CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fragmente >  




Autor: Rodica Elena Lupu         Ediţia nr. 3032 din 20 aprilie 2019        Toate Articolele Autorului

PE CĂRĂRILE VREMII
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Din vieţile marilor oameni învăţăm,  
Că ne putem închina viaţa sublimului,  
Şi, când plecăm în urmă să lăsăm  
Urme de paşi pe nisipurile timpului.  
Un psalm al vieţii  
 
Pentru mine totul începe în această frumoasă zi. Da! Chiar dacă este 13. Chiar dacă este februarie, iarnă cu zăpadă albă şi pufoasă, eu nu am oroare de 13, nu e ghinion cum cred alţii.  
Aşadar, am pornit la drum.  
Toate lucrurile urmează legile lor şi nu se refuză şi nu se eschivează niciodată; tot aşa şi omul trebuie să asculte de legea sa.  
Fiecare lucru în natură dăruieşte omului fructul pe care-l produce, binefacerile care-i sunt proprii. Toate obiectele îl servesc pe om după legile lor specifice: soarele îi dă lumina, focul căldura, animalul instinctul, floarea parfumul ei – este felul lor de a-l iubi. Natura nu uită pe nimeni, este o liră uriaşă la care cântă poetul. Nimeni din această lume nu se poate sustrage fascinaţiei cerului albastru, copacilor verzi, nopţii întunecate, vuietului vântului, cântecului păsărilor...  
Soarele îmi zâmbeşte din înaltul cerului, dispare şi apare după câteva secunde cu scurte mângîieri pe ochi, pe frunte, pe obraji atât cât reuşeşte în goana trenului, care străbate „culmea cea mai înaltă a munţilor carpaţi” acolo unde „se întinde o ţară mândră şi binecuvântată de Domnul pe pământ”, unde sunt aşezate cu măiestrie satele şi oraşele. Totul, „seamănă a fi un măreţ şi întins palat capodoperă de arhitectură...”. Astfel este ţara Ardealului, atât de frumos descrisă în capodopera sa de Bălcescu. Aici e locul în care m-am născut, locul unde am copilărit, locul de care îmi aduc aminte cu atâta plăcere încât îmi saltă inima de bucurie. Şi cât de bine cunosc aceste plaiuri mioritice mănoase, grădini şi râuri care însoţesc drumul de fier.  
Natura vine în ajutorul tuturor părăsiţilor. Acolo unde totul lipseşte ea se dăruie întreagă. Ea înfloreşte şi reînverzeşte sub toate prăbuşirile. Are iederă pentru pietre şi dragoste pentru oameni. Ea este alcătuită din contraste: orice lumină are umbra sa.  
În natură nu există numai frumos, urâtul există alături de frumos, diformul alături de graţie, grotescul este reversul sublimului, răul al binelui, umbra a luminii. În armonia sa natura utilizează la fel cedrul care nu se apleacă şi stuful care se îndoaie.  
Pentru cel ce ştie să înţeleagă natura, totul îl îndeamnă să fie înţelept. Totul dă sfaturi gânditorului tânăr sau bătrân. Planta te îndeamnă să te grăbeşti căci orele trec. Timpul este ireversibil.  
Atunci când omul comite anumite fapte brutale, inutile şi din pură plăcere, natura pare că îl priveşte şi îl vede, atitudinea sa pare posomorâtă, iar liniştea îndspăimântătoare.  
Omul trebuie să dea umnaităţii şi să redea naturii lumina sa, căldura şi parfumul său, iubirea. Dacă existenţa unei flori sau a unui copac, sau a unui fluture are sens, un sens anume cum să nu-mi imaginez că tocmai existenţa omului ar putea să fie lipsită de sens, ar fi doar o aberaţie şi atâta tot?  
Toate acestea: întrebări şi răspunsuri, mă inundau privind pe fereastra compartimentului din acea zi însorită cu omătul alb, dintr-un accelerat care gonea spre Capitală  
 
