CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Copii >  





URÂTUL PĂMÂNTULUI
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
N-a ţinut nimeni socoteală cât timp s-a scurs de când cea mai mare împărăţie era cea de sub pământ. În această împărăţie, nu se ştiau prea multe despre ce se întâmplă la suprafaţă. Locuitorii din adâncuri, vieţuitoare ca toate vieţuitoarele, oameni şi animale, nu cunoşteau soarele şi luna, nu ştiau că există zi şi noapte, ci trăiau aşa cum se poate trăi sub pământ, în întuneric. Ei, dar ca orice împărăţie şi împărăţia de sub pământ avea un împărat. Puternic şi de temut era Împăratul Adâncurilor şi nimeni nu mişca un deget fără ca el să ştie şi să poruncească. Cum e o lege a firii ca orice împărat să aibă o împărăteasă, când veni vremea şi acest împărat îşi luă nevastă. Doar că aşteptară mult şi bine ca să li se nască un odor. Tocmai când îşi luară gândul că se vor bucura de un moştenitor, împărăteasa făcu ce făcu şi născu un băiat. Pe cât de mare fu bucuria tuturor la aflarea veştii, pe atât de mare fu mâhnirea când îl văzură, căci pocitanie mai mare decât vlăstarul împăratului nu se aflase niciodată în împărăţia de sub pământ. Iac-aşa! În loc să aibă părul negru şi lucios cum îl aveau toţi locuitorii împărăţiei şi chiar şi împăratul şi împărăteasa, copilul acesta avea părul ca aurul ce se scurgea pe pereţii palatului din adâncuri. În loc să aibă ochii întunecaţi ca pământul şi puternici ca să poată răzbate bine prin întuneric, fecioraşul avea ochii verzi ca smaraldele pe care le culegeau slujitorii împăratului cu lopeţile de sub talpa palatului şi părea să nu vadă deloc în întuneric, iar pielea lui era atât de albă că aproape îi orbea pe toţi cei ce se încumetau să îl privească. Mâhnit peste măsură de isprava împărătesei, Împăratul Adâncurilor hotărî să nu îşi mai amărască zilele cu vederea acelei pocitanii şi îl trimise să trăiască într-una din peşterile părăsite de la marginea împărăţiei. Mai mult, pentru că împărăteasa nu voia în ruptul capului să se despartă de copil, o alungă din palat şi îşi luă altă împărăteasă. Ei, de data aceasta, noua împărăteasă îi născu deodată doi feciori neasemuiţi, cu păr negru lucios, ochii ca tăciunele şi pielea întunecată ca pământul. Mândru nevoie mare de cei doi copii, împăratul uită de primul său născut şi îşi văzu mai departe de treburile sale ca şi când acela nici nu ar fi existat vreodată. 
  
În peştera lui, micul prinţ, pe care mama lui îl numise Azur, crescu fără alţi slujitori decât un bursuc şi o cârtiţă bătrână, singurele vieţuitoare care nu o părăsiseră pe împărăteasă. Cârtiţa devenise călăuza lui prin galerii iar bursucul îl apăra de pericolele din adâncuri. Învăţă să se ascundă de alte vieţuitoare, să îşi folosească mâinile şi picioarele pentru a se căţăra pe pereţii peşterilor şi a-şi săpa singur galerii astfel că, în curând, nu fu vietate mai ageră şi mai sprintenă decât el în toată împărăţia. Împărăteasa nu-i ascunsese adevărul despre naşterea lui, aşa că, chiar dacă uneori se apropia de palatul tatălui său sperând să îl vadă de departe, avea grijă să se ferească de oricine ar fi putut să îi dea acestuia de veste că Urâtul Pământului, cum i se spunea printre slujbaşii împăratului, fusese văzut prin apropierea palatului. 
  
