CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Stihuri > Imaginatie >  



Mircea Dorin ISTRATE - MÂNGÂIATA CLIPĂ (POEME)

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
NU TE LĂCOMI  
 
Te vrei satrap pe neamuri, să-ţi faci împărăţie  
Şi a ta vorbă fie poruncă de-mplinit,  
Bogăt să ai din toate şi la un semn să-ţi vie  
Tot ce pofteşti pe tavă, cu tot ce ţi-ai dorit.  
 
Şi-a ta împărăţie să fie lumea toată,  
Din zare-n altă zare să fie tot al tău,  
Dar ţine bine minte, când viaţa ţi se gată  
Te-or judeca urmaşii, şi-atunci o fi de rău.  
 
Că le-ai schimbat viaţa trăită sub noroc,  
Că au pierdut averea cu greu ce-i adunată,  
Că vei plăti mai toate la vreme de soroc  
Când ţi s-o face parte şi dreaptă judecată.  
 
Aşa că e mai bine rămâi doar cu acele  
Ce-s rodul muncii tale, de mâna ta trudite,  
Atunci răspunzi de-a tale şi nu dai de belele,  
Că ai şi-aşa destule ce încă nu-s plătite.  
 
Îmi lasă soarta lumii la cei setoşi de glorii,  
De fală şi mărire cu lauri şi statui,  
Tu lucră-ţi cea moşie ce-i până-n dunga zării  
Şi vei vedea că pofta ţi-i pune toată-n cui.  
 
Trăieşte-ţi dară viaţa, cu bune şi cu rele  
Şi lasă-te de dânsa mereu îmbrăţişat,  
Ţi-ajungă cât ai astăzi, iar visele-ţi rebele  
O clipă doară ţină, le uită, că-i păcat.  
 
Tu om eşti şi-n credinţă îmi trebuie să creşti  
Cu multă bunătate, smerit şi în iubire,  
Nu îţi clădi în vise palate-mpărătăşti  
Frângând cărarea vieţii, la cei ce-s în robie.  
 
Că visul e-o himeră ce-ncet ademeneşte  
Să faci din dânsul faptă, cărare de urmat,  
Să-ncerci prin toate cele ce sufletu-ţi pofteşte,  
S-ajungi în astă viaţă, un vajnic împărat.  
 
 
IUBINDU-TE-NDRĂGINDU-TE  
 
Tu steaua mărilor,  
Luceafăru-nserărilor,  
Lumina veacurilor  
Care-au trecut,  
Fă-ne-nceput  
Citindu-ţi gândurile,  
Iubindu-ţi cânturile,  
Simţindu-ţi dorurile  
Ce le-ai avut  
Şi ţi-au trecut,  
Înfiorându-te,  
Smerindu-te,  
Căindu-te,  
Că n-ai putut  
Să fi avut,  
Toate pământurile,  
Cu toate cerurile,  
Şi toate mările,  
Să le păzeşti,  
Să le-mblânzeşti,  
Să le-ndulceşti,  
Cu dragostea ta.  
 
Seca-vor mările,  
S-or stinge zorile,  
Veni-vor uitările  
Peste pământ.  
Da-n al nost gând,  
Mereu tu stând  
Ne fi-vei sfânt,  
De închinat,  
De lăudat,  
De neuitat.  
 
 
EMINESCU E CU NOI  
(După sfinţirea bustului Eminescului de la Mănăstirea din Sărmaş)  
 
Acum, că suntem singuri, veniţi puţin aproape  
Ca să vă spun că-n voie am petrecut în noapte  
La sfânta mănăstire cu toţii împreună  
Şi cântece cânta-am ţinându-ne de mână.  
Şi îmbiat de gazde, aşa cum e firesc  
La masa noastră-ntinsă chiar domnul Eminesc  
A cobort din soclu de ziua dumnealui  
Lăsându-şi cea scurteică-n chilie, într-un cui.  
Şi cu-n pahar în faţă din vinul bun, popesc  
I-am povestit de toate ce încă-s în lumesc.  
Apoi, când cel luceafăr a scânteiat în noapte,  
Când vinul ne făcut-a ca să vorbim în şoapte,  
El dusu-s-a-n rotire spre lumi de necuprins  
S-aprindă cu lucirea-i, al nostru dulce vis.  
 
 
POET DE VORBE SECI, NE-NFIORATE  
 
Motto: ,,Poeţilor de vorbe ce scriu, dar n-au a spune  
Nimic ce să-nfioare un suflet omenesc,  
Ei nu trăiesc ce spus-au şi n-au cum să adune  
Smerit şi frumuseţe din tot ce e-n lumesc”  
 
Citit-am poezie la viaţa mea cu carul  
De la poeţi ce-avut-au grămadă de volume,  
Dar slova lor e seacă, cum sec le este harul  
Şi n-o să te-nfioare cât vei trăi pe lume.  
 