* *  
 
M-am întors cu câteva zile înainte din Germania, unde mi-am petrecut concediul la prietena mea şi m-am hotărât s-o duc eu pe fiica meala Bucureşti, unde era studentă în anul întâi.  
Compartimentul era plin: ocupam locul de la fereastră, alături Ina şi lângă uşă Meri instructoarea de la Şcoala Populară de Artă, pe care şi Ina a urmat-o cinci ani. În faţa mea Ionuţ un tânăr locotenent, domnul doctor Alexandru Radu şi colonelul Pop lângă uşă.  
Ore întregi am admirat diversele imagini care se derulau prin dreptul ferestrei, apoi am citit şi asta până când lumina a început să scadă, înserarea luând locul zilei.  
Unul a coborât la Sibiu şi a cumpărat plăcinte mari ardeleneşti pe care le-a plătit domnul Radu. Erau calde şi bune. I-am mulţumit domnului Radu şi le-am mâncat cu mare poftă ca şi când nici unul dintre noi nu am fi mâncat nimic de două zile.  
Deşi eram cu ochii în carte, veselia din jur, pornită din te miri ce glume povestite de cei din compartiment m-a făcut să zâmbesc. Ba mai mult, ne-am dat seama că ne cunoaştem. Domnul Radu îşi aminteşte de vremea când eram la agenţia de voiaj şi cumpăra loc la vagonul de dormit, când de fiecare dată solicita locul de jos din cauza înălţimii. Ne-am amuzat şi aşa află unde lucrez.  
Vorbim despre cursuri, despre xerox şi de ajutorul pe care se oferă să i-l dea Inei...  
Schimbăm numerele de telefon: al lui de la serviciu pentru că acasă nu avea, al meu de acasă, pentru că nu aveam nimic de ascuns, al Inei de la prietena mea, la care locuia pentru un timp, şi asta, pentru un eventual ajutor cu copiatul cursurilor Inei sau rezervare de locuri la tren pentru viitor.  
În Gara de Nord, ne împărţim pe direcţii: doamna Meri are acelaşi traseu cu domnul colonel, Ionuţ singur iar domnul Radu are acelaşi traseu - aşa credeam atunci dar acum ştiu că putea mult mai uşor să ajungă acasă cu autobuzul - câteva staţii de metrou cu noi. La coborâre ne-am urat numai bine şi sănătate...  
Nu am rămas la prietena mea decât până a doua zi dimineaţa şi nici Ina nu a locuit prea mult la ea, doar până când şi-a găsit un loc în cămin. S-a mutat pentru că distanţa era prea mare până la facultate. Altfel, pentru că prietena mea era singură, la pensie şi o aştepta în fiecare zi cu mâncare caldă, la ea ar fi fost foarte bine. Dar, pentru că ştiţi şi voi cum sunt tinerii în ziua de azi, am fost de acord ca Ina să se mute la cămin, unde a stat în cameră cu cea mai bună prietenă şi colegă de grupă, de la prima facultate.  
 
* *  
 
Dimineaţa, la prima oră am luat-o înapoi spre .... unde aveam program de liucru. Din nou în tren, de data asta în rapidul Panonia care rula cu viteză mare spre Ardeal, urcând pe minunata noastră Vale a Prahovei.  
Pe vârfurile munţilor sufletul se înalţă, inima prinde puteri, gândurile participă la pacea profundă a naturii. Ce e oare natura? Totul este enigmă şi totul este cuvânt, o carte frumoasă şi glorioasă... Fericit cel ce o ascultă şi o înţelege. Frumuseţea ei este egalată numai de frumuseţea sufletului. Nu mă satur niciodată să învăţ acest alfabet măreţ al naturii. În fiecare zi caut şi descopăr o literă nouă. În faţa măreţiei naturii moţia este imensă. Turistul vine să-şi bucure ochii; gânditorul găseşte o carte imensă unde fiecare stâncă este o scrisoare, unde fiecare lac este o frază, unde fiecare sat este un accent şi de unde iese un fum de amintiri de mii de ani vechime.  
Prin fereastra puţin deschisă pătrunde aerul rece de munte, încărcat de aroma binecunoscută a bradului secular care e întâlnit în pădurile noastre. Gândurile mă năpădesc. Cele câteva zile petrecute acasă cu Ina m-au făcu să uit unele lucruri neplăcute pe care le mai întâlnesc în munca mea de zi cu zi cu oamenii şi care cred că sunteţi de acord cu mine că: este munca cea mai grea.  
Cele opt judeţe în care îmi desfăşor activitatea, aproape un sfert din ţară, nu este ca locul comod din spatele unui birou. E greu pentru un bărbat să plece de acasă în delegaţie câteva zile, dar pentru o femeie... Şi totuşi rezist pentru că sunt ani mulţi de când în casa mea sunt femeie şi bărbat, mamă şi tată... Şi îmi convine pentru că de fiecare dată e altceva care nu mă lasă să mă fure gândurile, tristeţea, pentru că nu am timp... Nu, nu mă tem de singurătate. Singurătatea acţionează asupra inteligenţei, ea dezvoltă poezia care se găseşte întotdeauna în om.  
După atâţia ani în care am lucrat cu oamnenii cred că îl cunoşti pe om nu după ceea ce răspunde ci după ceea ce întreabă. Cu cât cunosc mai bine oamenii o iubesc mai mult pe pisicuţa mea.  
Puţinele excepţii există şi am avut parte de ele.  
 