Aşa află când tatăl său căzu bolnav la pat şi cei doi fraţi începură să se certe pe tronul împărăţiei. Vrajba duse până la război şi împărăţia din adâncuri fu zguduită de lupte din ce în ce mai dese şi mai cumplite. Liliecii trecuseră de partea unui fiu şi sfâşiau orice vietate i se împotrivea acestuia, în timp ce, celălalt fiu îşi adunase o armată de rozătoare care sfărâmau cu dinţii orice le stătea în cale. Îngrozit de ceea ce se petrecea chiar sub ochii lui deşi el încă nu murise, împăratul le porunci celor doi flăcăi să i se înfăţişeze. 
  
- V-am chemat aici ca să vă cer să încetaţi vrajba! 
  
- Mie mi se cuvine tronul, cuteză stăpânul liliecilor, eu sunt mai rapid şi toţi liliecii îmi dau ascultare! 
  
- Ba, mie mi se cuvine tronul, se răsti stăpânul rozătoarelor, eu sunt mai puternic şi armata mea ajunge în orice cotlon al împărăţiei. 
  
Împăratul se mânie rău: 
  
- Eu nu am murit încă! Dacă sunt bolnav nu înseamnă că nu mai pot să-mi conduc împărăţia. 
  
- Dar nu te poţi nici ridica din pat! Strigă primul fiu rânjind bucuros că fratele lui îl aproba măcar de această dată. 
  
- N-ai mai părăsit palatul de ceva vreme, iar supuşii se întreabă deja cine îţi va urma. 
  
- Aţi fi în stare să îmi curmaţi şi zilele pe care le mai am ca să îmi luaţi tronul? Ochii împăratului se întunecară citind răspunsul pe feţele propriilor fii. Ei, va trebui să vă puneţi pofta în cui! Şi de ar fi să mă sting, tronul nu vi se cuvine vouă! 
  
Răcnetele celor doi prinţi stârniră ecouri prelungi de-a lungul galeriilor. Îl apucară pe împărat de umeri şi îl ridicară din pat, gata să îi frângă gâtul. 
  
- Ce vrei să spui? 
  
- Nu sunteţi primii mei născuţi! Tronul nu vi se cuvine vouă! Toţi supuşii împărăţiei ştiu acest lucru. Nu trebuie decât să vină Urâtul Pământului şi ei se vor supune lui fără să stea pe gânduri. 
  
- Cine e Urâtul Pământului? Sări primul fiu. 
  
- N-am auzit în viaţa mea de Urâtul Pământului! Zise şi al doilea fiu. 
  
Împăratul găsi puterea de a surâde. 
  
- Aveţi un frate mai mare! Nu l-aţi cunoscut pentru că l-am îndepărtat de la palat din cauza înfăţişării lui pocite. N-aţi auzit despre el pentru că nimeni nu l-a mai văzut de la naştere. 
  
- Atunci înseamnă că s-a sfârşit pe undeva şi nu avem a ne teme din cauza lui, spuse cu trufie stăpânul liliecilor. 
  
- Nu am dovada că n-ar fi supravieţuit prin peşterile de la hotare. 
  
- Dar nici că ar fi supravieţuit, îi tăie împăratului vorba stăpânul rozătoarelor. 
  
- Aşa e, recunoscu împăratul. 
  
Cei doi prinţi făcură ce făcură şi îl forţară pe împărat să le promită că dacă aveau să vină cu dovada că primul născut nu mai trăia, el avea să se retragă de pe tron şi să îi lase să conducă cum vor dori împărăţia din adâncul pământului. După plecarea celor doi feciori, împăratul îl chemă la sine pe Căţelul Pământului, cel mai bun oştean al său. 
  
- Du-te în Peştera Ruginoasă, găseşte pe Urâtul Pământului şi adu-l la mine cu fereală, să nu te vadă vreun liliac sau vreo rozătoare! 
  
Plecă oşteanul în mare grabă iar împăratul se puse pe aşteptat. Aşteptă o zi, aşteptă două, iar în a treia zi, Căţelul Pământului se înfăţişă de unul singur la patul de suferinţă al împăratului. 
  
- Iartă-mă, stăpâne, Peştera Ruginoasă este goală. Nu sunt semne că ar fi locuit cineva acolo. 
  
