,  
  
Așa a fost copilă când ne-am negat credința,  
Nici picurii din ceruri sau ochii-nlăcrimați  
N-au mai putut aprinde în suflete dorința  
De-a dăltui statuia femeii din bărbat,  
  
În partea lor de lume, se nasc numai bărbați,  
Femei nici ca pe timpuri nu se-ntâlnesc ca sclave,  
Iubirea și la ei rămâne între frați  
Sau in imaginația iernii și-a minților bolnave,  
  
Căci ei au ales iarna și încă astăzi sper,  
Că poate știind faptul ca suntem prea plăpânde,  
Au tras o linie fermă peste același cer,  
Lăsându-ne în soare, ca el să ne inunde;  
  
Eu cred că ne-au iubit, în felul lor puternic  
Și ne-au dorit cu patima ce poate nu cuvine,  
Dar poate ca trăind, în trupu-ne vremelnic,  
Le deveneam cu timpul, bătrâne și străine,  
  
Vezi, astăzi poate cred, că ei iubeau o dată,  
O singură ființă pe care o găseau  
În fiecare blondă sau roșcățică fată  
Iar dupa-n, bucla vremii, pe toate le pierdeau,  
  
Căci frumusețea piere, atunci de fapt pierea  
Și ce poți să mai ceri când știi ca niciodată,   
Din bătrânețea, care definitiv venea  
Nu se mai întorcea acel frumos “odată”,  
  
Nu puiul meu, nu sunt pe lume vinovați  
Și nu au fost în fond poate nicicând,  
Femeile n-au fost și nici bărbați  
Nu pot fi condamnați c-au încercat sperând,  
  
Iubind, nevrând s-accepte poate,  
În clipe care toate inerte le treceau,  
Că nu și-au întâlnit tânjita jumătate,  
Dintr-un întreg ce pentru vecie căutau,  
  
Și da pui blând, puteau fi doar povești,  
Privind însă la tine, îmi pare azi nedrept,  
Ca tu să nu-l mai cauți, să nu-l mai întâlnești,  
Să nu-ți mai zbați cu viață, inima în piept.”  
  
“Buna mea blândă, fără tine cerul  
Atâtor dimineți în gol s-ar fi surpat,  
Târând cu sine în adâncuri adevarul,  
Alba particulă de plasmă, din cel adevărat,  
  
Buna mea blândă, câteodată,  
O mai aud pe mama cum pare că îmi cântă,  
Cum parcă-ntoarsă dintr-o lume decalată,  
Traduce pentru mine, tot ceea ce nu cuvântă,  
  
Cum era mama buno? Cum era fiica ta  
Și ce-a greșit de a plecat definitiv să piardă   
Și nașterea și devenirea mea,  
Cenușă sa devină neapucând să ardă?  
  
De-atunci împărăția- mi diafană,  
S-a -ntunecat ca partea nevăzut-a lunii,  
Și lumea, bună, mi-a rămas orfană  
De partea femeiască a minunii”.  
  
“Era frumoasă, ireal de blândă,  
Îi semeni mult, dar spre deosebire  
De ea, în lumea- ne plăpândă,  
Tu te-ai născut dintr-o poveste de iubire,  
  
Căci într-o zi, călare, venit-a peste timp,  
Armata lor condusă de fiul celui care,  
Făcuse pentru mine un singur anotimp,  
Iar eu îi dăruisem noapte și zi visare,  
  
Era atât de trist copilul fără mamă,  
Frumos precum lumina, dar ireal de trist  
Și îl priveam cu dorul ce încă mă mai cheamă  
Spre-acela ce nu știe dacă și cum exist,  
  
O clipa doar Singurătatea, el prinse a zări,  
Cât ea țesea din umbre un coviltir tăcerii  
Și țintuit în sine, pe loc se-ndrăgosti,  
Ucigător de dulce și împotriva vrerii,  
  
Ei nu îi povestisem nimic despre iubire,  
Simțisem că vreodată, dacă ar fi aflat,  
Ar fi-ndurat o-ntreagă răpusă nemurire,  
Doar pentru a transcrie iubirea pe curat  
  
Și fiul fără mama cu fiica fără tată,  
Un niciodată el fără de-ntotdeauna ea,  
Lasă iubirea lumii, născută condamnată,  
Să își răzbune anii cât ea nu exista.  
  
