CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Recenzii >  




Autor: Muguraş Maria Petrescu         Ediţia nr. 2128 din 28 octombrie 2016        Toate Articolele Autorului

Muguraş Maria PETRESCU - TREI CRONICHETE SEMNAL
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MILAN RICHTER – SCURTA ŞI NEFERICITA VIAŢĂ A LUI MARILYN MONROE  
 
Traducere în limba română de Muguraş Maria Petrescu  
Editura Călăuza v.b., Deva, 2016, 333 pp.  
 
Această dramă în două acte este una dintre cele mai recente apariţii editoriale. A fost prezentată Salonul Hunedorean al Cărţii (pe 20 octombrie, 2016). Cartea va fi lansată la Bistriţa, în prezenţa dramaturgului, iar o scenă din piesă va fi jucată în premieră absolută, la teatrul din aceeaşi localitate, cu ocazia Festivalului Internaţional de Teatru şi Literatură „Liviu Rebreanu”, care va avea loc între 26-30 noiembrie, 2016. Este o pledoarie între imaginea fascinantă şi seducătoare a celui mai celebru sex-simbol, glamour şi decădere morală în care „Hollywood e locul unde se pot plăti o mie de dolari pentru un sărut şi cincizeci de cenţi doar pentru sufletul tău” (p.17), dar şi o poleială artificială, care sub haina milei şi a iubirii, scoate la iveală dorinţa totală de distrugere. Aşa după cum afirma Marilyn Monroe, viaţa însăşi este jertfa pe care o acceptăm de bună voie: „a iubi, înseamnă a-i da cuiva puterea de a te distruge.”  
 
Într-o corespondenţă particulară, Passionaria Stoicescu spunea: „Deşteaptă cine a făcut traducerea, deştept cine a izbândit coperta, deşteaptă editura care a scos cartea, deştept Prof. Dr. Dorel Cosma, Directorul Centrului Cultural «George Coşbuc» Bistriţa, pentru măreţia spectacolelor organizate acolo şi pentru măreţia gesturilor sale! Deşteaptă şi biata Marilyn, că s-a lăsat ucisă la vreme, ca să trăiască şi peste vreme, înviată atât de deştept de Milan Richter! Spirit al meu, abia aştepţi, să te deştepţi printre deştepţi!”  
 
***  
 
LEONARD IONUŢ VOICU - FUNIA ROŞIE  
 
Leonard Ionuţ Voicu  
Funia roşie  
Editura Antim Ivireanul  
Rm. Vâlcea, 2016, 231 pp.  
 
Abia cu prilejul publicării acestui volum de proză scurtă am reuşit să cunosc textele acestui autor care, până nu demult, a preferat (din motive necunoscute nouă) să nu se afirme cu totdinadinsul, aşteptând parcă momentul potrivit, când avea într-adevăr să spună ceva cititorilor. Şi a reuşit. Dacă după ce începi să citeşti vreo două-trei pagini dintr-o carte simţi nevoia să-ţi aşterni impresiile pe hârtie, atunci înseamnă că acel scriitor într-adevăr are talent, iar mesajul lui nu este deloc de neglijat. Autor şi carte trebuie luate serios în consideraţie. Pentru că aici nu doar subiectele celor trei nuvele sunt interesante, ci şi maniera în care sunt ele abordate şi prezentate.  
 