* *  
 
A descoeri că scrisul îți face bine, să vorbești cu tine însuți, e ca un tratament.  
O fi un semn al epocii moderne. „Omul arhaic vorbea cu cosmosul, omul medieval vorbea cu Dumnezeu, omul modern cu el însuşi”, spunea Heineman, şi se confirmă.  
Te las să răspunzi singur cititorule pentru că eu ştiu „îmi place să vorbesc cu mine însămi”...  
De ce în ultima vreme simt nevoia tot mai mult „să călătoresc în propriul meu trecut”, cum spunea Mircea Eliade.... Şi fac asta nu pentru a lăsa ceva, sincer – altceva decât copiii! – după ce nu voi mai fi! Ceea ce scriu este pe departe de a fi literatură, pentru că nu am veleităţi literare, deşi am ales în şcoală partea umană, ultima fiind facultatea de drept. Este exact viaţa! Şi nu alta decât propria mea viaţă! În esenţă este o demonstraţie de felul în care eşecul poate să semnifice o victorie şi izbânda o înfrângere. Depinde de la ce distanţă priveşti lucrurile şi, mai ales, cu ce inimă.  
M-aş supăra, mai mult chiar m-ar durea ca tu prietenul meu să consideri rândurile mele un „jurnal” care de altfel tot literatură ar fi.  
Rândurile mele sunt o meditaţie asupra a ceea ce se numeşte o viaţă de om. Nu-mi dau seama de ce îmi vin în minte toate astea... De ce le scriu?  
În primul rând pentru că vreau să-ţi explic ţie prietenul meu, să răspund chiar eu la potenţialele întrebări sau nedumeriri care te împiedică să mă înţelegi, să-mi înţelegi hotărârea nefirească, absurdă – pentru tine, atunci, singură şi imperios necesară – în ceea ce mă privea. Cu trecerea anilor mi-am dat seama că tu ai fost singurul om cu care am comunicat care mi-a apreciat şi stimulat discursul. Asta este extraordinar pentru că ceea ce ne deosebeşte de animale, diferenţa aceea mare, „specifică” a speciei este „cuvântul, comunicarea...”.  
Şi să fiu sinceră adevărul este că nu doar acest motiv mi-a determinat confesiunea. M-am gândit şi cred că pentru tine – aşa cum am discutat de multe ori – poate prezenta interes ceea ce se întâmplă cu un om, ceea ce simte el înainte de... marea şi ultima lui aventură aceea a „Morţii”. Sau „a doua naştere”, „suprema iniţiere”, cum o numeşte Mircea Eliade: „Trebuie să mori pentru a renaşte în eternitate”, a spus el. Vrei să fiu sinceră, eu îl cred. Pentru că pentru a nu ne face din viaţă un calvar, speranţa în renaştere este suficientă.  
Mai mult a spera înseamnă a te naşte a doua oară. Speranţa te face puternic şi este ultimul lucru care se pierde.  
Ştiu că vom muri. Este singurul lucru pe care îl ştim toţi de când ne naştem pe acest pământ, fiind şi singura noastră certitudine. Toată viaţa însă aşa ne-a fost dat ca să nu ne gândim deloc la moarte, chiar dacă viaţa este o luptă de unul singur cu necunoscutul pentru a amîna Moartea. Până la urmă toţi părăsim arena pentru că toţi pierdem această luptă.  
Suntem învinşi toţi pe acest pământ dar nu toţi dezonoraţi. Nu sunt dezonoraţi dintre noi cei care au încercat să-şi facă datoria. Aceste rânduri dovedesc oare că şi eu am încercat să-mi fac datoria? Orgoliu de ultima oră? Probabil! A greşi e omeneşte, a da vina pe alţii e politică.  
Cât e de adevărat că trecerea anilor ne aduce cu ea înţelepciunea de a iubi şi de a cultiva îngăduinţa.  
Pentru cei mai mulţi dintre noi viaţa este imprevizibilă, are legi ciudate şi continuă să rămână un mister. Cred cel puţin, că aşa am la ce să mă gândesc, mi-a rămas speranţa că tu ai fi fost altfel că împreună viaţa noastră, în primul rând a mea ar fi cunoscut mai puţină resemnare... Să ai un refugiu al tău în care nimeni să nu poată intra, nici nu-ţi dai seama ce înseamnă asta...  
Merit oare cu adevărat această învestitură de refugiu al meu? Prefer să nu-mi pun o asemenea întrebare, pentru că mi-e greu să răspund. De faptul că s-ar putea trăi în doi, ca unul, adică într-o comunicare absolută totală, uneori mă îndoiesc. Vin să-mi întărească îndoială puţinele excepţii întâlnite. Şi totuşi ele, aceste puţine excepţii, pornind de la Philemon şi Baucius, îmi ocrotesc speranţa că se poate. Ceva nu a mers însă în cazul nostru... ne-a lipsit ceva, ca să atingem idealul unui astfel de cuplu...  
 