Acesta a fost schimbul, acesta a fost trocul,  
O nemurire trista pe-o noapte de iubire,  
Așa decise ea, să nu îi facă jocul  
Nefericirii, s-o ucidă intr-o dăruire  
  
Și fiica fără tata, cu fiul fără mamă  
Au strâns toate iubirile ce-au fost și ce vor fi  
Orfane, într-o lume de sentiment sărmană  
Și le-au trăit pe toate în singura lor zi.”  
  
Bătrâna nemurită, aducerile-aminte  
Sărută ca pe-o rudă-n sicriul de cleștar,  
Căzută în genunchi ca într-o rugăminte,  
Ca într-o rugăciune de infinit zadar,  
  
“Întoarcerea copilă, întoarceri fără cale,  
Rămân a fi atât de imposibil de-mplinit  
Astăzi beau nemurire din sute de pocale  
Dar încă m-aș întoarce, acolo unde-am murit”.  
  
Privește ca-n adio sicriul de cleștar   
Al amintirii care-a fost și îi mai este,  
Zadarul o frământă, acel nedrept zadar,  
În care naratorul ucis e în poveste,  
  
Un geam ca o oglindă, cu inimi doar pe-o parte,  
De nedeschis vreodată și aspru de curat,  
Stătea precum o poarta-ntre cele regate  
De nedeschis vreodată și totuși descuiat,  
  
Era târziu acuma, nici să mai recunoască   
Nu mai putea niciunul, cât de târziu era,  
Privindu-se-n oglindă, pe partea bărbătească,  
El, împăratul lumii, pe fiu îl pregătea  
  
Si astele îi spuse bărbatul împărat,   
Să vină cât de repede, făr’ a privi în urmă,  
Să țină bine-ascunsă, viața ce-a furat,  
Din care învățații vor selecta o turmă  
  
De proaspăt credincioși, bărbați creați să fie,  
Nemuritori, puternici, prea fericiți și poate,  
La margine de timpuri și chiar de veșnicie,  
Să descifreze înmultirea doar din jumătate,  
  
“Să nu privești în urmă”, îi spuse împăratul,  
“Căci de-o vei face și de o vei vedea,  
De-ajuns nu-ți vor mai fi pământul sau regatul,  
Să nu vrei să te-ntorci, definitiv, la ea.  
  
Sunt ochii ceia care, atunci când te privesc,  
Ca niciodată, fără arme, fără sacrificiu,  
Te simți înveșmântat în strai împărătesc,  
Te lași abandonat suavului supliciu,  
  
Vibrația fiul meu, atunci când îți devine,  
Când ți se dăruiește ca frunzele ce tremur,  
Rămâne până-n moarte, sublimul pentru mine,  
Tectonicul dezastru, fără de cutremur,  
  
Ce-aș fi putut a face să nu o pierd vreodată?  
În faptă, îmi plecase când încă mai cădea,  
În brațele-mi duale, profund abandonată,  
În fapt, ea realizase, că nici nu mai spera.  
  