Avem de a face cu un scriitor modern şi extrem de actual, cu o nostalgie a unei copilării, adolescenţe şi tinereţi timpurii, toate iremediabil pierdute, trăiri descrise cu acurateţe maximă. Impresiile, care abundă la tot pasul duc, în ciuda unei atmosfere stătute, apăsătoare şi fără nicio perspectivă către orizont o „senzaţie că întotdeauna mai este de mers, destinaţia atinsă nefiind niciodată ultima” (Funia roşie), sau către sărutul perfect: „mi-am amintit de primul nostru sărut. Îl aşteptam de mult, te-ai apropiat nefiind sigură dacă era bine ce făceam, am închis ochii şi gurile noastre s-au atins, precum se ating între ele petalele trandafirilor aceluiaşi buchet. Apoi o sete aprigă ne-a cuprins. Ne-am repezit amândoi să bem răsuflarea celuilalt, sufletul, viaţa cu totul. Simţeam buzele noastre cărnoase cum se striveau una pe alta dăruindu-ne plăcerea durerii la fiecare apăsare. Era cea mai dorită suferinţă. Vroiam să te iau toată, să te topeşti în mine, să-mi aparţii până la sfârşitul timpului, iar tu erai fericită şi dornică de a mă avea doar pentru tine. Minute în şir se scurgeau şi nu-mi mai păsa de nimic altceva, gustam pe îndelete, mă delectam cu frăgezimea şi nectarul pe care mi le ofereai printr-un sărut desăvârşit” (Trenul). Mai trebuie să remarcăm şi uşurinţa cu care atorul trece de la o atmosferă apăsătoare (Funia roşie) la una aparent relaxată (Trenul).  
 
Frazele lui Leonard Ionuţ Voicu sunt ample, dar echilibrate, părând că antrenează lectura în paşi de dans, alteori abundă în aluzii umoristice regionale, cum ar fi prezenţa căţelei la olteni, fără ca autorul să facă păcatul de a cădea într-un folclorism ieftin sau desuet. Un umor deschis, dar în acelaşi timp însoţit de o tristeţe oarecum perfidă, insidioasă, apăsătoare, pe care personajele lui îl acceptă în existenţa lor cum grano salis. Şi toate acestea sunt învăluite de o pregnantă notă de nostalgie, dor şi duioşie. Eroii lui nu sunt bântuiţi de angoase existenţiale. Deşi trăiesc oarecum sub un fel de clopot de sticlă, universul lor nu cunoaşte decât apăsarea sufocantă şi fără de perspectivă a unei vieţi limitate. Din acest punct de vedere Funia roşie este un flashback de scene care intersectează întâmplări experimentate în trecut, aduse acum în prezent. Prozele sunt un moment necunoscut, din câte alte miliarde similare şi nedescoperite încă pe pământ. Autorul are curajul de a ieşi în faţa tuturor şi de a-şi striga crâmpeie de amintiri, uneori dintr-un sat oltenesc, alteori din locuri fără vreo importanţă anume. Ridicate la nivel de arhetipa, ele încearcă, cu succes, recuperarea unor modele ancestrale, fundamental româneşti, care cu siguranţă se vor face sonore în contextul universal al unor valenţe. Cu cât ne vom îndepărta de ele mai mult în timp, cu atât acestea vor căpăta o valoare de simbol.  
 
Lumea nuvelelor lui este gri, lăsându-i cititorului un gust leşios.În ciuda acestei senzaţii, el simte că face parte integrantă din nuvele, ca persoană activă şi vizibilă în actul lecturii, dar şi invizibilă în acelaşi timp pentru că, asemenea prozatorului, el nu intervine cu nimic în derularea acţiunii şi evoluţia personajelor, dar nici nu se simte exclus. Paradoxal, proverbiala mândrie de a fi oltean, capătă în Funia roşie un gust amar de „tinereţe fără bătrâneţe (în sensul perpetuării vieţii) şi de viaţă urmată, sigur la propriu şi la figuat, de moarte. În aerul primelor două proze (Funia roşie şi Voiaj de neuitat) pluteşte un soi de energie negativă, de neînvins. Aparent, ea nu ar face niciun rău, dar nici nu-şi lasă lumea să treacă dincolo de ea. Acesta ar fi aspectul pe care îl simte, îl bănuieşte şi îl anticipează şi cititorul, imediat după primele pagini lecturate. Din acest univers închis nu puteau lipsi anumite obiecte sau elemente cu valoare de simbol ascuns, aparent fără importanţă. Uneori, chiar şi unul sau două cuvinte simple, dar extrem de bine plasate, pot sugera atmosfera, sau ce va urma: „La prima vedere, tot locul părea să fie trist şi părăsit” (Funia roşie). În jurul lor gravitează acţiunea, dozată până la atigerea punctului culminant. Prezenţa lor (o funie roşie care mai păstrează încă după mulţi ani vagi urme de sânge, o călătorie acasă la părinţi, o boală incurabilă sau un banal tren de persoane) chiar dacă se face simţită doar din când în când, devine neîndoios obsesivă. Aceste elemente, simple în aparenţă, fac cele trei nuvele să aibă un final cu totul surprinzător.  
 
