CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Povestiri >  





...ŞI DUMNEZEU L-A CREAT PE OM
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
 
  
Deşi romanul (şi poemul) Foc palid, de Vladimir Nabokov, nu ridică în vreun mod prea evident problema religiei (cel puţin nu după câte am sesizat eu), cel mai potrivit motto pentru nuvela de faţă mi se pare un extras din această carte, unde Nabokov (prin vocea personajului său Kinbote) afirmă:  
  
După cum spunea Sfântul Augustin, «Poţi şti ce nu este Dumnezeu; nu poţi şti ce este El». Cred că ştiu ce nu este El: El nu este disperarea. El nu este groaza. El nu este pământul din gâtul cuiva care horcăie, nu este huruitul întunecat din urechile cuiva, care păleşte şi se stinge în nimic. Mai ştiu şi că lumea n-ar fi putut să apară în mod fortuit şi că într-un fel Mintea este implicată, ca factor principal, în crearea universului. În încercarea de a găsi numele potrivit pentru acea Inteligenţă Universală, sau Cauză Primă, sau Absolut, sau Natură, propun ca Numele Domnului să aibă prioritate”.  
  
 
  
 
  
Mă simţeam ciudat în ultima vreme, neîmplinit, torturat de neputinţe şi îndoieli, aşa cum mi se mai întâmplase doar în decursul primei tinereţi. Căutam un punct de sprijin, voiam să evadez undeva, să capăt o certitudine care mi-ar fi putut aduce eliberarea.  
  
Însă realitatea nu-mi putea oferi astfel de certitudini, viaţa pe care o duceam nu se anunţa a fi capabilă de a-mi facilita o revelaţie. Înţelesesem de mai mult timp că, oricât de spectaculoasă ar părea, tentaţia drogului nu ar fi fost decât a alege o cale mai facilă de a mă despovăra, şi în niciun caz nu mi-ar fi dat răspunsurile căutate – fiindcă drogul îţi schimbă percepţia, nu îţi îmbogăţeşte materialul pe care îl introduci în ”computerul” numit creier uman.  
  
E drept, îţi poate deschide nişte uşi nebănuite (aşa cum mărturie stă şi experienţa lui Huxley), dar nu aceasta era calea pe care o căutam. Voiam altceva: să am mintea cât mai limpede şi să înţeleg.  
  
Care este rolul omului pe Pământ? De ce atâta suferinţă? Cine dirijează din umbră toate acestea? Este Dumnezeu mulţumit de rezultatul propriei sale creaţii? Ne va face diavolul pe toţi să cădem în ispită?  
  
Şi multe altele asemănătoare.  
  
Mi-am amintit de discuţiile pe care le avusesem în urmă cu mulţi ani cu Lucian, un fost coleg. Viaţa ne despărţise, dar aş fi vrut să ştiu ce mai face, să reînnodăm un fir care fusese, poate, pe nedrept curmat.  
  
Astfel încât l-am sunat şi am stabilit o întâlnire la el acasă.  
  
 
  
 
  
 
  
Prima întrevedere cu Lucian. Arăta schimbat, îmbătrânit. Mi-a oferit un loc în faţa unei mese imense (sincer, mult prea mare pentru ceea ce constituia obiectul vizitei mele, ceea ce m-a făcut să mă simt oarecum stingher, aş fi preferat un cadru mai intim) pe care tronau nişte aperitive şi o sticlă cu vin roşu.  
  
I-am mulţumit şi m-am făcut comod (în măsura în care acest termen se putea potrivi cu adevărat cu starea mea din acele momente).  
  
Mă simt singur într-un spaţiu enorm...”, începu prietenul meu, parcă ghicindu-mi gândurile. Apoi i-am văzut o lacrimă în colţul ochilor. ”De când a murit Silvia...”, a început, dar nu a mai putut continua.  
  
Cu această replică, m-a făcut knock-out. Habar nu avusesem că şi-a pierdut soţia. Toţi acei ani în care nu mai ţinusem legătura... Probabil de aceea avea fire albe în păr, la doar 45 de ani.  
  
Îmi pare nespus de rău... Nu am ştiut”, i-am spus cele câteva cuvinte pe care eu însumi le puteam rosti în acele momente.  
  
Nu-i nimic”, rosti, abătut. ”Poate că e mai bine că nu m-ai prins în perioada aceea”.  
  
Discuţia a continuat ceva vreme, pe teme aproximativ neutre. Apoi, cum-necum, am ajuns să vorbim despre divinitate.  
  
Păi, da. Dumnezeu. Dumnezeu e cel mai mare farseur al tuturor timpurilor”, spuse prietenul meu în timp ce încerca fără prea mare poftă un aperitiv.  
  