- Acolo am trimis-o pe prima mea împărăteasă, suspină împăratul, nu mi-a ascultat nici de data aceasta porunca, aşa cum nu mi-a ascultat-o nici când trăgeam nădejde să îmi dăruiască un moştenitor. Auzise ea că Râul Adâncului poate face minuni şi s-a îmbăiat în el înainte de a rămâne grea, chiar dacă eu i-am poruncit să nu o facă. Şi ce pocitanie de copil mi-a dăruit! M-a durut sufletul să mă despart de ea, dar ce puteam face? 
  
Căţelul Pământului nu îndrăzni să-l contrazică pe împăratul său. 
  
- Dacă aş ştii că trăieşte, dacă aş avea încredere că fraţii lui nu-i vor lua zilele… Cine ştie ce s-a ales de Urâtul Pământului?! 
  
Oşteanul rămase alături de împărat până ce acesta căzu într-un somn adânc, răpus de fierbinţeala bolii, după care părăsi palatul. Trebuia să dea de urma feciorului de împărat! Dacă nu pentru stăpânul adâncurilor, atunci pentru pacea împărăţiei şi liniştea locuitorilor ei. Trăgea nădejde că acel prinţ, aşa cum nu semăna la înfăţişare cu fraţii lui, nu semăna nici la apucături. Nici nu-i trecea prin minte că primul născut al împăratului tocmai dădea târcoale palatului, trăgând cu urechea ici şi colo la zvonurile care circulau printre locuitorii lui. 
  
Azur află că fraţii săi îşi doreau tronul, că tocmai auziseră că au un frate şi că dacă aduceau împăratului dovada că el nu mai trăia, aveau să îşi împartă împărăţia adâncurilor. Nevăzut şi neauzit de nimeni, se strecură prin galerii până în peştera în care trăia mama lui. Auzind noile veşti, împărăteasa începu să lăcrimeze: 
  
- Bietul meu copil, trebuie să pleci din această împărăţie! 
  
- Dar nu vreau să te părăsesc, mamă! 
  
- Atunci, va trebui să ne mutăm într-un loc în care nimeni să nu te poată găsi. Oricât de des am schimba noi peşterile, tot ne-ar putea afla cineva. Nu ştiu decât un singur loc din adâncuri în care nu s-ar încumeta nimeni să meargă. 
  
- Care ar fi acela? 
  
- Peştera prin care curge Râul Adâncului. 
  
Zis şi făcut! Prinţul şi mama lui, însoţiţi de bursuc şi de cârtiţă părăsiră galeriile cunoscute pentru a căuta acea peşteră în care curgea Râul Adâncului. Împărăteasa îi spuse fiului său că peştera îşi schimba locul odată pe an şi că galeriile ei formau un labirint din care nu puteai să mai ieşi dacă nu aveai inima curată. Prinţul nu se temea de o astfel de peşteră, pentru că nu duşmănea pe nimeni, nici măcar pe tatăl său care îl alungase sau pe fraţii săi care îi doreau sfârşitul. În a treia zi de căutare, bătrâna cârtiţă reuşi să găsească galeria care să-i ducă pe toţi în peştera Râului Adâncului. Împărăteasa recunoscu pe dată locul în care se îmbăiase înainte de a-l naşte pe fiul său. Apa avea culoarea ochilor fiului ei, podeaua de argint pe care curgea râul lucea ca pielea fiului ei iar pereţii de aur semănau leit cu părul prinţului. În acel moment, biata femeie căzu în genunchi plângând amarnic. 
  
- De ce plângi, mamă? Întrebă Azur. 
  
- Nu mai ştiu nici eu! 
  
- E aşa de frumos aici! Am să înot puţin. 
  
Se scufundă în apa curată şi se lăsă purtat de curentul cald pe sub pereţii strălucitori ai unui labirint de galerii inundate. La tot pasul, râul scânteia de lumina nestematelor împrăştiate ca un covor multicolor pe fundul lui. Apa îl purtă dintr-o parte în alta mult timp şi, tocmai pe când se gândea să se întoarcă, fu împins cu putere în sus şi ridicat la suprafaţă. Azur se trezi într-o lume cu totul nouă, plină de verdeaţă şi de păsări colorate. Ieşi din apă, cu privirile furate de lumina uimitoare care domnea peste tot, de căldură şi de mirosul ameţitor al florilor presărate peste tot. Se aruncă în iarba mătăsoasă mai fericit ca niciodată, râzând din toată inima. Şi atunci, lângă el se opri o făptură minunată, cu cei mai albaştri ochi pe care el îi văzuse vreodată, cel mai roşu păr care putea exista prin adâncurile pământului şi cel mai frumos zâmbet care putea exista oriunde. 
  