Cu un stil determinat, hotărât şi foarte dârz, autorul nu-şi pierde timpul folosind cuvinte de umplutură. Textele lui curg uşor, firesc, alternând povestirea cu dialogul, în proporţii aproape egale, bine echilibrate. Deşi este oarecum la început de drum într-ale scrisului, Leonard Ionuţ Voicu îi stăpâneşte foarte bine arta, controlând ca un deus ex machina stilul limpede, curgător, în ciuda unei atmosfere oarecum apăsătoare, pe care o anticipăm, fără a o putea defini exact. Simţim că ceva trebuie să se întâmple, dar nu putem preciza ce anume. Lucrul acesta intrigă, ducând totuşi, lectura mai departe. Curiozitate, provocare, sau ce altceva?! Altfel întregul eşafod epic nu şi-ar avea sensul, ar fi lipsit de un scop în sine. În ciuda profunzimii ei, care îi vine şi din gravitatea atmosferei pe care o impune cu uşurinţă, proza lui Leonard Ionuţ Voicu este vizuală şi sugestivă, anume scrisă în acest mod.  
 
Stăpânite şi controlate cu o mână de fier într-o mănuşă de catifea, elementele epice, ca şi imaginile ce rezultă din descrieri sau dialoguri sunt extrem de bine cântărite, gândite dinainte şi aşternute pe hârtie, fără a da vreodată cititorului impresia de ceva forţat sau căutat cu tot dinadinsul. Surprind aplecarea spre detaliul minuţios şlefuit şi pictat în portrete-cuvinte, comparaţiile prin simplitatea şi ingeniozitatea asocierii de idei: „Unele câmpuri se diferenţiau prin prezenţa sondelor de petrol, care făceau plecăciuni repetate, asemenea unor paji la o curte regală, salutând parcă trecerea trenului” (Trenul). Şi pentru că totul (stil, scris, dialoguri, descrieri şi personaje) se împleteşte atât de natural şi de firesc, citindu-i prozele avem într-adevăr confirmarea că prin faţa ochilor noştri se derulează un film. De aceea, nu ne-ar surprinde ca într-o bună zi să vedem vreuna din aceste trei nuvele transformată într-un scenariu de succes. Indicaţiile scenice abundă: „Trenul avansa când mai repede, când mai încet. Ca viaţa. Balansul lui ritmic, uneori cu deviaţii la încrucişări de linii şi macazuri, ne îmbia spre o relaxare profundă, vecină cu somnolenţa. Roţile metalice în contact cu şina, îngânau un refren monoton acompaniat uneori de note grave ori stridente, deranjante. În acelaşi timp, un soare dogoritor de amiază, tipic zilelor de vară, pătrundea nemilos prin fereastră forţându-ne să ţinem ochii închişi, dar, mai ales, încălzea compartimentul ca pe o seră unde căldura şi umiditatea se amplificau, devenind aproape insuportabile. Tapiseria moale a canapelelor pe care stăteam, radia căldura corpurilor noastre, de aceea, în loc să ne simţim confortabil, ne foiam dintr-o poziţie în alta, căutând inutil un loc mai proaspăt, mai răcoros. Broboane de sudoare ne curgeau pe frunte şi de-a lungul spinării. Concomitent, picioarele amorţite se umflau dureros în pantofi ori sandale. Singura alternativă rezonabilă rămasă era să ne stăpânim disconfortul, să închidem ochii şi să ne prefacem somnoroşi, că nu ne-ar păsa, acceptând blazaţi starea de iminentă sufocare. Chiar şi aşa unii reuşeau să doarmă, emiţând sforăieli în surdină şi plescăituri de limbă la intervale neregulate, vrând parcă să spună „ce plictiseală, domnule!... ce plictiseală!” totul contopindu-se în final, dându-ne senzaţia că suntem instrumente medicale supuse unui proces de sterilizare, în interiorul unei etuve în funcţiune.” (Trenul). Sau, în alt fel: „Profesorul rămase cu gura căscată şi scăpă dintre degete stiloul cu care se pregătea, satisfăcut în sinea lui, să înscrie o mare notă de patru, în catalog, pentru Dan Vardan.” (Funia roşie). Quod erat demonstrandum. Există aici o precizie deosebită şi o acurateţe în exprimare.  
 