Dar de ce spui asta?”, l-am întrebat, sincer nedumerit.  
  
L-am văzut cum devine brusc extrem de concentrat, de atent la ce avea să spună.  
  
Pentru început, am să-ţi dau două exemple. Goana după iubire şi după fericire. Am o teorie personală legată de acestea”.  
  
Te ascult”, i-am spus.  
  
Mai întâi, primele iubiri şi tot ce este legat de acestea. Desigur, e un sentiment pur, nobil, dar ştii câte tragedii au avut loc? Câţi s-au sinucis din cauza dragostei neîmplinite, câţi nu au putut suporta despărţirile? Şi, aici e partea cea mai interesantă, de cele mai multe ori îşi aleseseră persoana nepotrivită”.  
  
Da, ştiu. Nici eu nu am fost foarte departe de această situaţie”.  
  
Ei bine, te-ai întrebat vreodată de ce? De ce să facem o asemenea alegere total neinspirată, în totală neconcordanţă cu propriul interes, ba chiar să riscăm să ne distrugem viaţa din cauza ei? Ţi-ai dat seama de imensa farsă care ni se joacă?”.  
  
Sincer, da, fireşte, m-am întrebat. Dar nu am reuşit să-mi dau un răspuns tocmai satisfăcător. Poate mă ajuţi tu”.  
  
Ei bine. Atunci, la vremea adolescenţei şi a primei tinereţi, crezi că iubeşti cu ardoare. Că trebuie să păşeşti în Paradis alături de iubita ta. Dar îţi mai aduci aminte de sentimentul de culpabilitate extremă pe care îl încercai după masturbare, aproape că te gândeai şi la sinucidere sau automutilare, «doar să n-o mai fac din nou», precum şi la faptul (nu ştiu persoana, dar sunt aproape sigur că nu mă vei contrazice) că îţi cădeau ochii taman pe cea mai frumoasă fată a liceului, cu ochii cei mai cristalini, picioarele cele mai frumoase şi sânii aproape perfecţi?”.  
  
E, cum să nu. Nu există băiat care să nu fi trecut prin asta”.  
  
Şi fata se dovedea deseori a fi proastă, superficială, sau care, la rândul ei, se uita numai la băieţii cu muşchi şi călare pe motociclete. Şi te refuza. Şi te închideai în cameră, plângeai şi sufereai. Şi voiai să-ţi pui capăt zilelor. Pentru că credeai că o iubeşti, că nu poţi fi fericit fără ea!”.  
  
Aşa. Şi unde e farsa?”.  
  
Păi iată unde. Toată culpabilitatea ta extremă nu era din cauză că ai fi săvârşit un păcat chiar atât de mare, gândeşte-te că poate ai mai făcut-o şi la maturitate, şi nu te-ai mai simţit la fel, ci pentru a se asigura perpetuarea speciei, Dacă toţi ar recurge la autosatisfacere, nu s-ar mai naşte toţi plozii ăia care să ne ducă genele mai departe. Şi alegi invariabil fata cea mai frumoasă din aceleaşi considerente. Ca să iasă, din împerecherea voastră, exemplarul cel mai reuşit. Un fel de reminiscenţă de pe vremea când urangutanul-şef se împerechea cu maimuţa cea mai voinică sau cea mai arătoasă. Odată furia potolită, odată asigurată perpetuarea acestei nefericite specii (în ce scop? Mă îndoiesc că în acela al constituirii unei societăţi ideale), începi să te limpezeşti şi să-ţi dai seama că ai fost păcălit. Că onania nu e cel mai mare viciu şi că partenera ideală poate să aibă şi nasul un pic cârn sau sânii ceva mai nedezvoltaţi”.  
  
Asta cam aşa e”.  
  
Adevărata problemă nu e însă asta, că ai făcut tu sau altul o confuzie. Se poate întâmpla. Adevărata problemă este reprezentată, cum spuneam, de tragediile care au loc. De tinerii care se sinucid din cauza a ceea ce cred ei că este UNICA dragoste. Cea pe care nu ar mai putea-o trăi în compania altcuiva (complet fals, dar ei nu îşi dau seama de asta şi nici nu îi poţi convinge de contrariu), deci fără ea nu mai merită să trăiască. Sau de cei care se căsătoresc repede, trântesc şi vreo 2-3 copii, pentru ca apoi să-şi dea seama că şi-au ales greşit partenerul. Şi de aici divorţuri, singurătate, suferinţă, copii nerecunoscători care, poate, îi vor scuipa în faţă la maturitate, sporindu-le chinul atroce. Căci ce poate fi mai dureros pentru un părinte decât să fie scuipat de propriul copil? Ei bine, ce vreau să spun este că toate astea nu s-ar mai întâmpla dacă nu am fi înzestraţi cu acel instinct animalic, dacă nu am fi dominaţi de acea grabă complet idioată de a ne cunoaşte, a ne acupla şi a ne căsători, repede-repede, la 18 sau 20 de ani, că altfel intră zilele în sac. De acel impuls subliminal pe care îl luăm drept dragoste. (Desigur, nu spun că dragostea adevărată nu există. Dar trebuie s-o descoperim singuri, nu să ne distrugem viaţa din cauza unei confuzii)”.  
  