- Ce eşti tu? 
  
- Sunt o fată, bineînţeles, aşa cum tu eşti un flăcău. 
  
- Eu sunt un prinţ, simţi nevoia să spună Azur. 
  
- Iar eu sunt o prinţesă. Tatăl meu e Împăratul Florilor. Numele meu este Garofiţa. 
  
Din acea zi, Azur începu să iasă tot mai des din adâncul pământului. Se întâlnea cu Garofiţa şi se plimbau pe câmpuri, prin păduri şi peste tot unde soarele strălucea aducând culoare şi bucurie. Iată că într-o zi, Garofiţa îl aşteptă chiar lângă râul care ieşea de sub pământ. 
  
- Aş vrea să cunosc şi eu împărăţia ta! 
  
Azur se codi o vreme, apoi cedă rugăminţilor fetei. O duse de-a lungul râului până în peştera minunată în care trăia alături de mama lui. Văzând-o pe fată, împărăteasa se lumină la faţă. Era atât de asemănătoare cu fiul ei! Ochi deschişi la culoare, pielea, albă luminoasă, iar părul întrecea orice vis frumos. Şi-ar fi dorit să vadă şi împăratul cât de bine se potriveau cei doi tineri şi să înţeleagă că prinţul nu era o pocitanie doar pentru că nu se născuse cu acelaşi chip cu care se năşteau locuitorii împărăţiei de sub pământ. Dar împăratul nu era acolo să îi vadă. În schimb, parcă chemat de duhuri şi tocmai când Prinţesa Florilor îi vizita, din măruntaiele adâncurilor, drept în faţa lor apăru Căţelul Pământului. Bursucul se repezi la el, gata să se ia la trântă, dar împărăteasa îl opri de îndată. 
  
- Ce cauţi în Peştera Râului Adâncului? 
  
- Iartă-mă stăpână, împăratul m-a trimis după Urâtul Pământului! 
  
Le povesti despre boala grea a stăpânului său, despre ura celor doi prinţi, despre dorinţa lor de a stăpâni împărăţia adâncurilor şi despre pericolul în care se afla nu numai împăratul ci şi împărăţia şi chiar prinţul întâi născut. Azur ascultă cu mare atenţie tot ce avea de spus oşteanul şi hotărî să plece cu el la căpătâiul împăratului. 
  
- Poate că e o capcană, sări bursucul, împăratul este cunoscut pentru vicleşugurile lui! 
  
- Poate îi pare rău după primul său fiu, zise Garofiţa, care aflase toată povestea de la Azur în timpul plimbărilor lor. 
  
- Că e capcană sau nu, zise prinţul, eu trebuie să îl văd pe tata măcar şi o singură dată. 
  
- Vin şi eu cu tine, hotărî Garofiţa. 
  
- Şi eu, zise împărăteasa. 
  
Se pregătiră deci cu toţii de drum. În faţă păşea Căţelul Pământului alături de bătrâna cârtiţă, îl urmau cei doi tineri, apoi împărăteasa, iar la urmă, bursucul înarmat până în dinţi. Abia ieşiră din labirintul de galerii al Peşterii Râului Adâncului, când fură atacaţi de un stol de lilieci. Bătrâna cârtiţă le strigă să treacă mai departe şi, ea singură, scurmând grăbită pe sub galeria prin care trecuseră prinţul şi însoţitorii săi, reuşi să prăvălească la intrare un morman de pietroaie care îi opri pe atacatori. Când credeau că au trecut cu bine de ce era mai greu, la o răscruce de galerii se treziră cu o armată de rozătoare care blocau orice drum spre palat. Bursucul se alătură Căţelului Pământului în fruntea grupului şi porniră să facă loc prinţului, prinţesei şi împărătesei. Aceştia trecură repede în galeria eliberată, lăsându-i în urmă pe cei doi apărători. Nu mai era mult până să ajungă la palat când calea le fu tăiată de cei doi prinţi ai adâncurilor. 
  
