CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Impact > Scrieri >  



Frunzele nu mor
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Octombrie, luna buclucaşă a toamnei în care vremea bună se joacă de-a v-aţi ascunselea cu vremea rea, ajunsese pe la jumătatea ei. În timp ce la televizor se anunţau noutăţile despre desfăşurarea sărbătorii Sfânta Paraschiva, toamna intrase pe străzi şi pe câmpii, condusă de vântul care vâjâia din toate părţile şi-nţepa hăinele oamenilor, ce se grăbeau fiecare pe unde avea treabă. Copacilor li se legănau crengile încărcate de frunzele, care începuseră una câte una să alunece spre pământul de unde se vedeau urmele verii. Iarba uscată şi rărită privea cerul albastru, peticit cu norii, despre care nu-şi dădea seama dacă sunt la fel de albi sau începeau să îşi mai închidă culoarea, pentru că o mistuia dorul de ploaie. 
  
Soarele mângâia pe alocuri şi pe jos începuse să se întindă un covoraş pestriţ de frunze, care în scurt timp va deveni un covor tot mai fâşâitor sub paşii trecătorilor. Câteva şuşoteau între ele, fără ca oamenii care treceau pe acolo, să realizeze că ele îşi tăinuiau vorbele prin fâşâitul produs de paşi şi de vântul care se alinta cum îi venea lui prin toate părţile. 
  
- Aaa! Au! Dar ce veniţi toate spre mine? se supără o frunză pe surorile ei. 
  
- Ei, venim spre tine! Na, uite! Vezi, că şi tu te îndepărtezi, şi-apoi venim şi noi după tine, din cauza vântului sau al paşilor de oameni? îi răspunse o alta, timp în care celelalte începuseră să râdă. 
  
- Dar de ce râdeţi, voi, mă rog? întrebară ele în acelaşi timp. 
  
- Râdem măi, râdem. Cum să nu râdem, când, în fiecare an cădeţi în aceleaşi locuri şi de fiecare dată vă ciondăniţi la fel? 
  
- Cum, aşa? se mirară nişte frunze care erau mai departe, cum aşa, în fiecare an? 
  
- Ei, voi aţi căzut acum din acel copăcel, dar cu timpul veţi mai cădea şi voi de acum în anii ce vor veni, dacă nu se va găsi vreun om rău să taie copăcelul vostru. 
  
- Lasă-le-n pace pe alea, că-s prea mici, sări o frunză mai fiţoasă ce căzuse dintr-unul din copacii care aveau vreo treizeci de ani, de când se ştia pe lume, mai au încă de-nvăţat, şi degeaba le spui cum stă treaba, că nu înţeleg. 
  
- Da, da, sunt micuţe, drăguţele de ele, dar vor învăţa ele, mai spuseră câteva frunze căzute din acelaşi copac, dar sper ca şi tăticul nostru să mai aibă viaţă. 
  
- Vai de mine! De ce spuneţi asta? întrebară nişte frunze ale căror copaci erau mai tineri cu vreo cinzi-zece ani decât cel de care am pomenit adineaori. 
  
- Păi am auzit astă-vară pe-un om vorbind ceva de genul ăsta, şi se uita spre tăticul nostru, copacul. Doamne, c-aveam impresia că mă privea pe mine, când vorbea. 
  
- Ei, lasă, nu te mai gândii că se va-ntâmpla asta, poate a fost doar o vorbă spusă aşa, spuse frunza care se supărase prima dată, că şi mie mi s-a mai întâmplat să aud vara astfel de vorbe, şi uite că tăticul nostru e tot mai falnic şi mai frumos, în fiecare an. 
  
Frunzele copacului cel tânăr nu mai îndrăzniră să intervină în discuţia surorilor sale, pe care le respectau, deşi de multe ori se enervau pe ele. Toată vara fuseseră nişte înfumurate când se luau de ele, numindu-l pe tăticul lor Piticul şi pe ele, Frunzuliţele. 
  
Timpul trecea prin spaţiu nepăsător, trăgând de haina toamnei tot mai strâns. Vântul se răsfăţa în voia lui, plimbând frunzele de colo-colo, trăgându-le palme zdravăne clădirilor şi alungând tot mai mult oamenii în casele lor. La un moment dat nişte nori se înnegriră de supărare şi o rază de soare îi spuse duios vântului: 
  
- Vântule drag, mai potoleşte-te şi tu, puţin, că ploaia vrea să intre şi ea în casa toamnei. Trebuie să-i faci loc, aşa a zis Domnul. 
  
- Da? Bine, bine, hai că mă fac cuminte, dar nu ştiu cât timp pot să stau aşa, răspunse vântul, fără să-i convină că trebuia să se cuminţească. 
  
- Lasă, că ai timp să te tot înteţeşti, pân' la primăvară, că mai e şi iarna care-l aduce pe bătrânul tău frate, viscolul. Şi-atunci vei trăi cum îţi place mai mult, îi mai spuse raza, pregătindu-se şi ea să se retragă pentru a face loc norilor să plângă. 
  