În strofa lor cuvântul de altele se leagă  
Şi astfel poezia e scrisă, ne-ndoios,  
Dar ea şi toată cartea, la suflet n-o să-ţi meargă  
Că n-are-n dânsa viaţă, trăire şi frumos.  
 
Ea nu vine din suflet, din dor, din suferinţă,  
Din bucurii trăite, minciună şi trădări,  
Nu are-n ea smeritul, iubire, pocăinţă,  
Jertfelnicia clipei, regrete, renunţări,  
 
Ea nu ascunde taine ce încă nu-s de spus  
Şi care cu-a lor farmec te urcă în ceresc,  
Nu ţine pentru sine, în gândul ei ascuns  
Plăcerea si divinul păcatului lumesc.  
 
Iubirea o aruncă în spurcăciunea lumii,  
Şi oda ei o cântă stâlcit şi răguşit,  
Durerea nu o simte amară-n cerul gurii  
Că ea din vis e scrisă şi nu din ce-l trăit.  
 
Atuncea doar cea vorbă e-o spus-adevărată  
Şi-o simte cititorul de parcă-i gândul său,  
Când toate le-nţelege, bucată cu bucată  
Le -ndură, le trăieşte, de-i bine ori de-i rău.  
*  
De nu e leac la suflet cea slovă rostitoare  
Şi tremurata pleoapă n-o fi înlăcrimată,  
Cel stih e vorbă goală, nu nalţă şi nu doare,  
Iar cel poet de vorbe, cu vorbe seci te poartă.  
 
 
SCĂPA-VOM DE PĂCATE  
 
Eu n-am cădere-a spune, că ştiu ce-i rostul lumii  
Şi nici ce fi-va mâine, sau cum ne-o fi trăitul,  
Eu sunt cum e oricine, un biet copil al mumii  
Ce pe lumescul ăsta îşi duce-ncet, sortitul.  
 
Dar simt când răul arde şi dulcea bucurie,  
Ce-a vorbă ce te minte şi mult o să te doară,  
Necazul şi amarul, fiorul din iubire,  
Speranţa ce te urcă, trădări ce te coboară.  
 
Văzutu-le-am pe toate şi gustul lor îl simt  
De la-nceputul lumii când eu eram nimic,  
De-atunci tot învăţat-am să tac, să spun, să mint,  
Să fiu cu două feţe, duşmanul tău şi-amic.  
 
M-a învăţat viaţa cu rău, puţine bune,  
Să fiu în astă lume mlădiu şi-alunecos,  
Cu setea de avere, sărac ce-ar vrea s-adune  
Ajungă-i vieţi de-a rândul să-l sature vârtos.  
 
Aşa că am în mine păcate multe, grele,  
Ce-n fiecare viaţă le înfrânez pe rând,  
Un pic de bunătate îmi pun în loc la rele,  
Dar alte vin pe lume să-mbie al meu gând.  
 
Aşa că de o vreme îmi tot întreb gândirea  
Cum să mă-ndrept în toate, să schimb a lumii soartă?  
Şi tot aud o şoaptă din ceruri, că iubirea  
Îmi poate-ntoarce lumea, dacă ţi-o pui în faptă.  
 
Dac-a putut Măritul pe crucea blestemată  
Călăii să şi-i ierte, putem apoi şi noi,  
Că suntem, cum ne spus-a, cu El ca fraţi de tată  
Şi de avem voinţă ca El, învingem noi.  
 
 
LA POARTA TA  
 
Când trec şi-acum prin faţa casei tale,  
Mă-nfiorez şi pasu-ncetineşte  
În dreptul porţii, unde-n gând, agale,  
Văd ca prin vis făptura-ţi cum zâmbeşte.  
 
Şi-n cea clipită sufletu-mi se frânge  
Şi gândul mi se umple de tristeţe  
Şi nu ştiu cum, dar inimă îmi plânge  
Că nu-i mai cum a fost în tinereţe.  
 
Ferestra ta nu-i plină de muşcate,  
Nu mai miroase stratu-a lămâiţă,  
Din când în când oblonul vântu-l bate,  
Şi casa e cuprinsă-n deasă viţă.  
 
Tu nu mai vii la-inimii chemare  
S-aştepţi înfiorată la portiţă  
Şi cu peceţi de dulce sărutare  
Să ne jurăm iubire şi credinţă.  
 
Ne prindă noaptea-n caldă-mbrăţişare,  
Ne-ascunză luna când intra-va-n nor,  
Cu stele mi s-o umple bolta mare  
Să ne-ndulcească visele cu dor.  
 
