CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Amintiri >  





NE….Recunoștința ???.......cea de toate zilele….
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
“Recunoştinţa este o virtute a sufletelor nobile” Esop. 
  
“Nici câinele nu muşcă mâna care-l hrăneşte.” 
  
Recunoștința….floare extrem de rară…aproape că a dispărut din peisajul vieții noastre, ca și când nu ar fi existat nicicând. 
  
Când se mai întâmplă să găseșți câte o reminescență la câte o persoană, deja te simți răsfățat, iar dacă se întâmplă ca cineva să o facă din tot sufletul cu toată dragostea…deja te consideri binecuvântat de Dumnezeu. 
  
Din cele 4 definiții găsite în DEX am ales-o pe cea care reprezintă cu adevărat ceea ce simt eu față de recunoștință: “RECUNOŞTÍNŢĂ s.f. Aducere aminte cu dragoste, cu devotament a unei binefaceri primite; gratitudine.”. 
  
“Recunoştinţa este memoria inimii” H.Balzac. 
  
Și stau și mă gândesc cu tristețe, ce este oare atât de greu în a-ți aduce aminte cu dragoste și devotament, de omul care într-un moment anume al vieții tale ți-a fost alături, te-a ajutat necondiționat, te-a motivat să mergi mai departe, ți-a insuflat dorința de a nu renunța la o decizie sau alta, te-a susținut din toată ființa lui să creșți și să evoluezi cât mai frumos cu putință. Iar tu, tu omule cu ce te-ai ales din toată această poveste??? 
  
Ok …, da și eu am aceeași opinie…nu pentru vreun avantaj oarecare am sărit în ajutorul semenului meu, nu pentru a-mi rămâne recunoscător pe viață am făcut-o, însă când constați cu mare durere în suflet că acel om te denigrează, te umilește, te agresează chiar, te desființează ca om, atunci stai și te gândeșți….”Oare a meritat să întind acea mâna de ajutor?”. 
  
În toată perioada aceasta de când sunt terapeut, nu o singură dată mi-a fost dat să ascult această poveste, parcă trasă la indigo. Și asta m-a făcut să-mi aduc aminte și de propriile mele experințe, unele total neplăcute, altele chiar dureroase având în vedere că nu mă așteptam sub nici o formă că această “ne…recunoștință” să apară atât de repede în sufletul unor persoane care aveau tupeul să mă asigure mereu de întreaga lor gratitudine, de întreaga lor dragoste necondiționată de faptul că-i ajutasem atât de mult. 
  
Spuneam că această “ne…recunoștință” parcă este trasă la indigo. Spun asta deoarece la foarte mulți pacienți am auzit cam aceeași poveste, cu mici variațiuni pe aceeași temă. 
  
O persoană este într-o situație disperată, sau într-o stare inconfortabilă, sau este nou într-un spațiu, la un loc de muncă, sau într-un colectiv, iar o altă persoană din preajma sa, care îl vede pe acesta că suferă, că nu reușește să se adapteze din mers, că are o nevoie sau alta, că este strâmtorat cu banii sau alte variante, îi sare în ajutor. Nu îl cunoaște nici el atât încât să o facă fiind condus de vreun sentiment anume ci pur și simplu o face datorită sufletului său frumos și bun, care își aduce aminte cu dragoste, că și el a fost cândva ajutat într-o situație similară. 
  
Cel ajutat sub imperiul imprevizibilului, a faptului că nu se aștepta ca cineva să-l ajute, este total impresionat și începe bineînțeles lingușeala clasică. Astfel profită de amabilitatea și bunătatea “Bunului samaritean” nu se sfiește să ceară ajutor, nu se sfiește să facă pe neajutoratul pentru a impresiona și pentru a-și atinge scopurile bine stabilite, încă din momentul în care a constatat că are de-a face cu un om bun, pe care invariabil îl va considera și prost. 
  
Și făcând această introspecție…a “ Ne…recunoștinței” mi-am adus aminte de mai multe persoane cărora eu le datorez ceea ce sunt astăzi. 
  