- Bine, bine, mai mormăi el. 
  
Şi vântul nostru se cuminţii pe loc, făcându-le loc norilor negrii să izbucnească în stropi de ploaie, care se transformară în şiroaie de apă şi udară pământul vreo două zile, când mai tare, când mai încet, după cum era voia Domnului. Frunzele se lipiseră de pământ şi unele din ele şuşoteau: 
  
- Mamă, ce rece e ploaia! se văitau vreo două frunze tinere. 
  
- Stai aşa, că încă n-ai văzut nimic! îi strigă o frunză mai bătrână, stai să vezi când o începe iarăşi vântul să bată, să vezi cum te ustură, când te va usca, şi-apoi, când va ploua din nou, să vezi cum te va durea de tare! 
  
- Of, ce soartă avem şi noi frunzele! se plânse o altă frunză bătrână, că taţii noştri, copacii, rămân pe pământ cu crengile lor în vânt şi ploaie, şi noi trebuie să ne ofilim, să cădem şi să dispărem când vom fi adunate şi aruncate, sau arse! Până la primăvară, când vom învia, vai de capul nostru! Of, of! 
  
- Ia mai tăceţi din gură, copii proşti, ce sunteţi! se burzului la ele copacul cel mai bătrân, că mă doare şi pe mine sufletul! Sau, ce credeţi voi? Că mie şi celorlalţi copaci nu ne pasă că rămânem singuri şi cu crengile goale-n aer? 
  
- Pe mine mă dor crengile de vaietele lor, zău aşa! mai spuse un alt copac. 
  
Şi toţi copacii începură să-şi descarce năduful pe frunzele plângăreţe, care tăcură şi ascultară în continuare cum copacii începuseră să-şi spună şi ei oful: 
  
- Şi pe mine mă doare de bătrân şi veşnic, ce sunt! se plânse un copac şi mai bătrân, dar totuşi, mi-e teamă că poate n-o să apuc suta de ani. Cine ştie ce le mai trece prin minte oamenilor! Dacă se hotărăşte vreunul la anul viitor că sunt prea stufos şi fac prea mare umbră, şi-l deranjează, ce mă fac? 
  
- Ei, lasă, nu mai gândii aşa, dragul meu, îi spuse un copac mai tânăr, că oricum eşti şi cel mai frumos dintre noi, cu crengile tale semeţe şi bogate în frunze. Sunt convins, şi eu, şi ceilalţi fraţi ai noştri că încă vei dăinui mult timp, alături de noi. 
  
- Eiii, dar m-am plictisit mă, de văicărelile voastre şi-ale frunzelor, se răţoi vântul la un moment dat. Toată ziulica, de dimineaţă până-n dimineaţa următoare, nu faceţi nimic altceva, decât să vă plângeţi, şi voi, şi frunzele voastre. Gata! Eu am plecat de-aci, merg prin păduri să văd, poate acolo, copacii mai bătrâni sunt mai înţelepţi decât voi. Ploaie! Măi ploaie, hai să plecăm de-aci, că mă doare capul, zău aşa! 
  
- Nu, eu mai zăbovesc cu frunzele şi copacii lor. Du-te, dacă vrei, înainte! Te-oi ajunge din urmă, că eu am mai fost şi pe acolo, acum e rândul tău. 
  
- Treaba ta, că mie îmi place să merg singur pe drum, şi tu până la urmă, vei simţi chemarea mea, şi vei veni după mine, îi răspunse vântul nepăsător ploii. 
  
Ploaia rămase să ude frunzele, copacii şi tot pământul de prin împrejurimi, în timp ce vântul o luă la sănătoasa spre munţi şi păduri, unde, razelor de soare le crescuseră nişte colţi aşa de ascuţiţi, şi nu mai reuşeau să încălzească la fel ca astă-vară. Începu să se răsfeţe cu putere şi aici, la fel cum o făcuse şi jos, unde omenirea începuse să-şi grăbească paşii spre casele lor. Dar ce-i fu dat să vadă şi să audă şi-aici, nu-i venea să creadă. Deşi în fiecare an se întâmpla la fel, totuşi, spera ca pe munţi şi prin păduri să găsească mai multă linişte decât jos, dar se înşelase. Păsările plecau, întrecându-se care mai de care în zborul şi gălăgia lor. Le ascultă şi pe ele, apoi îşi îndreptă atenţia spre vorbele frunzelor căzute pe jos, care se văicăreau mai rău decât celelalte: 
  
- Vai, vai, vaiii! Ce ne facem noi, acum? Că dacă îi taie pe taţii noştrii, copacii, pentru lemnele trebuincioase oamenilor, nici noi nu vom mai fi la anu'! 
  