Şi ce propui?”.  
  
Nu ştiu. Nu eu l-am creat pe om. Dar ar fi trebuit concepută o soluţie mai rezonabilă”.  
  
Ai spus şi căutarea fericirii”.  
  
Da. Asta apare la aceeaşi vârstă, dar te ţine o viaţă întreagă. Toţi vor să fie fericiţi, dar niciunul nu reuşeşte. Ştii ce a spus Voltaire despre fericire?”.  
  
Cred că da, dar nu mă deranjează dacă repeţi”.  
  
Lumea aceasta, teatru de orgoliu şi de rătăcire, este plină de nefericiţi care vorbesc despre fericire”. ”Mare atenţie la sens, că e un citat genial. Deci: teatru de orgoliu şi de rătăcire, pentru că aşa suntem, imperfecţi şi supuşi capriciilor destinului, şi nu putem schimba asta. Suntem nefericiţi, fiindcă viaţa e, în majoritate, alcătuită din suferinţă. Dar vorbim tot timpul despre fericire, fiindcă suntem dominaţi de un alt imbold irezistibil, de a atinge ceea ce nu putem avea niciodată. Aici e a doua mare farsă”.  
  
Dezvoltă, te rog”.
”Te-ai întrebat vreodată de ce nimeni, dar absolut nimeni nu e mulţumit cu ceea ce are? Şi vrea tot timpul altceva? Zidarul nu e mulţumit cu sărăcia. Actorul de
la Hollywood nu e mulţumit fiindcă sunt alţii despre care scriu ziarele mai mult decât despre el. Orfanul suferă fiindcă e singur pe lume. Fata urâtă, pentru că nu se uită nimeni la ea. Filosoful, fiindcă n-a descifrat sensul. Actorul, fiindcă nu ştie dacă şi-a împlinit menirea. Şi tot aşa, la infinit. De acord, sunt şi imperfecţiunile noastre aici, dar nu-ţi dai seama că ne-am născut ca să fim nefericiţi? Că e parte din destinul nostru? Şi atunci, ne mai încălzeşte oare cu adevărat că am fost făcuţi «după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu?». Sau ne mai vine să credem asta? Poate că totul nu e decât o imensă glumă...”.
 
  
Pentru moment, discuţia noastră s-a oprit aici. Mi-am imaginat, în paralel cu cuvintele pe care le rostea, cât de mult trebuie să fi suferit Lucian din cauza pierderii soţiei, pe care ştiam că o iubise enorm. Fusese tocmai cea care îl salvase din suferinţele primei tinereţi, de care amintise, dându-i ceva mai de preţ decât frumuseţea fizică dusă la perfecţiune (pe care, de altfel, nu o avea): înţelegându-l. Dar am avut grijă să nu mai vorbesc despre asta, pentru a nu redeschide rănile trecutului.  
  
Mi-am luat rămas bun şi am plecat, urmând să ne reîntâlnim săptămâna viitoare.  
  
Ajuns acasă, mi-am amintit de cineva care trecuse printr-o încercare de sinucidere determinată exact de motivele amintite de Lucian: o dragoste ”oarbă”, neîmplinită, o pasiune mistuitoare trăită la vârsta fragilă a primei tinereţi: Andreea, sora mea.  
  
M-am hotărât să-i fac şi acesteia o vizită.  
  
 
  
 
  
Prima întrevedere cu Andreea. Acasă la sora mea, m-am simţit mult mai bine decât în imensul şi aparent neospitalierul apartament al lui Lucian. Dar am încercat totuşi un sentiment inconfortabil amintindu-mi de drama prin care trecuse.  
  
Ştiu cât ai suferit...”, am început, destul de lipsit de diplomaţie.  
  
Te rog, nu e nevoie să mă compătimeşti. Oricât de greu mi-a venit să accept că Radu nu putea să mă iubească, cu timpul am ieşit mai puternică din încercarea aceasta. Ştii cum se spune: ceea ce nu te distruge, te întăreşte. E drept că era să mă distrugă. Dar nu s-a întâmplat aşa, şi acum mă simt mult mai întărită în interior”.  
  