* *  
 
Nu sunt nici frumoasă, nici urâtă. Nu sunt nici deşteaptă, nici proastă. În tot ce am făcut am pus suflet. Am învăţat din greşelile mele şi din greşelile altora. Am luat ce e mai bun de la viaţă. Ştiu să lupt pentru ceea ce vreau şi ştiu să aştept, astfel ca visele mele să devină realitate.  
Unele lucruri se întâmplă cu un scop şi mai e ceva foarte important: să-ţi doreşti ceva e una să ai când îţi doreşti e altceva. Cei care se plâng de soartă prea rar s-au întrebat dacă nu i-au cerut prea mult.  
Iubesc adevărul şi urăsc răul. Sunt un om sincer şi cinstit. Onestitatea unei inimi mari care luptă pentru adevăr şi dreptate loveşte fără cruţare. Cei cinstiţi nu pretind nici milă, nici recompense, nici favoruri. Onoarea nu abdică niciodată, nu are preţ. Când drumul e drept, nicodată nu-i greşit.  
Poate prin sinceritate am pierdut de multe ori în viaţă, dar, cred că dacă aş relua viaţa de la început aş face exact la fel. Şi nu numai eu. Cunodscând-o pe Corina Chiriac, într-o discuţie din multele pe care le-am avut, mi-a spus acelaşi lucru.  
Inima mea este o carte cu paginile scrise. Am dat şi dau mereu prea mult în dragoste şi am primit mult prea puţin. A iubi înseamnă a pluti, este un drept la fel de mare cu a gândi, înseamnă a trăi. Soarele s-ar stinge dacă n-ar mai iubi nimeni. Când iubeşti orgoliul şi ura nu o cunoşti. Când auzi o muzică divină şi ai lumină în ochi înseamnă că înţelegi, înseamnă că iubeşti.  
Mai mare decât fericirea desăvârşită pe care o dă sufletului iubirea nu există. Dacă eşti piatră fii magnet, dacă eşti plantă fii senzitivă, dacă eşti om fii iubire.  
Nu e obligatoriu să ne iubim dar e obligatoriu să ne stimăm. Cine nu se respectă pe sine ca popor nu merită să fie respectat de ceilalţi. Eu pot să spun cu mâna pe inimă că sunt un român adevărat. Fie pâinea cât de rea, tot mai bună mi se pare când o ştiu din ţara mea. Am călătorit mult. Prin natura ei funcţia pe care o am m-a făcut să beneficiez de călătoria gratuită la noi şi în străinătate.  
Cum eşti tratat în străinătate? Nu e orb mai mare ca cel care nu vrea să vadă. În străinătate nu sunt „câinii cu colaci în coadă”. Unii se căsătoresc dincolo – puteam s-o fac şi eu la 19 ani - şi o fac din interes. Mai bine ar rămâne singuri. Eu ştiu un lucru: mi-e teamă de singurătate, dar mi-e mai teamă să depind de cineva.  
 