Mi-a spus odată-n brațe, când încă îmi era,  
Că va rămâne-acolo, se va zidi în mine,  
Că simte că din mine, nicicând nu va cădea  
Dar că va ști să plece, când nu-mi va mai fi bine  
  
Și da, au început sa treacă clipele măcelărite  
De aroganța, și de imprudența mea,  
În încercarea de-a mă-ncrede în altele ursite,  
De-a încerca băiete, atât, doar a-ncerca,  
  
Nu, nu sunt fericit și dacă ți-aș răspunde,  
Ce-am câștigat rupându-mă de ea,  
Doar ucigându-mă aș mai putea ascunde,  
Că încă o mai simt, profund fiind a mea,  
  
De ne-ar fi fost ursite sau date a le sti,  
Cât fost-am muritori, cum nu erau poeții  
Cum poate fi oprită pieirea celor vii  
Sau poate doar a ști cea jumătate-a vieții,  
  
Ea suferea că-mi place chiar orice răsărit  
Cât mie îmi păreau a fi doar răsărituri,   
Când eu doar idealul din ele am iubit,  
Și nu faceam decât, să fug de asfințituri...  
  
Neînțeles nespus și nevorbită-nstrăinare,  
Cătușele ne-au așezat încet la amândoi,  
Călușul neputinței de a rosti strigare,  
Ne amuțise urletul din nopțile de doi  
  
Și am luptat războaie și am ucis și fiare,  
Am rostuit pământul așa cum am iubit,  
Dar nicio revoluție n-a fost înălțătoare   
Atât ca nopțile în care, pre noi ne-am dăruit.”  
  
El împărat, ea zână, zână a despărțirii,  
Cu doi copii, născuți spre-a fi iubiți,  
Un el și-o ea, zidiți nefericirii   
Din lutul neiubirii, să fie fericiți,  
  
Dar alchimiștii rătăciți în omenire,  
Credeau numai în aur, cătând cu disperare,  
Când simplu ar fi fost să inventeze fericire,  
Cu mult mai valoroasă și mult strălucitoare  
  
Iar pentru fericire s-a interzis iubirea-n  
Regatele femeii și-a celui de bărbat,  
De fapt neprohibită, ucisă-n amintirea   
Celor care iubiseră, dorind să fi uitat,  
  
Dar nimeni nu știa, ca la divorțul lumii,  
Când soarele fusese și el de împărțit,  
Se-ntunecaseră cu forța vămile luminii,  
Lumină rămânând doar forța cu care s-au iubit  
  
Cei doi, nimeni știa ca apa ce curgea  
In ploile atâtor răvășite ceruri,  
E ceea ce întotdeauna rămânea  
Din toate rostuit trăitele-adevăruri,  
  
Ca dacă încă mai erau și își găseau putere  
Să împletească înc-o zi la ziua cea de ieri,  
Era pentru că unica avere  
Ce nu-mpărțiseră, era ascunsă-n primăveri  
  
Trăite și oricât s-ar spune,  
Că au putea fugi, să te ascunzi fără iubiri,  
Lumea continuă să se-nvârtă prin minune,  
În fond, doar cu ce porți, pe mai departe-n amintiri,  
  
Singurătăți în unul, singurătăți in doi,  
Măcar de-am recunoaște că vina pentru toate  
Este însingurarea noastră întru noi,  
Neșansa de a crede în tot, pe jumătate,  
  
În totul și in toate, doar jumătăți de firi,  
În respirația lumii, care pe jumătate  
Trage în pieptul vremii, chiar și nefericiri,   
Pe jumătate acceptate, jumate refuzate.  
  
“Copila mea, dar vezi, nevinovata clipă  
Apare din neanturi ce nu poți controla,  
Iubirea te inundă, ea nu se înfiripă,   
Te face prizonieră, în disperarea ta,  
  
Așa s-a întâmplat cu el, cu ea, cu mine,  
Așa s-a întâmplat cu ei, cu ele, voi  
Pentru o clipă de iubire din destine  
Toți dăm o nemurire și n-o primim ‘napoi,  
  
N-au mai putut iubire, să-nchidă infinitul,  
S-au desfăcut în unde și s-au unit la loc,  
Dorul de împlinire și-a ascuțit cuțitul,  
Pe un amnar de moarte, pe un amnar de foc,  
  
Așa greșesc milenii, așa repară alte,  
Tânjim spre idealul de-a fi profund iubit,  
Vibratiile joase devin mult prea înalte,  
Se macină în sine, se-ntorc în infinit...  
  