- Aşa este, ce ne vom face? răspunse o altă frunză, că odată cu tatăl nostru, copacul, vom muri şi noi, şi nu vom mai învia la primăvară. 
  
- Ei, cine ştie? Poate nu-i vor tăia pe taţii noştri de la rădăcină, şi-atunci va trebui să aşteptăm vreme lungă să revenim pe pământ, mai spuse o frunză care căzuse dintr-un copac de o sută şi ceva de ani. Ce să facem, dacă soarta noastră e mai aspră decât a fraţilor noştri de jos, de unde trăiesc oamenii? Dacă am fi locuit acolo, ne-ar fi fost mai bine, dar aşa? 
  
Auzindu-le pe frunze şi pe copacii pădurii cum se văicăreau, vântul se supără şi se înteţii cât putu el de tare. Vâjâia din toate părţile, până când ajunseră şi la brazii falnici şi verzi. Apropiindu-se şi de ei, îi ascultă şi pe aceştia: 
  
- Ei, Doamne! Bieţii copaci şi biete frunze! Ce soartă au, toamna şi iarna! Bine că rămânem verzi şi majoritatea dintre noi suntem vii, încontinuu! spuse unul din bătrânii brazi. 
  
- Ei, cine ştie cum va fi şi soarta noastră? Suntem verzi şi fanici, dar şi noi suntem buni de foc, şi frăţiorii noştri pitici sunt buni pentru pomul de iarnă, nu? Aşa că nu te bucura prea repede, răspunse un altul, hai s-aşteptăm, să vedem ce va mai fi. 
  
Ascultându-i şi pe brazi, vântul se răsuci o dată şi lovi pădurea şi muntele cu toată forţa lui. Îşi căută toate forţele şi izbi cu putere peste tot, făcându-şi propriul vâjâit să sune ca un intrument muzical în ecou, mult timp. Vaietele frunzelor, a copacilor şi-a brazilor îl acompaniau din toate părţile, şi astfel toamna se dezlănţui în toată puterea sa, până când într-o zi, ploaia îl ajunse din urmă şi-şi mai adusese şi pe prietenii ei, primii fulgi de zăpadă. Trecuse o lună de când venirea toamnei îi făcuse pe copaci şi pe frunze să se plângă, în timp ce brazii erau mai liniştiţi. Ajunseseră oamenii şi pe aici, cu echipaje şi unelte pentru tăierea lemnului, şi fiecare îşi aştepta ca soarta - care o fi ea - să se împlinească, după voia Domnului. Vântul şi ploaia îşi făceau de cap, pe rând acum, în timp oamenii şi uneltele lor ciopârţeau natura după placul şi nevoile lor. 
  
Într-o zi, pregătindu-se să fie cuminte, pentru ai face loc ploii, vântul mai spuse: 
  
- Uitându-mă în toate părţile, văd că numai noi doi rămânem până la urmă să ne facem de cap. Numai pe noi nu ne pot atinge oamenii. 
  
- Ei, ăsta e rostul nostru, frăţioare. N-avem încotro, trebuie să facem ceea ce trebuie. 
  
- Păi mie îmi convine, dar parcă îmi pare rău şi mie de natură. 
  
- Şi mie, la fel, dar ce putere avem noi? Niciuna! îi răspunse ploaia, trist. Dar mă bucur că nu ne mai certăm, că ne înţelegem şi noi, puţin. 
  
- Ei, aş! Nu te bucura prea mult, auzi? Hai, dă-i cu stropii tăi, acolo, că eu acuşi mă plictisesc şi te alung, auzi? 
  
- Ptiu, Doamne! Că te-am deocheat, zău aşa! Nu poţi şi tu, măcar o dată să laşi garda jos, să fii mai îngăduitor? Eşti cel mai duşmănos frate, măi! 
  
- Nu-s duşmănos, măi ploaie, nu sunt! Aşa sunt eu, aşa mi-e rolul meu în timp şi spaţiu, tot aşa cum îţi este şi ţie rolul, să uzi pământul. 
  
- Of! Că nu dau bine cu tine, nicicum, of! Gata, nu mai vorbesc cu tine, nu te mai suport! 
  
- Acum cine-i duşmănos? Vezi? 
  
- Lasă-mă-n pace, da? Nu mai vreau să te-aud! 
  
Vântul râse de ea şi-ncepu să se dezlănţuie din nou, după placul lui, alungând-o. Şi-o ţinu într-o veselie câteva zile şi nopţi, până când vreo două raze de soare îl opri şi ploaia îi luă locul. O ţinură aşa toată iarna, când bătea vântul, când ploua şi ningea. Timpul se gândea că trebuie s-o aducă pe frumoasa primăvară, în timp ce ei nu mai conteneau. 
  
Referinţă Bibliografică:
Frunzele nu mor / Mihaela Moşneanu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2526, Anul VII, 30 noiembrie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Mihaela Moşneanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Moşneanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

VALIDARE ACCES CONFORM GDPR

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!