Un alt aspect caracteristic tehnicii scrisului este acela că Leonard Ionuţ Voicu ne pregăteşte în permanenţă pentru un final care cade cu repeziciunea unei ghilotine inexorabile. Acesta este trăsnetul destinului în care, momente de istorie dureroasă pentru ţăranul român sunt aduse în prim plan. Să îndrăznim oare să credem că Leonard Ionuţ Voicu trage un semnal de alarmă întregii omeniri, folosindu-se de fapte adevărate, cu privire la iluzia perfectă a unui comunism luminos unde pământurile şi totul, în general, „aparţin poporului, dar de fapt nimănui?” Aşa cum este şi datul lumii, firesc şi Leonard Ionuţ Voicu ne prezintă doar în trei nuvele aspecte de viaţă, drame tulburătoare care se pot petrece oriunde în lume, cu diferenţa că acestea din carte s-au întâmplat la noi, poate chiar puţin şi în viaţa lui, dar cu siguranţă în lumea lui, care a fost şi încă mai este şi lumea noastră. Din acest punct de vedere putem afirma, fără să greşim sau să exagerăm, că Funia roşie este un ciné-vérité, un fel de film documentar romanţat, unde realitatea depăşeşte de departe ficţiunea, care rămâne doar în plan secund, sau îi foloseşte autorului în susţinerea scenariului său. Nu există artificial între cele trei proze scurte, efectul lor artistic rezultând din simplitatea şi claritatea mijloacelor epice folosite: acurateţe, ca şi cum ar vâna cuvintele fără greş, arta portretului, riscul pe care şi-l asumă de a face descrieri lungi care se întind pe câteva pagini şi care nu au nimic plictisitor, analize politice, filosofice, informaţii turistice şi istorice preţioase etc. Aşa după cum mărturiseşte în mod tangenţial, cartea este povestea disparată, expusă în trei nuvele diferite, gen mini-romane, a unui şir „lung de amintiri” (Voiaj de neuitat).  
 
Funia roşie este o pledoarie epică între o amintire nostalgică, simbolismul unor istorii dramatice şi o realitate crudă, redată aproape de perfecţiune, cu mijloacele epicului cinematografic. Leonard Ionuţ Voicu nu este doar un temerar, ci şi un scriitor de mare talent, ale cărui proze promit foarte mult. Ele sunt adevărate episoade de viaţă. Aşteptăm următoarea carte cu interes.  
 
***  
 
PAULINA POPA – SUFLET DE STICLĂ / ÂME DE VERRE  
 
Paulina Popa  
Suflet de sticlă / Âme de verre  
traducere în limba franceză de Elisabeta Bogăţan şi Linda Bastide  
Editura EMIA, Deva 2016  
 
Cu ocazia Salonului Hunedorean al Cărţii, care a avut loc la Deva între 19-22 octombrie, 2016, Editura Emia şi-a lansat noua colecţie de poezie, intitulată Colecţia Calliope. Una din cele nouă muze ale mitologiei antice greceşti, anume cea a poeziei epice şi a elocvenţei a inspirat-o pe editoarea şi poeta Paulina Popa să iniţieze această serie de cărţi scrise în română – engleză sau franceză, un fel de canon liric, o provocare versificată, la care a aşteptat răspunsuri din partea a doi poeţi de talie internaţională (Linda Bastide din Franţa şi James Meredith din Irlanda). Inedite, cărţile sunt realizate într-o condiţie grafică excepţională.  
 
