EROAREA JUDICIARĂ 

Micuţul Ferdinand Lopată se născuse într-o familie de oameni cinstiţi şi foarte muncitori. Tatăl său era un şpringar vestit, iar mama, sub o excelentă acoperire de florăreasă, vindea de fapt ponturi. Prin urmare viaţa familiei, formată din cei doi, plus nouă copilaşi adorabili, era una plină de decenţă, mai ales când tatăl se refăcea, un an-doi, prin puşcării, iar ei cerşeau, sau furau prin pieţe, ori din buzunare. Numai că, la un moment dat bătrânul, în urma unei cărămizi luate în cap de la un concurent, a trecut mai mult pe didactic, iar doamna a fost nevoită să dispară din peisaj deoarece dăduse ca valid prognosticul furtului unui merţan al boss-ului filierei aurului. Era o eroare impardonabilă şi ea, femeie de onoare, se retrase rapid la rudele din Ţăndărei. 

Ferdinand, ajuns acum mărişor şi numit, nu se ştie de ce, Nelu, avea însă ambiţii mult mai mari. Prin urmare, se alătură entuziast unor tineri întreprinzători din cartier şi începu pregătirile pentru viaţa adevărată. Mai întâi ca spărgător de case, fiind el subţirel şi abil, apoi trecu la jafuri, tâlhării, omoruri şi sechestrări de persoane. În scurt timp, dând dovada unor calităţi de excepţie, luă comanda unor grupuri şi începu să controleze ferm comerţul cu carne vie, reţelele de prostituţie şi de droguri, jocurile ilegale de noroc, traficul cu ţigări şi armament, taxele de protecţie, în fine, cam tot ce asigură venituri serioase şi dezvoltare durabilă în domeniu. Îl preocupa mai ales activitatea de imagine a instituţiei şi îşi câştigase, pe merit, falnicul cognomen de Neluţu Spintecătoru, un fel de firmă care avea în spate o solidă reputaţie. 

Dar, pe lângă averi şi faimă, fire romantică şi sensibilă, Neluţu mai poseda şi o impresio-nantă colecţie de arestări cu eliberare imediată, din lipsă de probe, plus câteva mandate de urmărit general, în ţară, dar şi pe întreg mapamondul. Bine, mai făcuse el şi câteva luni de puşcărie, însă acelea erau absolut obligatorii pentru un curriculum vitae serios. 

Din cauza mandatelor de urmărit general, şefii din poliţie îl căutau insistent, de mai multe ori pe an, prin diferite locaţii în care se presupunea că se ascunde. Londra, Paris, Milano, sau Barcelona erau primele însă nu lipseau nici destinaţiile mai speciale precum Fidji, Bali, Seychelle, Borneo, Noua Papua, sau Burj al Arab. Erau desigur şi unii muţufani, pufanii din poliţie, trimişi să-l caute tocmai la Caracal, sau Băile Felix, dar nici aceştia nu se plângeau de servituţile inerente ale slujbei. Erau nişte duri, oameni căliţi în focul luptei împotriva criminalităţii bine organizate. 

De ani de zile însă, individul părea de negăsit, cu toate eforturile depuse, cu toate imensele cheltuieli făcute... Era, precum se vede un individ, pe cât de periculos, pe atât de inteligent şi viclean. 

Poate că lucrurile ar fi continuat, la fel şi astăzi dacă, din nu se ştie ce motive, un mare şef din poliţie nu ar fi fost avansat şi în locul lui numit un altul care nu prea avea habar de specificul muncii de urmărire transfrontalieră. Prin urmare, pe linie de consecinţă, într-o dimineaţă, care nu se poate numi bună, la poarta reşedinţei de vară a lui Neluţu au bătut sfios, cu baroasele, nişte mascaţi. Până şi leii, ba chiar şi crocodilii din grădina zoologică privată a castelului au cam înlemnit de frică. Însă stăpânul domeniului, calm, a pus jos, pe o măsuţă indiană, ceaşca de cafea şi i-a ordonat majordomului, fără să scoată trabucul din gură: 

- Haripele, vez’ bă, cine-i hăştia şî ce vrea, dă-le ceava dă beut şî dă-i dreacu’ afară, c-acu’m vine nebuneala la creer şî fac moarte dă om! 