Vor fi clipite câte veacuri toate,  
Va fi divinul cuibărit în noi,  
În dulce vis cerescuri vom străbate  
Şi-n universuri fi-vom doar noi doi.  
*  
Pe strada ta, acum, doar vântul bate  
Tot ridicând din colburi amintiri,  
Le pună-n poarta casei, îngropate  
Ca să le ai când poate o să vii.  
 
Eu încă de mai trec pe-aici vre-odată  
Îţi las în taină lacrimile mele,  
Să veşnicesc cea vreme de-altădată,  
Iar poarta ta s-o ţintuiesc cu stele.  
 
 
MĂRITE DĂ-MI PE MÂNĂ SOARTA LUMII  
 
Mărite, dă-mi pe mână soarta lumii  
Şi lasă-mă o zi în locul Tău,  
Să curăţ răul, să rămână bunii,  
Iar ce s-o cerne-o fi, cum vrut-am eu.  
 
Din câţi am fost îţi las, nici jumătate,  
Pe restu-n iad i-oi pune la smolit,  
Să fac în lume sfânta cea dreptate,  
Aşa cum şi robitul a gândit.  
 
La cei rămaşi le-oi da o grea poruncă  
S-o ştie şi copiii de copii,  
Nimica nu se poate fără muncă,  
Oricine-ai fi şi oricum te-ai numi.  
 
Iar gura ta doar adevăr grăiască,  
Şi-n gândul tău iubire doar să fie,  
În greul muncii toţi să se spetească  
Iar ce-a rămas din zi, în veselie.  
 
Că raiul nu-i o lene veşnicită,  
Ci muncă e şi-acolo şi sudoare,  
Dar nu sunt griji şi lumea-i fericită  
Că rodul munci-l are fiecare.  
 
S-ar fi putut pe-acest picior de plai  
Ce Domnul n-i l-a dat spre folosinţă,  
Să fi făcut pe-aicea colţ de rai  
De n-am avea păcate , necredinţă.  
 
Dar nu-i târziu să fie cum ni-i vrerea,  
Să spargem pe vecie nenorocul,  
Să nu mai ştim nicicând ce e durerea  
Şi-n ăsta cuib de rai ne fie locul.  
 
 
ÎN BERCUL MEU  
 
Icoană fac din ce-am iubit odată  
În vremea ceea dusă, de demult,  
Din chipul tău smerit de dulce fată  
Ce l-am iubit şi cât m-a mai durut.  
 
Din Bercul nostru plin de lăcrămioare  
Amirosin a rai dumnezeiesc,  
Când te-am cuprins de mijloc pe cărare  
Şi cu-n sărut urcat-am în ceresc.  
 
Am fost atunci, în vremea miruită,  
Copii nebuni sub umbră de noroc,  
Simţirea noastră toată, neminţită,  
Ne-a ars în para dragostei de foc.  
 
Am zis atunci că lumea e a noastră,  
Că piedici nu-s ca să ne ţină-n loc,  
C-avem cu toţi-n frunte câte-o astră  
Ce ne va face viaţa cu noroc.  
 
Noi am uitat că lumea-i îm schimbare,  
Că cei luceferi mi se sting în zori,  
Că două feţe cel bănuţ îmi are,  
Că soarele-i umbrit de negri nori.  
*  
Azi Bercul meu şi-a înierbat cărarea  
De câtă vreme m-aşteptat să vin,  
S-a ofilit sub stele lăcrămioara  
Şi mi-a murit norocul, sub melin.  
 
Din viaţă Doamne, lasă-mă să iau  
O clipă doar, ca să mi-o fac icoană,  
Ce mai rămâne înapoi îţi dau,  
Dar uită-mă în Berc, cu-a mea codană.  
 
 
SPERANŢĂ  
 
Nu mai am şi n-am de unde  
să mai iau înţelepciune  
şi din timpul meu răbdare,  
să vă dau la fiecare  
s-aşteptaţi, că poate soarta  
îşi va-ntoarcă iarăşi roata,  
sau cea grijă a Domnului,  
facă voia omului.  
 
Rău suntem, cum nu se poate  
c-am avut cândva de toate,  
plai ca-n raiuri, ca să fie,  
aur, grâne, bogăţie.  
De-asta şi-au dorit mai toţi  
ce-i duşmani, vecinii hoţi,  
fie-aicea ca stăpâni  
ei, nemernicii păgâni  
ce de veacuri multe-ncoace  
fac pe-aici cum lor le place.  
 
Noi, prea blânzi şi prea smeriţi  
stăm închinători la sfinţi  
şi în rugi cerem iertare  
şi cerească apărare,  
ca în loc să fim ca unul,  
să-ntărim braţul şi pumnul,  
să fim frate lângă frate  
şi să facem cea dreptate.  
 