Îmi aduc aminte de tov. Dincă ( așa cum spuneam și în povestea ”Primului meu loc de muncă)„ cel care m-a luat de mâna ca pe propriu său copil și m-a dus la primul meu loc de muncă remunerat. Nici astăzi nu știu dacă acesta era acel tov. Dincă care mai era la vremea respectivă denumit și “Ion Teleagă” deoarece am înțeles că era un personaj îndoctrinat politic care făcea tot ceea ce considera necesar ca politica partidului să fie aplicată 100% cu sau fără voia celui vizat. Nu pot și nici nu vreau, indiferent care ar fi adevărul (pe care nu am să înțeleg niciodată de ce nu mi-a fost dat să-l aflu) să nu-i port o sinceră și permanentă recunoștință acelui om. Nu l-am văzut decât de două ori în toată existența mea terestră, în prima zi când m-a chemat la dânsul și m-a întrebat ce și în ce condiții sunt angajată în cadrul acelui birou din cadrul Primăriei sectorului 8 (așa era atunci) și a doua zi dimineață, când l-am așteptat în stația de tramvai, m-a luat de mâna la modul concret, m-a condus în curtea Rompress Filatelia unde se afla și sediul Institutului Geologic de Prospecțiuni, m-a prezentat tovarășului director Tănăsescu, recomandându-i ca începând chiar de a două zi să fiu angajată cu carte de muncă și a dispărut total din viața mea. Astfel de oameni, eu îi percep ca pe îngeri trimiși de Dumnezeu să ne ajute în planul terestru, în rezolvarea unor probleme, care în alte condiții nu ar putea fi soluționate. Oriunde s-ar afla, sentimentul meu sincer și profund de recunoștință, rămâne în sufletul meu până ce îmi voi da ultima suflare. 
  
Apoi, nu o pot uita sub nici o formă, pe doamna Roșu și pe doamna Cornea, colegele mele din acest Institut, care mi-au acordat încrederea dar mai ales dragostea lor sinceră, ajutorul lor necondiționat în fiece moment cât am fost colege. Erau atât de amabile, de drăguțe, de sincere cu mine dar mai ales simțeam dragostea lor în toată ființa mea. Mă făceau să mă simt ca și când le-aș fi fost fiică, atât de protectoare erau amândouă. Cum să le uit, cum să nu-mi aduc aminte cu toată dragostea mea de zilele minunate pe care le-am trăit alături de ele??? 
  
Nici nu-mi trece prin minte să uit întreg colectivul de domni de la acest institut, care erau de-o amabilitate, de-o finețe și de un bun simt, dus la extremis. Odată nu m-am simțit agresată de privirile dânșilor, odată nu am simțit vreo lipsă de respect, chiar dacă eu eram pe vremea aceea un copil de aproape 15 ani. Toți mă respectau, toți se purtau cuviincios, toți mă ajutau, chiar dacă toți erau geologi, oameni care trăiau mai mult pe șantierele patriei și poate că ar fi dorit să se amuze cu vreo tinerică. Însă eu… eram privilegiată, toți mă iubeau, toți mă apreciau și absolut toți mă încurajau și mă ajutau când aveam probleme cu lucrările dumnealor. Cum să nu le rămân și acum recunoscătoare??? Aș putea să comit o astfel de impolitețe??? Nu !!! În nici un caz!!! Nu în cazul meu!!! 
  
Dar dintre toți aceștia se distanțează și nu-l voi uită pe colegul care m-a ajutat să mă cunosc, m-a ajutat să remarc singură cât sunt de frumoasă, de inteligentă, dar mai ales, m-a învățat “să mă iubesc și să mă prețuiesc, pentru că eu sunt cel mai bun prieten al meu”. În acea perioadă “Nu aveam nici o stimă de sine, pentru mine însămi, eu eram cel mai urât coșmar al meu, cea mai urâtă fată, cea mai proastă, cea mai de jos ființă de pe pământ.„ Nu aveam nici o calitate (lucruri inoculate sistematic la nivel mental de tatăl meu). 
  
Asta îmi insuflase tatăl meu, asta asimilasem și așa mă obișnuisem să cred despre mine.”, de aceea, această autodescoperire m-a ajutat atât de mult, m-a uimit, dar m-a și bucurat, m-a înspăimântat dar m-a și încurajat să merg mai departe. Și acum îmi aduc aminte cuvintele dânsului “Tu nu înțelegi măi copilă că tu eșți un om perfect? Tu nu înțelegi că sunt persoane care ar omorî să aibe măcar și numai câteva din toate calitățile pe care le ai tu? Nu înțelegi că Dumnezeu te-a făcut perfectă, nu înțelegi?” 
  