Mă bucur să aud asta de la tine. Aşteptam aşa ceva, dar nu aveam dreptul să ţi-o cer. Mai povesteşte-mi, te rog, despre experienţele tale”.  
  
În primul rând, l-am descoperit pe Dumnezeu. Mi-am dat seama că, oricât de greu mi-ar fi, El nu mă va trăda, El nu mă va înşela niciodată. Fiindcă vede în mine o fiică a sa, o oaie a turmei pe care nu vrea să o piardă. Am realizat că iubirea divină e mult mai de preţ decât cea terestră, şi am mai înţeles că Radu nu era, pur şi simplu, omul potrivit pentru mine”.  
  
Aici am tresărit uşor, amintindu-mi de argumentaţia lui Lucian cu privire la fixaţiile pe care le facem în dragoste, precum şi de teza potrivit căreia acest lucru este total în defavoarea noastră. Teză pe care nu o puteam contrazice defel, dar iată că aveam bucuria de a constata că cineva care a trecut printr-o astfel de încercare a descoperit un alt sens, superior.  
  
Mi-am mascat însă emoţiile.  
  
Mă bucur că ai putut face pasul acesta înainte. Continuă, te rog”.  
  
Am înţeles că mi se dă o a doua şansă. Că pot trăi viaţa din nou, nu ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, dar ca şi cum m-aş afla în faţa unui nou început, având în plus şansa să nu mai repet greşelile anterioare. E bine să simţi asta, e aproape reconfortant. Şi încă ceva: am impresia că omul aleargă mereu după fericire, fără a o putea permanentiza ca stare, atras de ea ca un magnet, asemeni fluturelui vrăjit de lumina lămpii”.  
  
Tristă constatare”, i-am răspuns. (Aici, desigur că mi-am amintit din nou de fostul meu coleg şi de citatul din Voltaire pe care mi-l dăduse - sau reamintise -, dar nu am insistat pentru a nu strica echilibrul pe care sora mea se pare că tocmai îl dobândise).
”Şi, cu toate acestea”, continuă sora mea, ”sunt momente în care mi se pare că o ating, că sunt una cu Cerul, cu forţa care m-a creat”.
 
  
Am devenit şi mai atent decât fusesem până atunci, pentru că aş fi putut asista la o revelaţie.  
  
După ce am scăpat de coşmarul imaginii în care stăteam cu cuţitul la vene în faţa oglinzii, singură, descompusă, rănită, am început să călătoresc mult, să încerc să uit. Şi am constatat că sunt momente în care te contopeşti cu eternitatea: pe faleză, simţind briza mării, pe plajă, contemplând răsăritul de soare. Sau în înălţimile tainice ale munţilor, acolo unde te aşteaptă şi piscuri semeţe, şi văi, şi cascade, acolo unde se încumetă să zboare doar acvilele. Sau în pădurile binecuvântate, unde totul este verde împrejur şi cântă păsărelele. Acolo omul sărută infinitul, e o experienţă unică, de nedescris în cuvinte!”.  
  
Minunat”, am răspuns, tulburat de cuvintele sale.  
  
Şi am citit mult. Dostoievski, Huxley, Clarice Lispector. Câteodată pătrunzi în minţile acestor genii, te minunezi de ce au putut să producă, te simţi altfel, renăscut, de parcă te-ai conecta la lume cu o putere întreită, de parcă spiritul şi mintea lor s-ar contopi cu ale tale, sporindu-ţi puterea şi ajutându-te să cucereşti Universul. Am ascultat Ceaikovski, Grieg, pe ale căror compoziţii am uitat cine sunt - sau, poate, cine ştie, am aflat cine sunt. Atunci omul se poate contopi a doua oară cu eternitatea. Ei bine, asta numesc eu fericire, chiar dacă nu putem permanentiza această stare”.  
  
M-am simţit cu adevărat reconfortat de cuvintele Andreei - dacă mi s-ar fi cerut să o aduc eu la o asemenea stare, în faţa unei asemenea revelaţii, nu aş fi ştiut să o fac. Dar iată că reuşise singură. Sau ajutată de Dumnezeu - acel Dumnezeu pe care Lucian îl contesta atât de vehement.  
  
Ne-am despărţit, cu promisiunea revederii.  
  
 
  
 
  
A doua întrevedere cu Lucian. Am ajuns la locuinţa sa preocupat, îngândurat. Îi dădeam dreptate în bună măsură, dar pe de altă parte aveam senzaţia că am doar frânturi de adevăr, fragmente ale unui puzzle nedescifrat, fiindcă o parte din confesiunile Andreei contraziceau teza conform căreia am fi victimele unui experiment cinic, ale unui Dumnezeu nepăsător. Trebuia să îmbin cele spuse de amândoi şi să văd ce rezultă, cu ce rămân în final.  
  
