CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

TOP AUDIENȚĂ
PROZĂ

TOP AUDIENȚĂ
SĂPTĂMÂNALĂ
PROZĂ


Acasa > Impact > Istorisire >  


Autor: Mihai Manolescu         Publicat în: Ediţia nr. 2381 din 08 iulie 2017        Toate Articolele Autorului

TERORISTUL DIN NOI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Nu ştiu câţi dintre voi aţi prins Revoluţia din 1989, sau dacă aţi prins-o, care a fost percepţia voastră despre cele petrecute atunci.  
 
Eu îmi amintesc că am luat lucrurile cât se poate de în serios, încercând să-mi aduc contribuţia la susţinerea principiilor în care credeam cu tărie.  
 
Fiind student în anul doi la Institutul de Construcţii din Bucureşti, eram ferm convins că este de datoria noastră să ne apărăm bunurile, motiv pentru care m-am prezentat cât am putut de repede la sediul din Bulevardul Lacul Tei.  
 
După o noapte albă petrecută la cantină, m-am gândit să-i fac o vizită unui amic de-al meu, despre care presupuneam că ar fi trebuit să fie la bunica sa, care locuia într-un bloc de garsoniere situat în apropierea facultăţii.  
 
M-am înfiinţat aşadar la imobilul cu pricina, am ajuns în scară, dar când să intru pe culuarul unde se aflau garsonierele de la parter, m-am trezit faţă în faţă cu o doamnă mai în vârstă, care ţinea cu înverşunare uşa pe interior, disperată să nu cumva să intru. Am încercat să-i spun că vreau să merg la un prieten, dar nu a fost chip să mă înţeleg cu bătrânica ce rămăsese încleştată cu mâna pe mânerul uşii în care se proptise zdravăn cu umărul drept. În tot acest timp, pe chipul său se putea citi o teamă soră cu disperarea.  
 
Mi-am spus că dacă am măcar un dram de respect pentru vârsta a treia, nu ar trebui să forţez lucrurile, aşa că m-am retras să-mi văd în continuare de ale mele.  
 
La câteva zile după incident, amicul meu mi-a povestit o păţanie grozavă de-a bunicii sale, petrecută în cursul săptămânii trecute.  
 
În dimineaţa cu pricina, bunica sa tocmai ieşise pe culoarul blocului, cu intenţia de a se mai dezmorţi puţin, când a observat o persoană suspectă, un terorist fără doar şi poate, care vroia să intre pe coridor, cel mai probabil cu intenţii criminale. I-a ţinut piept cu străşnicie individul dubios, reuşind să-l oprească la timp şi să nu-i permită să avanseze pentru a-şi pune în aplicare planurile malefice.  
 
Ce este drept eu nu o apucasem să o cunosc personal pe bunica amicului meu şi nici dânsa pe mine. În plus am ajuns în acea dimineaţă în faţa uşii pe care o blocase cu îndârjire, îmbrăcat cu o geacă de culoare închisă, neras de câteva zile bune şi cu un fes bine îndesat pe cap.  
 
Însă de aici şi până la a fi considerat un terorist în toată puterea cuvântului, cred că era o cale destul de lungă.  
 
Ceva mai târziu însă, prin amabilitatea amicului meu, „teroristul” a băut o ceaşcă de cafea cu bunicuţa eroină şi au răs toţi trei de întreaga poveste, atât cât i-au ţinut burţile...  
 
Poate că aş fi fost tentat să dau uitării acest episod petrecut cu aproape trei decenii în urmă, dacă nu aş fi fost pus zilele trecute într-o situaţie cel puţin bizară.  
 
Mă aflam într-o frumoasă dimineaţă de Iunie cu maşina parcată pe Str. Dr. Felix, aşteptându-mi fiica să iasă de la pregătire.  
 
Pentru că mai aveam ceva timp la dispoziţie, m-am gândit să-l umplu într-un mod util, cu ceva ce ar putea să-mi facă plăcere. Cum redescoperisem recent o pasiune mai veche - fotografia - şi îmi deschisesem şi un cont pe un site de specialitate, m-am gândit să fac câteva instantanee chiar în locul unde mă aflam, pentru că materialul pe care îl aveam la dispoziţie era destul de generos: un colţ mai vechi din Bucureşti ce păstra încă un aer interbelic, grădini frumos pastelate şi multe alte subiecte interesante.  
 