„Suflet de sticlă / Âme de verre” este un volum de versuri în care sufletul Paulinei Popa arde total, topindu-se în puritatea sticlei, într-o transparenţă perfectă. Nu există niciun ascunziş sau pudoare falsă. Postura în care apare nu este cea a unei domnişoare cu bucle lungi şi blonde din sec. al XVIII-lea sau XIX-lea, care cochetează cu poezia, ci un amestec extrem de bine dozat, un control precis asupra cuvântului simplu şi inefabil.  
 
Poemul ei tâşneşte din trăiri de suflet, fiind un rezultat uluitor de sensibilitate, ce pendulează între o tinereţe, o puritate, o abnegaţie şi o trăire de copil, ajuns acum la momentul femeii mature. Este rar ca în zilele noastre să mai găseşti atâta fineţe, dar mai ales candoare şi bucurie de a împărtăşi şi celorlalţi din preaplinul sufletului. Paulina Popa observă sau se auto-analizează nu cu încrâncenarea şi angoasele, nu cu tristeţea sau resemnarea atât de obişnuite poeziei postmoderniste contemporane. Nu există constrângeri în universul ei, există doar transparenţă, dorinţă de comunicare, seninătate şi dragoste, toate extrem de fin dozate. Există candoare, dorinţă de iubire necondiţionată, o sete de absolut, de a oferi şi de a primi, luminozitate şi abnegaţie, niciodată tenebre sau apăsări.  
 
Cartea este o sinteză bine gândită a concepţiei poetei asupra poeziei. De altfel, ea a fost dintotdeauna o scriitoare dezarmant de sinceră, aşa cum mărturiseşte, un suflet de sticlă. Aici nu vorbim de răceala materialului fizic în sine, ci de transparenţa şi claritatea lui. Ea ştie precis că tot ce iubeşte este frumos, dar nu neapărat în sensul categoriei estetice, a ideii de artă pentru artă. Aşa cum îl percepe şi îl aşterne pe hârtie, frumosul este ochiul atoatevăzător, care se pogoară din înaltul divin, pentru a-i oferi inspiraţia. Totul este perfect. El se prezintă într-o manieră aproape fizică, palpabilă, sub forma unei mingi de aur, dar nu este acel fulger globular, distrugător. Trăirile pe care i le conferă poetei sunt un imens izvor creator, o energie inaccesibilă muritorilor de rând. Din acest proces al genezei, „se stârneşte o furtună” (cea a creaţiei şi a simţămintelor din sufletul ei), pe care nimic nu o mai poate stăvili (Sufletul de sticlă, p. 8). Poezia irumpe, triumfă. Nu mai este doar acea trăire interioară, poeta dezvăluindu-se, sufletul ei aparţinând tuturor, versul devenind o odă a bucuriei: „te bucurai şi te scăldai în mirosul lor de flori tinere/ ca şi cum te-ai fi scăldat în vinul de nuntă/ aşa... ca un mire” (Atâtor veri, p. 10). Sunt cuvinte ce amintesc de nunta din Cana Galilei.  
 
Lirica ei este străbătută de lumină, puritate şi absolut. Cu remarca specială că autoarea nu reţine nimic din preaplinul sufletului, sentimentul de egoism nu există. Ea împarte şi oferă, aşa cum o dovedeşte titlul cărţii, împletirea aceasta fină dintre realul şi divinul care o binecuvântează, redându-i o libertate greu de atins sau de înţeles de către cei „nechemaţi” să se închine la „sticla pictată” a sufletului ei, ca la o icoană sfântă, îngenunchind la pământ.  
 
Paulina Popa scrie o lungă poveste de iubire, lucru dovedit şi prin aceea că ultimul vers al oricărui poem, devine titlul următoarei poezii. O înlănţuire firească între divin şi diafan.  
 
-------------------------------  
Muguraş Maria PETRESCU  
Jurnalist cultural  
Membru UZPR  
octombrie 2016  
 
Referinţă Bibliografică:
Muguraş Maria PETRESCU - TREI CRONICHETE SEMNAL / Muguraş Maria Petrescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2128, Anul VI, 28 octombrie 2016.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Muguraş Maria Petrescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Muguraş Maria Petrescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!