* *  
 
Ajung după câteva ore acasă. Totul a decurs normal, cu problemele de la serviciu şi telefoanele de zi cu zi date şi primite de la Ina. Să spunem, nimic deosebit.  
E duminică, 1 Martie, ziua mărţişorului. „Din albul fulgilor de nea şi-a soarelui sclipire, ţi-am împletit un mărţişor, ca să-ţi aducă fericire”, - sunt unele din frumoasele cuvinte pe care mi le spunea Ina înainte de a-mi prinde mărţişorul în piept. Sau: „Fulgii albi, alene zboară,/1 Martie coboară./Şi-n frumosul zbor al lor /Îţi aduc un mărţişor”, acest gingaş simbol al primăverii, obicei pe care nu l-a uitat dar depărtarea a făcut-o şi pe ea şi pe mine să ni-l trimitem în plic, prin poştă. Cel de la Ina era un coşar. Ştim cu toţii semnificaţia: „Ţi-a ieşit coşaru-n drum, o să ai noroc acum...”. Noroc nu am prea avut eu până acum, dar există speranţa. Este ceea ce nu s-a măsurat niciodată: întinderea speranţei.  
I-am trimis şi eu un trifoi cu patru foi care semnifică de fapt acelaşi lucru şi tare mult mi-aş dori ca Ina să aibă mult noroc în viaţă.  
Seara mă pregătesc pentru şedinţa de a doua zi în care analizăm totul şi se stabileşte programul pentru luna martie. Ficsez ceasul să sune, când, sună telefonul:  
-Alo, doamna Ileana?  
-Da.  
-Ştiţi cu cine vorbiţi?  
-Nu domnule şi dacă nu vă prezentaţi închid telefonul.  
Mai primisem telefoane de genul: „Peste cinci minute sunt la tine. Lasă uşa deschisă ca de obicei ca să pot intra”. Cine? Unde trebuia să ajungă? Nu ştiu nici acum. și nici nu mă intersrază.  
Cu emoţie în glas şi probabil de teamă ca eu să nu închid auzindu-mă atât de pornită, cel de la capătul firului s-a prezentat repede şi nu era altul decât domnul doctor Alin Radu, cel cu care călătorisem în urmă cu două săptămâni, pe 13 februarie. Aflu că a doua zi va sosi în oraş pentru câteva zile şi îmi cere permisiunea de a mă întâlni, de a sta de vorbă cu mine. Am acceptat dar i-am explicat că abia la ora şase seara mă voi întoarce acasă.  
Precis este vorba despre rezervare de loc la vagonul de dormit aşa cum i-am promis că-l voi ajuta, mi-am zis, lucru ce pot să-l rezolv doar cu un simplu telefon la agenţia de voiaj.  
M-am culcat liniştită. Aveam doar câteva ore până când la ora patru dimineaţa ceasul îşi făcea datoria pentru care deja îl angajasem.  
 