În timp ce scriu aceste rânduri îmi dau seama cât de mult seamănă tot ceea ce mă învăța dumnealui în anii ‘70, cu toate cursurile de dezvoltare personală de astăzi. Peste tot se pune accentul pe “Stima de sine”, pe propria apreciere și pe valoarea pe care ți-o dai tu însăți. Spuneți-mi voi, poți uita niște cuvinte care te-au marcat și te-au ajutat să te ridici din mocirla în care fusesei aruncată chiar de către cel care ar fi trebuit să te susțină și să te încurajeze – tatăl tău? Și pe dumnealui l-am perceput ca pe un înger în trup uman, care a venit și-a îndeplinit misiunea apoi a dispărut. Exact în perioada în care am fost pusă la dispoziția Forțelor de Muncă, dânsul plecase pe șantier și nu ne-am revăzut niciodată. 
  
Stau și mă gândesc că nu o pot uita pe frumoasa și distinsa doamna de la Oficiul Forțelor de Muncă al sectorului 8 care, după numai câteva minute de discuții și-a făcut o opinie în ceea ce mă privea, apoi mi-a oferit posibilitatea să aleg unde doresc să mă angajez, dar nu a uitat să-mi dea și câteva sfaturi că o mama bună și grijulie: “Scumpa mea, să nu lași pe nimeni să te schimbe, să nu lași pe nimeni să-ți strivească vreodată frumosul tău suflet. Ești o fată tare bună și muncitoare, îți doresc să ai mult noroc în toată viața ta. Dacă mai ai vreodată nevoie de un loc de muncă, te rog să mă cauți și sigur te voi ajuta”. De nenumărate ori mi-am adus aminte de sfaturile dânșii, mai ales când oamenii încercau prin răutățile lor să mă schimbe, să-mi schimonosească sufletul. Atunci ca un făcut, îi auzeam vocea plăcută cum mă susținea și îmi recomanda să nu îi las să-mi strivească sufletul și îmi continuam drumul așa cum consideram eu că este mai bine, astfel încât să-mi păstrez frumusețea sufletului dăruit de Dumnezeu la nașterea mea. 
  
Când credeam că nu mai am nici o șansă, SOARELE….mărețul soare a ieșit pe strada mea în adevărata lui splendoare. Și am întâlnit un om pe care îl cunoscusem cu fix 13 ani înainte de acest moment. Un om special, unic, deosebit, căruia îi voi purta recunoștință veșnică, oriunde se va afla, aici sau acolo… (și despre dumnealui cred că voi face cândva o poveste separată). 
  
L-am întâlnit, i-am spus care este motivul întristării mele și fără să stea pe gânduri mi-a spus: “Păi vino la noi în Ministerul Petrolului, avem nevoie de fete frumoase și deștepte că tine, știu că nu-mi vei înșela așteptările”, și așa a fost. Prima mea reacție a fost de șoc, de mirare, de întrebare neadresată însă: “Păi eu în ditamai ministerul, eu sunt o neica nimeni, acolo sunt numai oameni speciali, oameni aleși pe sprânceană, cu dosare serioase la Securitate nu ca mine o oarecare”. Mi se părea că mi-a cerut să merg pe Lună, cred că drumul până acolo mi s-ar fi părut mult mai normal decât angajarea mea într-un minister. 
  
În foarte scurt timp m-am transferat (primul meu transfer din viață) până atunci numai demisii și trimiteri la Oficiile Forțelor de Muncă, deci m-am transferat la acest minister. Acum eram secretara a doi directori, un bărbat și o femeie. Dacă bărbatul era un om blând și în general un personaj conciliant, amabil și cu mult bun simt, apoi femeia era o fiară, o scorpie care făcea șicane la tot colectivul. Care ne tot amenința cu Partidul, ba chiar cu datul afară, că parcă era pe moșia dumisale…. 
  
Lista aceasta ar putea continuă la infinit, sunt sigură că mi-ar trebui mii de pagini să-i enumăr pe toți cei care, într-un moment sau altul al vieții mele mi-au întins o mâna, m-au ajutat, m-au încurajat, au fost lângă mine. Nu voi putea să-i enumăr pe toți și de aceea îmi voi cere iertare de la toți cei pe care nu-i voi menționa aici, însă există un eveniment extrem de important în viața mea care este necesar a fi menționat. 
  