După ce am imortalizat o adevărată explozie de crini portocalii, mi-a atras atenţia o vilă a cărei arhitectură emana multă personalizată. Aşa că m-am hotărât să mă pun pe treabă, folosind aceeaşi cameră foto a telefonului mobil din dotare.  
 
În timp ce căutam cele mai potrivite unghiuri, am observat o persoană de aproximativ şaizeci de ani, care părea să mă fixeze la rândul său cu obiectivul propriului telefon mobil.  
 
Pe jumătate concentrat la treburile mele, încerc să intru politicos în vorbă cu el, întrebându-l dacă este pasionat de fotografie ca şi mine.  
 
Răspunsul său a fost însă o întrebare cât se poate de scurtă: „- Ce faci aici?”  
 
Cu ochii încă aţintiţi pe bijuteria de vilă din faţa mea, îi răspund sincer că încerc să reţin pentru posteritate imaginea unor imobile pe care s-ar putea să nu le mai vedem peste nişte ani, cel mai probabil locul acestora urmând să fie luat de nişte clădiri din sticlă, lipsite de orice aspect estetic şi de linii arhitecturale elaborate.  
 
Nu apuc să-mi termin bine expunerea, că mă pironeşte cu privirea de parcă ar fi vrut să mă pună la zid şi-mi spune: „- Haide, lasă copilăriile şi zi-mi pentru cine lucrezi.”  
 
Abia în momentul acela am realizat că omul nu pare dispus la un schimb de politeţuri, ci mai degrabă este o persoană destul de încrâncenată, pornită din start pe o pistă greşită în ceea ce mă privea pe mine şi prezenţa mea acolo.  
 
Încerc totuşi să-l readuc cu picioarele pe pământ, în primă fază prin pretinderea aceluiaşi respect pe care i l-am arătat şi folosirea de preferinţă a persoanei a doua ca formă de adresare pe care o uzitează.  
 
Nu am avut însă prea mult succes, iar omul a venit şi mai aproape de mine, ca să mă poată analiza pe îndelete. Mai apoi s-a îndreptat spre maşina mea, ca să o fotografieze şi să descifreze secretul ascuns în spatele numărului de înmatriculare.  
 
Când m-am lămurit definitiv că nu am nici cea mai mică şansă de a-l readuce în lumea reală, am început să-i servesc cele mai umflate şi mai aromate gogoşi pe care mintea mea era capabilă să le plămădească la ora aceea.  
 
I-am spus aşadar că lucrez pentru o organizaţie internaţională secretă, care are drept obiectiv monitorizarea nivelului de securitate al populaţiei şi că scopul meu este să caut şi să identific cele mai bune breşe prin care să ne infiltrăm în viaţa tihnită a comunităţii din care şi el face parte.  
 
Şi-a coborât atunci privirea spre mijlocul meu şi m-a întrebat dacă nu ascund cumva vreo centură detonantă sub jachetă.  
 
Nu m-am putut abţine să nu plusez la o asemenea inepţie, spunându-i că noi folosim tehnologii cu mult mai sofisticate şi că în plus nu suntem atât de proşti încât să ne sacrificăm proprii oameni.  
 
Din păcate nici în direcţia aceasta nu am avut succes, pentru că persoana părea în plus şi complet operată de simţul umorului.  
 
În final i-am replicat că dacă locuieşte cumva în vila aceea şi chiar îşi doreşte morţiş ca nimeni să nu i-o imortalizeze, să afişeze la loc vizibil un avertisment cu „Fotografiatul interzis” şi toată lumea o să fie fericită.  
 
Între timp a apărut şi fiica mea, care l-a salutat politicos, neauzind nimic din schimbul nostru de replici de mai devreme.  
 
M-am urcat apoi în maşină, moment în care omul a încercat să îngaime o scuză pentru toată scena penibilă pe care a iscat-o. Era tardiv însă.  
 
Am stat şi m-am gândit mai târziu de câţi ani va mai fi nevoie până ne vom scoate complet din cap povestea cu „agenturili străine” şi nu vom mai vedea potenţiali terorişti în cei aflaţi mai mult sau mai puţin întâmplător în faţa noastră.  
 
Referinţă Bibliografică:
TERORISTUL DIN NOI / Mihai Manolescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2381, Anul VII, 08 iulie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Mihai Manolescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Manolescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către administrația publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

TOP AUDIENȚĂ
POEZIE

TOP AUDIENȚĂ
SĂPTĂMÂNALĂ
POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!