* *  
 
Uşor, greu, fiecare e dator să-şi câştige existenţa. Chiar dacă îi invidiez pe cei care la această oră din noapte mai dorm, nu pot să schimb deocamdată nimic.  
În univers fiecare caută şi doreşte. Ca şi cerul omul poate fi senin şi întunecat totodată; e de ajuns să existe doar o împrejurare care să coboare în el umbra nopţii.  
Cele două mari aripi care-l ajută pe om să se înalţe sunt gândirea şi iubirea. Nu poţi împiedica drumul gândurilor, întocmai cum nu poţi opri valurile mării să se întoarcă la ţărm. Binele şi răul, fug ţinându-se de mână, fug mereu în urmă, îndreptându-se cu pasul mărunt, iute şi sigur al fiecărei clipe în timpul asupra căruia nu am nici o putere. Acolo, în spate, se adună întruna, indistructibile, dar şi ireparabil, fidelităţi şi trădări... Istoria lor – trecutul, al meu, chiar al meu! Aşa cum eu chiar eu l-am lăsat să se întâmple.  
Destinul clipelor este de a deveni minuscule tuşe pe un tablou aşezat sub sticlă. Sunt categoric, interzise corecturile! Doar privirea, fatal bolnavă de iluzie...  
Încep pe sticla tabloului lunecarea ca pe gheaţa unui patinoar.  
E dis de dimineaţă într-o zi de luni, peronul unei gări, cenuşiul pestriţ al călătorilor de ocazie şi de două ori pe zi, valize, genţi burduşite, pungi de plastic făcând reclama unor cuvinte străine, paltoane în eterna gamă dintre crem şi bej, maro, negre, hanorace cu buzunare aplicate, fermoare lucitoare şi epoleţi, blănuri austere şi elegante, o pufoaică de ceferist, decolorată şi pătată de unsoare, aburul albicios ieşit din nările monstrului obosit şi care învăluie acum întreg peisajul, dându-i parcă un dram de patină.  
Mă desprind din mulţimea încremenită ca într-un muzeu al figurilor de ceară, încep să mă mişc. Eu, eroul martor, vocea care va prezenta de acum pe sute de pagini, ţesând un fictiv prezent din era, a fost, s-a întâmplat cândva...  
 
* *  
 
Mersul sacadat al trenului părea inventat ca să-mi adoarmă gândurile. De la ... la ..., pot şi o spun cu mâna pe inimă că erau condiţii mizerabile de a efectua călătoria cu trenul. Nici celelalte trenuri care străbăteau pe vremea aceea ţara în lung şi-n lat nu erau de nota zece, dar acesta era sub orice critică. Geamuri care nu se închideau, iar scârţîitul care venea din toate încheieturile era la fel de groaznic şi insuportabil ca picătura de apă, într-o linişte de mormânt.  
Despre lumină în vagoane nici nu era vorba, pentru că, nici măcar nu erau becuri. Nu era tren cu vagoane compartimentate. În ceea ce priveşte pluşul de pe scaune, la clasa întîi unde aş fi avut dreptul să călătoresc, dacă exista, era plin de praf şi alţi musafiri că-ţi era groază să ocupi aici loc, aşa că preferam muşamaua de la clasa a doua.  
Nu pot, nu am condiţii de fapt să citesc aşa că întunericul se alătură frigului care mă pătrunde până în măduva oaselor. De frig ce e nici măcar să dorm nu pot, de scârţîitul şi de trântitul uşilor să nu mai vorbim. Abia ne apropiem de Bălgrad şi până la ... mai sunt mulți kilometri.  
În întunericul care încă mai persistă nu vezi nimic decât clădirea gării luminată la capete de două neoane. Ziua din depărtare se văd construcţiile din anii „de glorie” blocurile cu multe etaje care strică total imaginea vechii cetăţi Apulum, din faţa catedralei Reîntregirii Neamului. Nemulţumirea se citeşte şi pe chipul „Viteazului” care stă aici de strajă împreună cu calul său mândrii.(...)  
 
Fragent din romanul PE CĂRĂRIE VREMII  
de Rodica Elena Lupu  
Editura ANAMAROL  
 
Referinţă Bibliografică:
PE CĂRĂRILE VREMII / Rodica Elena Lupu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3032, Anul IX, 20 aprilie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Rodica Elena Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Rodica Elena Lupu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!