Şi unde ai ajuns în prezent?”, l-am întrebat după ce am ajuns din nou faţă în faţă.  
  
Nicăieri. Şi îţi voi spune şi de ce. După moartea Silviei, am început să mă întreb dacă merită preţul pe care sunt obligat să-l plătesc. Trecerea pe Pământ, cu atâta suferinţă, cu contemplarea absurdului, cu aberaţia de a-ţi duce fiinţa cea mai iubită la groapă. Nopţile de coşmar, gândul abandonului. Barbiturice, ca să pot dormi. Fire de păr albe, când încă sunt în puterea vârstei. Totul, vezi Doamne, pentru un sens superior, purificare prin suferinţă, evoluţie prin alegerile făcute, şi tot aşa. Bineînţeles că, dacă mă întrebi pe mine, o să spun că nu. Că nu merită”.  
  
(Lucian s-a oprit un pic şi şi-a aprins o ţigară).  
  
Te cred”, i-am răspuns, cât am putut de sincer. ”Dar, dacă tot ai adus vorba, pe cine altcineva ai simţi nevoia să întrebi? Şi ce concluzii ai trage?”.  
  
Bună întrebare. Eu, unul, m-am gândit la Dostoievski. Şi, mai mult, la unul dintre personajele sale. Fireşte, nu pot să spun eu, de aici, dacă lui Fiodor Dostoievski, care a trecut şi el prin drama deceselor în familie şi prin cea a temniţei dure (nemeritate de un spirit superior ca el, cu siguranţă, mai ales din motive politice) preţul i s-a părut corect. Dacă per ansamblu s-a declarat mulţumit de experienţa numită viaţă, cu bucuriile şi necazurile ei. Numai spiritul său şi... (aici făcu un gest către tavan) responsabilul suprem ştiu asta. Fireşte, mie îmi convine. Dostoievski trăieşte prin scrierile sale, în primul rând. Ne face nouă viaţa mai bogată. Dar nu ştiu dacă i-a convenit şi lui. În fine, nu putem şti cu certitudine. Însă hai să o iau cu dilema unuia dintre personajele sale. Ivan Karamazov îşi pune, la un moment dat, aceeaşi întrebare. Dacă viaţa pe Pământ înseamnă suferinţă şi dacă fiecăruia dintre noi i se dă dreptul de a alege (aici incluzând însă şi: a ucide, a mutila, a tortura), în virtutea, mă rog, a unui sens superior şi a unei evoluţii, dacă trebuie să suportăm absolut toate consecinţele acestei teribile reguli, incluzând cele mai atroce fapte cu putinţă, unele de neimaginat pentru o minte omenească, preţul e corect? Sau măcar acceptabil? Şi iată ce-şi răspunde: Bun. Toţi suntem imperfecţi. Toţi greşim. Toţi cădem în păcat. Toţi ne-am născut din păcat. Ca atare, deşi nu ne convine, se poate presupune că fiecare avem un defect, am făcut o greşeală pentru care trebuie să plătim un preţ care ni se pare nejustificat, dar care ar putea avea o acoperire. Dar aici vine cu exemplul (şi citează fapte, atenţie, reale) copilaşilor nevinovaţi care au căzut pradă unor sceleraţi care i-au lăsat să moară în frig, au asmuţit câinii asupra lor, şi aşa mai departe. Şi, cutremurându-se din toată fiinţa sa în faţa unor astfel de orori, Ivan Karamazov conchide că în acest caz preţul cerut e unul prea mare, nu poate fi acceptabil. Chiar dacă e cerut de Dumnezeu. Ei, ce zici?”.  
  
Ştiu. Şi pe mine m-a preocupat asta, şi eu am remarcat pasajul din roman de care aminteai. Dar mai bine spune-mi tu părerea ta, du-ţi demonstraţia până la capăt, şi îţi voi comunica şi eu, ulterior, opinia mea”.  
  
Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Gândeşte-te: iei un copil nevinovat, o fiinţă inocentă. Îi promiţi Paradisul, îl înveţi să se joace cu păpuşile, cu căţelul, cu pisica. Să-şi iubească părinţii, să deseneze cu creioane colorate. Să viseze frumos. Apoi, în virtutea dreptului la alegere, a liberului-arbitru, îi permiţi unui pedofil să violeze copilul respectiv, traumatizându-l pe viaţă, făcându-l neom, sau îi permiţi unui monstru cu chip de om să asmută câinele de vânătoare asupra lui, sfâşiindu-l în bucăţi chiar în faţa mamei lui. Nu? Că doar şi ăia sunt «oameni», doar şi ăia au dreptul de a alege. Ei, să nu-l scuipi între ochi pe ăla de permite una ca asta?”, întrebă retoric Lucian, făcând din nou un semn discret în sus.  
  