Din păcate, bietul Haripel nu a mai avut timp să îndeplinească actul de milostenie al şefului şi, dat fiind că ieşise cu pistolul mitralieră armat, a luat, brusc, nişte gloanţe în căpăţâna aia, cam seacă, a lui. 

Văzând că bunele sale intenţii trec neobservate Neluţu oftă şi, plin de greaţă faţă de mâr-lani, îşi încheie halatul de mătase cu monogramă, puse mâinile la spate, fu încătuşat şi ieşi din casă, în lumina blitz-urilor, cu un aer de martir în drum spre canonizare. Presa, special invitată de poliţie pentru a mediatiza evenimentul, dădu în clocot. La urma-urmei era ceva cu totul ieşit din comun. Aşa se face că, nici nu ajunsese bine Neluţu la secţie şi avocaţii erau deja acolo cu cereri de eliberare pe diferite motive, primul fiind nevinovăţia acestui om de excepţie, plătitor de taxe şi impozite, cetăţean devotat muncii şi familiei, filantrop şi cucernic. Plus nişte boli incurabile de care suferea. 

Cu toate acestea, conjunctura politică fiindu-i nefavorabilă (şi acesta este un alt miracol cu şanse mici de repetiţie), după o lună de arest preventiv, a fost predat tribunalului împreună cu un dosar cu zeci de mii de pagini. Imediat tribunalul fu asaltat de alţi avocaţi care invocau milioane de motive pentru a amâna, sau pentru a anula hotărârile, termenele ori procedurile. Nici magistraţii însă nu erau nişte fraieri. Tergiversară lucrurile timp de mai mulţi ani iar la sfârşit dădură o sentinţă exemplară: 

- Condamnăm pe numitul pârât Ferdinand Lopată, Neluţu Spintecătoru’, după cum este numit de prieteni, la un an privare de libertate cu suspendare şi la plata unei amenzi penale de una sută cincizeci lei noi, în conformitate cu sesizarea Asociaţiei pentru Protecţia Animalelor, pentru deţinere de animale nevaccinate în cuşti improprii. 

Bietul om părăsi tribunalul vizibil marcat de evidenta nedreptate ce i se făcea şi, deşi în jurul său aclamaţiile nu mai conteneau, cloci un plan de răzbunare. 

La nici două luni de la eliberare, onorabila instituţie, Curtea Constituţională a Drepturilor Omului aparţinând Uniunii Europene, primi o plângere extrem de bine documentată despre abuzurile făcute de justiţie în speţa de mai sus, precum şi descrieri detaliate despre torturile fizice şi psihice la care fusese supus Neluţu prin lungirea fără nici un rost a procedurilor de judecată pe timp de ani şi ani. Ei, da! Faptele erau adevărate şi meritau atenţia juriilor internaţionale. Verdictul a fost, prin urmare, scurt şi plin de înţelepciune: 

„Statul se face vinovat de toate aceste acuzaţii şi este obligat să-l despăgubească pe reclamant cu suma de un milion de euro pentru suferinţele pricinuite. Sentinţa este definitivă şi irevocabilă şi se va duce la îndeplinire în termen de o lună!” 

La rândul său, statul se declară vinovat şi plăti suma de la buget, că aşa plăteşte statul. Un act de reparaţie care nu va afecta prea mult încasările de la populaţie, însă va redresa imaginea cam şifonată a instituţiei pentru care plătim toţi, fără să ştim de ce o facem. Iată că, acum, ceva-ceva, tot am aflat!