- Deci tu eşti Urâtul Pământului! Zise primul apropiindu-se de Azur cu sabia ridicată. Văd că eşti o pocitanie, râse, cine te-ar urma pe tine din această împărăţie? 
  
Întâiul născut al Împăratului Adâncurilor nu aşteptă ca fratele său să lovească şi, aşa cum îl învăţase bursucul, se aruncă cu picioarele în faţă, agăţă picioarele fratelui său, iar când acesta căzu pe spate îi luă sabia. Al doilea frate nu se opri la poveşti şi sări de îndată să se lupte cu Urâtul Pământului, cu câte un buzdugan în fiecare mână. Ei, dar Azur era şi rapid şi puternic şi înţelept. Nu făcu acest al doilea prinţ nici trei paşi că se şi trezi pe burtă alături de celălalt frate, lovit în spate de bumerangul în care transformase Urâtul Pământului sabia fratelui său. 
  
Aşa intră deci în palatul din adâncuri pentru prima dată Urâtul Pământului, târând după sine pe cei doi fraţi bine legaţi şi însoţit de împărăteasă şi Prinţesa Florilor. În urma lui, începură să se adune din ce în ce mai mulţi supuşi, care, auzind vestea sosirii primului născut al împăratului, erau curioşi să vadă cui avea să-i lase acesta frâiele Împărăţiei Adâncurilor. 
  
- Ai venit, suspină împăratul când îl văzu pe Azur înaintând spre patul său de suferinţă. Tăcu apoi dând cu ochii de prima lui împărăteasă. 
  
- Am venit şi trebuia să o fac mai demult. Nu termină bine de zis aceste vorbe că îl şi luă pe împărat în braţe, îl scoase din palat şi îl purtă prin galerii cunoscute numai de el până la Râul Adâncului. Înainte ca tatăl său să se împotrivească, Azur întră cu el în apă şi se lăsară purtaţi de curenţi până la suprafaţă. Soarele şi mirosul florilor îl însănătoşiră pe loc pe împărat. Privindu-şi fiul la lumina strălucitoare a zilei, stăpânului adâncurilor i se păru că niciodată nu mai văzuse în viaţa lui un flăcău mai arătos. Lăcrimând, îşi ceru iertare şi îi oferi tronul Împărăţiei Adâncurilor. Vezi, însă, Urâtul Pământului nu îşi mai dorea să trăiască în întuneric aşa cum nu îşi dorea nici să conducă o împărăţie în care vrajba dintre lilieci şi rozătoare nu se domolise defel. Tot ce îşi dorea era să se bucure de soare şi de flori alături de Garofiţa. Se cunună în cele din urmă cu Prinţesa Florilor, iar Împăratul Adâncurilor se întoarse în palatul său unde îşi pedepsi ceilalţi fii, alungându-i pe amândoi într-o peşteră adâncă din care să nu mai iasă decât atunci când se vor împăca, aşa încât să poată conduce împreună ţinutul de sub pământ. 
  
Uneori, temutul împărat al adâncurilor străbătea labirintul de galerii până la peştera Râului Adâncului unde o întâlnea pe prima lui împărăteasă şi, împreună cu ea, se lăsau purtaţi la suprafaţă pentru a se bucura de soare, de flori şi de nepoţii care se zbenguiau năzdrăvani prin preajma Palatului Florilor unde locuia de-acum Azur, Urâtul Pământului, Prinţul Adâncurilor şi Împăratul Florilor. 
  
În Râul Adâncurilor am înotat, 
  
povestea aceasta am aflat 
  
şi n-am să vă mai spun decât 
  
că nimeni nu este cu adevărat urât. 
  
Referinţă Bibliografică:
URÂTUL PĂMÂNTULUI / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2124, Anul VI, 24 octombrie 2016.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!