Am vrut să-i spun că totuşi ce spune e blasfemie, dar m-am abţinut, amintindu-mi de faptul că o pierduse pe Silvia. În plus, exemplul de care se legase, luat din cartea lui Dostoievski, era inatacabil: fireşte, niciun om normal nu ar considera că, măcar în aceste cazuri extreme, se plăteşte un preţ corect. Şi atunci? Cum rămâne cu legea divină, care nu trebuie să tolereze greşeli? (Aici nu e ca la fotbal, hai că mă fac că n-am văzut că a fost 11 metri). Am rămas pe gânduri.  
  
Pentru moment, discuţia noastră s-a oprit aici, cu promisiunea că vom continua.  
  
De-abia ajuns acasă, mi-am amintit de Andreea. Şi m-am hotărât să o vizitez din nou.  
  
 
  
 
  
A doua întrevedere cu Andreea. Mă simţeam mai uşurat decât în faţa lui Lucian, fiindcă ştiam că sora mea tocmai spusese lucruri extrem de frumoase şi încurajatoare despre noua ei viaţă, începută după tentativa eşuată de sinucidere. Dar îmi propuneam să ascult cu atenţie ce are de spus, deoarece fostul meu coleg mă aruncase iar în incertitudine, cu exemplul său letal.  
  
Să-ţi spun ceva”, începu Andreea, nelăsându-mă să iniţiez eu discuţia, să aleg eu o temă. ”Tot jocul a început demult, când Satan a otrăvit cu suflul său omenirea. A aruncat asupra ei o mare de ură şi de invidie, de răzvrătire şi răzbunare. De atunci au apărut suferinţa, nedreptatea, moartea. (Chestie redată incredibil de bine într-una din cărţile copilăriei, Cărţile Junglei, a lui Kipling, la capitolul ”Cum a apărut frica”. Înainte de aceea, totul era perfect. După aceea, a început dezastrul). Pomul cunoştinţei binelui şi a răului, îţi aminteşti? De aceea pătimim tot ce pătimim. Şi gândeşte-te, culmea e că totul se trage dintr-un respect pe care unii ar putea să-l găsească exagerat al lui Dumnezeu faţă de om. Imaginează-ţi ce simplu ar fi fost pentru Dumnezeu, care e Atotputernic, să-l oblige pe om să-l asculte. Dar nu, El i-a zis: iată, e dreptul tău să alegi. Şi omul, poate fatalmente, a ales greşit”.  
  
Aşa. Şi, după aceea, admiţând că ar fi aşa, ce ne rămâne de făcut?”.
”Să luptăm. Să luptăm cu noi înşine, fiinţe duale, imperfecte, să nu ne lăsăm copleşiţi de rău, să nu cădem în capcanele întunericului. Să tindem către azimuturi. Trebuie să înţelegem două lucruri fundamentale: că nu Dumnezeu e vinovat de toate nedreptăţile şi ororile care se petrec în lume, ci chiar forţa contrară, diavolul, care în plus, fiindcă este imaterial, ne ispiteşte pe noi, oamenii, să le comitem, şi astfel devenim şi noi vinovaţi. Şi al doilea, că depinde de noi să alegem corect pe această Planetă a Blestemelor, pe care însuşi Iisus a fost răstignit şi a sângerat, neputându-se (şi nici nevrând) a se sustrage acestor reguli cumplite. Să rostim, la imaginara (în prezent) întrebare: Pe cine vreţi să eliberăm? Pe Iisus sau pe Baraba?, măcar de data aceasta, după 2000 de ani de durere: Pe Iisus”.
 
  
Frumos spus! Şi, mai ales, mă bucur să aud cuvintele acestea din partea ta, care ai vrut să renunţi la viaţă. Dar cum rămâne cu copiii care cad victime monştrilor cu chip de om? Cu evreii gazaţi în cuptoare? Cu autobuzele care sar în aer sau avioanele care se prăbuşesc, ucigând turişti sau membri ai unor excursii şcolare la întâmplare? Cine plăteşte pentru toate acestea un preţ corect?”.  
  