În ziua zămislirii, a facerii divine,  
În care din iubire tu mi te-ai intrupat,  
Ea murmura, șoptit, așa ca pentru sine,  
Celui care-i fusese unic predestinat:  
  
“Nici clipă nu mai este făr’ a gândi la tine,  
Fără de tine parcă, pășesc pe trepte sparte,”  
Îi spuse ea, “cobor în noaptea care vine,  
Și-mi pare nemurirea o stea căzută-n moarte,  
  
N-am cer iubirea mea, n-am nici chiar amintirea  
În care rătăcită, pe trupul meu predat,  
Să simt cu disperare cum ți-odihnești privirea,   
În agonia ceea ce-apoi ar fi urmat.  
  
Ce e iubirea oare? Ori asta e iubirea,  
Când nu mai este lege, când ochii mei nebuni,  
Îți caută în frunze și în aripi privirea,  
Când degetele tale sunt cei mai vii tăciuni  
  
Și dacă focul ghenei sau ghețurile seci  
Vor vrea sa ne topească sau sa ne-nghețe firea,  
Îmbrățișați iubirea mea, pe ultimele veci,   
Vom dăinui să recladim din nou iubirea  
  
Și nu-mi promite ca o salcie ce plânge,  
Nimicuri în această lume trecătoare,  
Sădește-mă, culege-mă, mă frânge,  
Așa cum folosești iubirea mea o floare,  
  
Caci eu pe tine te voi fereca cuminte  
În camera în care inima îmi zbate,  
Ca pe dorința mea cea mai fierbinte,  
Rosul din sânge, care vindecă de toate,  
  
Căci adevărul este, definitiv ca sarea  
Pe rana presărată spre-a mă vindeca,  
De n-ar fi fost sa-mi fii, poate doar disperarea,  
Măsura mi-ar fi dat-o, în boala ce urma  
  
Și îți voi spune totul, toate îți voi spune,  
De mii de ori, în infinite clipe,  
Căci nu știm care clipă va apune  
Și nici nu știm iubire, când ni se frâng aripe”  
  
O prinse strâns în brațe și ea atunci tăcu,  
Priviră amândoi în pântecele zării,  
Copiii nenăscuți care vor spune nu,  
Uciderii în masă a pruncilor visării;  
  
Deplinul câteodată este doar zi senină  
O respirație calmă, de pace și mister,  
A pomului ce-ascunde iubirea-n rădăcina  
Și-o proiectează-n umbre pe frunzele din cer.  
  
Morala unei lumi, în care ca nebunii  
Ne rostuim pieirea nevinovatei firi,  
Blestemul ca miracol sau moarte pentru unii,  
În mirajul dăinuirii mondialelor iubiri  
  
Smulse din neuitare, la capătul puterii,  
Vârtejul din oceane într-un pahar cu apă  
Eliberează endorfinele durerii  
În care ne-mplinirea, transee morții sapă,  
  
Caci fără de iubire, curate erezii  
Par existențe faste, trăite-n legea firii  
Iar eu mă vindec cer, de norii cei târzii  
Încătușată-n infinitul, catușelor iubirii.  
...  
  
Iar din iubirea lor, de sagă-n culori nepământesti   
Și din dumnezeiescul regăsirii-n legământ,  
In pântecul iubirii mi te-au ales să crești  
Și te-au numit, când ai venit pe lume, lumina mea, Pământ .  
  
11.01.2019 
Referinţă Bibliografică:
ȘI AU NUMIT-O PĂMÂNT / Silvana Andrada : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2936, Anul IX, 14 ianuarie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Silvana Andrada : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Silvana Andrada
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!