În anul 2011 am fost luată cu salvarea de la birou și dusă la Spitalul Militar Central, în care mă internez încă din 1977, când după cutremurul din acel an, am făcut o Zona Zoster pe jumătate de torace și am fost internată acolo. Medicul la care am fost internată, s-a întâmplat să fie un medic pe care îl cunoșteam încă din perioada studenției dumisale. După investigațiile absolut obligatorii care ți se fac la o internare, m-a chemat în cabinetul său și mi-a oferit o consultație prelungită de mai multe sfaturi. Știindu-mă de atât de mult timp (boala mea de inima a apărut în viața mea în mod oficial la 23 de ani), studiind analizele și investigațiile, mi-a explicat că, a cam venit vremea să merg să mă operez pe cord deschis. Știam de această operație de 32 de ani, știam că nu voi scapă de ea, decât dacă voi alege să mor oricând, fără să intervin în boala care se instalase de atâta timp. A avut răbdarea să-mi explice de ce consideră dânsul că a venit vremea, să mă ajute să înțeleg că organismul la un moment dat nu se va mai putea reface la fel de bine cum ar face-o la această vârstă. Și după o perioadă de spitalizare, am plecat acasă cu mențiunea clară de a mă duce să mă operez. În acești 32 de ani am fost propusă la operație de o grămadă de ori, însă nimeni nu stătuse cu mine să-mi explice, punct cu punct la ce mă expun dacă nu mă operez. Da… mi-a spus și riscurile, dar a insistat pe beneficii, lucru pentru care îi mulțumesc din suflet, dânsul a fost cel care m-a făcut să mă gândesc în modul cel mai serios la operația de care știam că nu voi scapa. 
  
Apoi m-am reîntors la birou, și într-o zi am avut o discuție de la suflet la suflet cu o colegă, care în ciuda faptului că își pierduse soțul după o astfel de operație, a avut forța, dorința dar mai ales diplomația de a-mi explica necesitatea acestei operații. Argumentele mele legate de faptul că îmi pot pierde viața ca soțul său, nu au stat în picioare, deoarece mi-a spus cu atâta convingere că fiecare are destinul său, încât m-a pus pe gânduri. Câteva zile am tot discutat cu ea pe această temă. Între timp am aflat că medicul care mă avea în evidența sa pentru această operație se transferase la Spitalul SRI de la Baloteșți. Când am primit această informație am fost devastată, deoarece nu mai aveam o altă varianta, ca să nu adaug faptul că doar în dumnealui aveam o încredere absolută, și nu concepeam să merg la altcineva decât la dânsul. 
  
Iar atunci când îți exprimi intenția, dorința, convingerea că vrei să faci un anume lucru, Universul abia așteaptă să te ajute, abia așteaptă să-ți iasă în întâmpinare cu oportunități de rezolvare a problemei respective. Așa s-a întâmplat și în cazul meu. Eram îngrijorată deoarece credeam că la acel spital merg doar persoanele angajate în sistem. 
  
Colega mea văzndu-mă atât de îngrijorată a încercat să mă încurajeze că voi găsi eu o soluție. Întâmplător sau nu, s-a întâlnit cu un domn care îmi fusese și mie coleg cu mai mult timp în urmă și i-a spus în treacăt problema mea, dar și îngrijorarea care mă apăsa. Acesta la rândul său știa că cineva din cercul său, a fost de mai multe ori la acest distins medic și a luat decizia de a-l suna, bazându-se și pe faptul că și acesta mă cunoștea foarte bine, și i–a comunicat problema care mă îngrijora. Auzind de problema mea, acesta a și sunat la medicul în cauză, i-a povestit de îngrijorarea mea și mi-a făcut o programare spre a avea o prima întâlnire cu acest medic. 
  
Deja a două zi eram în fața medicului mult visat, stând de vorbă cu dumnealui despre starea mea de sănătate. Acesta mi-a prezentat toate opțiunile pe care le aveam, și mi-a sugerat să merg acasă, să mă sfătuiesc cu familia și să revin pentru internare în situația în care iau decizia de a mă opera. Și așa am făcut. În următoarele patru săptămâni, mă internasem, făcusem toate investigațiile necesare, făcusem operația de care aveam atâta nevoie, mă refăcusem rapid, mi se scoseseră firele și deja ajunsesem acasă. 
  