Şi eu m-am gândit la asta. E ceva cumplit, foarte greu de înţeles. Am fost însă, o dată, într-o stare ca de transă, în care mi-am amintit de o viaţă anterioară. De atunci cred în metempsihoză. Şi am citit undeva că există martiraje şi karme colective, care se pot împlini prin astfel de evenimente barbare, atroce, cărora nu le putem găsi niciun înţeles aparent, dar care au totuşi o explicaţie acolo unde noi nu avem acces: în vieţile anterioare. Unde, inclusiv, culmea culmilor, victima de acum se poate să fi fost călău. Nu e uşor de acceptat, dar aşa spun unii care cred în asta”.  
  
Şi tu?”, am întrebat. ”Ce vei face de acum încolo?”.  
  
Andreea a zâmbit uşor.  
  
Voi vedea încotro mă vor duce paşii. Voi mai merge negreşit la munte sau la mare şi, poate, într-o zi, îmi voi reface viaţa. Cine ştie, poate cu cineva opus mie ca temperament şi convingeri... Ai citit doar că contrariile se atrag...”.  
  
Vorbim”, i-am zis, şi m-am pregătit să plec.  
  
Discuţia fusese destul de obositoare.  
  
 
  
 
  
A treia întrevedere cu Lucian. M-am întâlnit din nou cu vechiul meu prieten, fără să ştiu exact ce-i voi spune, încotro se va îndrepta discuţia. Urma să văd dacă mă va impresiona la fel ca de obicei.  
  
Şi chiar a făcut-o! Dar, după cum veţi vedea, nu decisiv.  
  
Prietene”, începu decis, ”te-am convins, sper, că totul aici, pe Pământ, e o imensă înşelătorie sub paravanul unui scop nobil, al unei fericiri viitoare. Ca în politică”, rosti şi râse uşor.  
  
Oare?”, am lansat o interogaţie. Eram confuz.  
  
Avem de toate. Sau di tăti. Sinucigaşi, violatori, traficanţi de droguri. Pedofili, hoţi, ucigaşi. Totul e o imensă abjecţie, un teatru al ororii. Lumea moare de foame sau din cauza catastrofelor naturale, drogaţii se aruncă pe geam, pederaştii îşi satisfac poftele cu copii agăţaţi prin cămine.  
  
Apropo, ţi-am mai rămas dator cu încă câteva exemple. Sunt oameni care, după cum ştii, se nasc sau devin paralitici. Obligaţi să-şi ducă zilele în acest mod cumplit, fără posibilitatea de a alege sau de a schimba ceva. Poate ai văzut Mar Adentro. Sau care se nasc nebuni. Şi am vorbit despre Dostoievski, dar am uitat să discutăm despre Bulgakov. După părerea mea, un scriitor de excepţie. Ei bine, opera, în majoritatea ei, nu i-a fost recunoscută în timpul vieţii. În plus de asta, a murit chinuit, orb. Ce zici? Un geniu neînţeles, rămas fără lumina ochilor. Ţi se pare corect?  
  
Să nu-mi spui că şi tu crezi Marea Minciună, că toate astea au un sens superior, că omenirea va deveni un rai al îmbelşugării, că merită orice suferinţă pentru un loc într-un Cer pe care nu l-a văzut nimeni”.  
  
Nu ştiu”, i-am răspuns. ”Nu ştiu dacă cred sau nu. Tu ce vei face? Tu ce propui?”.  
  
Pentru început, să ne lepădăm de tot mitul ăsta inutil. De tot teatrul ăsta ieftin. Să-l renegăm pe Dumnezeu. Şi apoi, fac şi eu ca tine, nu ştiu, nu m-am hotărât încă dacă să mă închin sau nu Satanei. Dacă acesta e un stăpân mai bun”.  
  
Am avut un rictus.  
  
Nu, n-am s-o fac. Discursul tău e fascinant, în multe părţi îţi dau dreptate, dar nu m-ai convins total. Fiindcă am mai ascultat, în paralel, o confesiune la fel de interesantă. Şi aproape opusă. Dar, apropo, s-ar putea ca în curând să-ţi prezint pe cineva”.  
  
Vorbim”.  
  
Vorbim”.  
  
 
  
 
  
A treia întrevedere cu Andreea.  
  
Şi, după atâtea experienţe, unele traumatizante, altele binefăcătoare, unde ai ajuns în prezent? Pe ce drum te afli?”, am chestionat-o pe draga mea soră.
”Pe un drum al căinţei şi al căutării Frumosului. Nu doresc nimănui să treacă prin prima experienţă pe care am trăit-o, dar le doresc tuturor să aibă acces la celelalte, despre care ţi-am vorbit. Să redescopere iubirea divină, frumosul din ei înşişi şi din afara lor. Să respire eternitatea. Să tindă către Absolut.
 
  
Să fie noii copii ai noului Paradis!  
  