Că de Domnul o să vadă  
că-i dăm faptă şi dovadă  
ne-ajuta şi El, că paote  
şi ne-o da din nou de toate  
c-o vedea că ne-am trezit  
şi ce-a fost am ispăşit,  
iară ceea ce-o să vie  
ne va fi ÎMPĂRĂŢIE  
pentru noi, prntru copii  
Cât români pe lume-om fi.  
 
 
CUGETÂND ÎN MIEZ DE NOAPTE  
 
Mai mult cer avem de-asupra, de cât humă sub picioare,  
Mai mult dor şi îndrăzneală de cât frică temătoare,  
Şi iubire căt să umplem nesfârşite universuri,  
Iar în mintea noastră scurtă, vis să-ncapă-n două versuri.  
 
Noi suntem de-odat cu lumea şi-ale sale începuturi,  
Suntem fraţi cu alte neamuri de pe alte mii de luturi,  
Doar atât că ei şi alţii ne sunt poate înainte  
În trăirea lor deşteaptă, belicoasă, ori cuminte.  
 
Ce-i pe-acol’ pe sus, prin ceruri, n-avem încă noi răspunsuri,  
Nasc pe undeva luceferi, iar în altele-s apusuri,  
Se transfomă lumea toată după legi de noi ascunse  
Făr’ să şim ce-i prin prejururi, prin lactaee nepătrunse.  
 
Mare-i cerul, noi nimicuri ce-l cuprindem în visare  
Şi-ntr-o ţandără de minte dăm oclol la câte are,  
Îl străpungem cu gândirea mai iuţit ca cea lumină  
Să-i furăm a sale taine, înstelând a noastră tină.  
 
Mai că ştim ce se petrece prin adânc de infinituri,  
Mai că-ncepem a pricepe încâlcite basme, mituri,  
Urmele din alte vremuri, ne-nţelese, ce-nfioară  
Bănuind că zeii lumii din ceresc, pe-aici coboară.  
*  
Mai avem până ghici-vom cărărui prin Căi Lactaee,  
Până pune-vom troiţe la răspântie de stele,  
Pân-om bate la cea poartă unde zeii vieţuiesc  
Şi de-or vrea ne-or spune taine, despre lumii ce-s prin ceresc.  
*  
Pân-atunci închideţi ochii şi vă pierdeţi în visare  
Cugetând la cele raiuri din a cerului hotare,  
Că nu ştim ce ne aşteaptă în aceea mare mută  
Unde scânteiesc luceferi, ce simţirea ne-o încântă.  
 
 
FALŞI ÎNCHINĂTORI  
 
Te-am căutat cu gându-mi prin cerul înstelat  
Când la a Ta icoană sfios m-am închinat,  
Când pentru-ai mei şi mine cerut-am sănătate  
Şi pace, fericire, să faci le fie-n toate.  
 
Tu, Doamne, Iertătorul, nu da la toţi pomeni  
De nu-ţi suntem supusă armată de oşteni,  
Nu farisei smerelnici cu vorbe mincinoase,  
Cu gândul la păcate şi firi alunecoase.  
 
Lor dă-le cît pot duce necaz şi suferinţă  
Să vadă de la sine, că doar cea pocăinţă  
Va merita iertarea la cele câte-s toate  
În tine, om nevolnic, de-o viaţă adunate.  
 
Aşa că la icoană să vii cu gând curat,  
Să vrei şă mi te lepezi de dulcele păcat  
Şi-n locul lui de-acuma n-atale toate fapte  
Iubire cât cuprinde să pui, până la moarte.  
 
Aşa doar Iertătorul ţi-ascultă a ta rugă,  
Îţi cântăreşte fapta şi-n aşteptarea lungă  
Adânc El chibzuieşte de bine-i merita  
Iertat să fii în parte de toată vina ta.  
 
*  
Bisericile-s pline de falşi închinători  
Ce n-au în ei smeritul şi ce de-atâtea ori  
Tot Ţi-au promis, în vorbe, că de le dai iertare  
De mâine a lor viaţă va merge spre-ndreptare.  
 
Aşa zic mulţi de-acuma în faţă la icoane  
Şi ca şi-n a lor viaţă tot mint Mărite Doamne,  
Creştini sunt în biserici, apoi de-acol’ de iasă  
Îmi uită ce promis-au şi nici că le mai pasă.  
 
 
AAAAAAAAAAAA  
 
S-a dus şi Bunu, şi-apoi Buna  
pe neîntoarsa lor cărare,  
Urmat-au tatăl meu şi muma  
La cer să urce fiecare.  
-----------------------  
Mircea Dorin ISTRATE  
5 iulie 2017  
Târgu-Mureş  
Referinţă Bibliografică:
Mircea Dorin ISTRATE - MÂNGÂIATA CLIPĂ (POEME) / Mircea Dorin Istrate : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2380, Anul VII, 07 iulie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Mircea Dorin Istrate : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mircea Dorin Istrate
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!