Să spun doar că în acest caz recunoștință mea a atins cote maxime, este infim, față de gradul de mulțumire, de aprecire, de gratitudine față de întreg colectivul de medici, asistente, infirmiere și toți cei care sunt implicați în buna funcționare a unui spital, a unei secții de chirurgie cardiovasculară. Toți, absolut toți cei care lucrează în acest spital, mi-au dat o lecție de mare omenie, de mare dragoste pentru om, pentru bolnav, pentru cel aflat în mare suferință, care are atâta nevoie de îngrijire, de atenție, de profesionalism, de dedicare profesională. Să spun că deja a două zi m-am dat jos din pat și am mers la baie în ciuda protestelor asistentelor medicale de la Terapie Intensivă??? Mă simțeam minunat, mă simt fabulos și mă voi simți la fel de bine mulți, mulți ani de acum înainte. Și asta datorită seriozității și profesionalismului dar și atenției și grijii permanente cu care am fost înconjurată în toată această perioadă. 
  
În acel spațiu mi-am primit viața înapoi, viață care îmi fusese confiscată la 23 de ani, când am fost anunțată că sunt bolnavă de inimă și mai ales fusesem anunțată că dacă nu mă operez imediat, nu voi avea șansa să-mi cresc fiica pe care am născut-o la o luna după ce am primit această veste. Iată, că decizia de a-mi pune viața în mâinile Bunuțului, dar mai ales l-am lăsat pe EL să decidă ce va fi cu mine, a fost una salutară. De aceea îi mulțumesc permanent și îi sunt profund recunoscătoare. 
  
Fiica mea are 39 de ani, mi-a bucurat sufletul cu o nepoțică de 13 ani, așa că… singurul lucru pe care mi-l doresc de acum înainte și care în mod cert tot Bunuțul mă va ajuta să-l realizez, este să trăiesc 102 ani, să fiu o bătrânică înțeleaptă, cu suflet de copil și care să vă ajute pe toți până în ultima clipă a vieții, pe toți cei care veți avea nevoie de abilitățile mele. 
  
Oare cum să nu mă gândesc cu dragoste infinită la colega mea care, prin demersurile sale a făcut acest drum atât de scurt, dar mai ales ușor de parcurs. Cum să nu mă gândesc la ceilalți doi colegi ai mei care ar fi putut să ignore suferița mea, însă nu au făcut-o, ci dimpotrivă s-au implicat cu toată seriozitatea. Cuvintele sunt de prisos atunci când îți primeșți viața înapoi după ce ți-a fost confiscată atâția ani. Când știi că mergi pe acest drum și există 50 – 50% șanse de reușită sau nereușită, dacă nu ai susținerea celor din jur… ești pierdut încă înainte de a ajunge acolo. 
  
Este evident faptul că întreaga mea familie m-a susținut, m-a ajutat și s-a implicat în această problema de viață și de moarte. Și iar vin și spun că dacă nu ai susținerea celor din preajma ta înainte, în timpul și după această experiență…nu ai prea multe șanse de reușită… deoarece psihicul nostru clachează în momentul în care nu se simte susținut de oameni, dar mai ales de sentimente pozitive de dragoste. Și iar voi avea tupeul să-mi adresez o întrebare retorică de altfel: “Oare cum să nu le fii recunoscător tuturor acelora care te-au susținut cu ajutorul și dragostea lor?” 
  
Dragi prieteni nu susțin că eu sunt persoană care cunoaște adevărurile supreme ale omenirii, nu susțin că tot ceea ce spun eu, este dăltuit în piatră, însă știu cu precizie un lucru moștenit din moși strămoși: “Recunoștința este temeiul dragostei omenești.” 
  
Dragă prietene, 
  
Sunt sigură că și tu ai trecut prin foarte multe experiențe similare! 
  
Sunt sigură că și tu ai oameni cărora le vei rămâne recunoascator, însă ai și oameni care au uitat cât de multe lucruri ai făcut pentru ei, oameni care te-au dezamăgit! 
  
Și într-un caz și în celălalt viața ne-a pus la încercare, a vrut să vadă, trecem sau picăm acest examen la "RECUNOȘTINȚĂ"!!! 
  
Mie îmi place să cred că am reușit să trec acest examen!!! 
  
Tu ce ai făcut??? 
  
Referinţă Bibliografică:
NE….Recunoștința ???.......cea de toate zilele…. / Neluța Stăicuț : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2924, Anul IX, 02 ianuarie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Neluța Stăicuț : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Neluța Stăicuț
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!