Să redescopere puritatea, inocenţa, iubirea.  
  
Să ajungă, cu sufletul, acolo unde zboară doar acvilele.  
  
Şi să nu mai privească niciodată înapoi!”.  
  
Superb spus, Andreea! Concret, însă, ce propui pentru asta?”.  
  
Şi am mai uitat să-ţi dau câteva exemple. Există criminali care s-au căit, oameni rătăciţi care au ajuns din nou pe calea cea dreaptă. Nimic nu e mai frumos decât căinţa adevărată. Există artă şi mari artişti care duc omenirea înainte. Există (încă) dragoste, există speranţă. Doar să ştii unde să le cauţi. Cu o ceaşcă de cafea şi o privelişte din munţi poţi atinge infinitul.  
  
Ce propun? Să ne închinăm lui Dumnezeu. Să-L recunoaştem ca unică entitate creatoare, atotputernică, să ne rugăm zilnic în biserici, templele Sale, pentru a putea aduce din nou liniştea şi pacea pe Pământ. Să ne prosternăm pentru a renaşte. Iar forţa răului - nu ştiu, nu-mi dau seama dacă poate fi total anihilată. Dar, oricum, în Biblie scrie că tot Dumnezeu poate face şi asta”.  
  
Deşi cuvintele ei mi-au fost foarte apropiate, şi erau la unison cu propriile trăiri, ceva se rupsese în mine la exemplul cu copilaşii din Fraţii Karamazov. Şi din realitate, nu doar din roman. Sunt necondiţionat de partea binelui, îl recunosc şi îl iubesc pe Dumnezeu, dar nu suport oroarea - fie că este materializată în torturile practicate în Evul Mediu, fie că se referă la amintita dramă a lui Bulgakov. Şi, întrucât mai persista în mine o umbră de îndoială, i-am dat acelaşi răspuns ca şi lui Lucian:  
  
Nu, n-am s-o fac. Discursul tău e fascinant, în multe părţi îţi dau dreptate, dar nu m-ai convins total. Fiindcă am mai ascultat, în paralel, o confesiune la fel de interesantă. Şi aproape opusă. Dar, apropo, s-ar putea ca în curând să-ţi prezint pe cineva”.  
  
Vorbim”.  
  
Vorbim”.  
  
 
  
 
  
Epilog. Prins între două destăinuiri uluitoare, electrizante, ale unor persoane pe care le cunoşteam, pe care, într-un fel, le admiram, dar care se îndreptau în direcţii diferite.  
  
Încercam să înţeleg. Să sintetizez totul şi să trag o concluzie.  
  
Şi, astfel, pe nesimţite, am ajuns din nou la întrebările de la început:  
  
Care este rolul omului pe Pământ? De ce atâta suferinţă? Cine dirijează din umbră toate acestea? Este Dumnezeu mulţumit de rezultatul propriei sale creaţii? Ne va face diavolul pe toţi să cădem în ispită?  
  
...Şi Dumnezeu l-a creat pe om.  
  
Iată, şi eu, şi Lucian, şi Andreea suntem creaţiile lui Dumnezeu. Şi avem libertatea de a alege.  
  
Alegeri care ne-au dus, însă, în trei direcţii diferite. Lucian: Negativism, pesimism, contestare a divinităţii. Andreea: Pozitivism, misticism, dorinţă de regăsire a sensurilor iniţiale. Eu însumi: Îndoială, scepticism, dorinţă de a cunoaşte adevărul.  
  
Cum să găseşti răspunsul corect, într-o mare de îndoieli şi de ispite?  
  
Şi mi-am dat seama, după atâtea frământări, că puteam face un singur lucru: le voi face, după cum am promis, de altfel, cunoştinţă. Se vor cunoaşte, se vor iubi.  
  
Din dragostea lor se va naşte un copil care va duce povestea mai departe.  
  
Şi care, poate, va afla răspunsurile. Fiindcă noi nu suntem capabili de a accede la răspunsurile ultime, ne lipseşte ceva pentru a completa puzzle-ul. Dar el, rezultat din contopirea contrariilor, poate va avea acces acolo unde noi ne-am împotmolit.  
  
Căci şi noi, oamenii, suntem înzestraţi cu capacitate creativă.  
  
Chiar dacă nu la acelaşi nivel cu al Creatorului divin.  
  
 
  
Foto: By Author unknown - scanned from Lubok Aurora Kunstverlag Leningrad 1984, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=6847703  
  
 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
...ŞI DUMNEZEU L-A CREAT PE OM / Mihai Iunian Gîndu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2739, Anul VIII, 01 iulie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Mihai Iunian Gîndu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Iunian Gîndu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!